Goodbye, Californication

“Yes we are fucking fucked, but we’ve been fucked before. In the ass, legs pinned behind our ears, not a drop of lube – but we always come out smiling. You know why? Because that’s just the kind of happy-go-lucky sluts we are.”

Seriously, if there was an equivalent for grunge music in television, that’s definitely gotta be Californication: many loved it for all the wrong reasons, few grasped the idea behind it and fewer think it’ll live forever although Hank Moody is done. Plus, it’s totally hardcore, in a very fucked up yet sweet way.

Also, it painted beautiful images with nothing but sheer vulgarity and depravation. It was raw, it was authentic, it was awesome at describing the crappy.

And yeah, it should have ended in all its former glory, but got shittier with time instead. But doesn’t life too? Many bad twists could’ve been avoided if someone only gave the central character the superpower to just say ‘no’. The new plots just bored us to death and made us squirm in pain remembering the good times. But doesn’t life too?

Californication was really about continuity and breakdowns, and continuity regardless of breakdowns. It was about going on without hope of a happy ending, because little is better than nothing. It was about that beautiful LA and its endless boulevards framed with palm trees. It was about rock’n’roll. It was Pearl Jam, Led Zeppelin, Nirvana, The Doors, Marilyn fuckin’ Manson and The Rolling Stones, who taught us about love and how you can’t always get what you want. It was about dear Karen. And at some point, it was about us.

Goodbye, motherfucker.

Not your usual Sunday family scene

Io nu ştiu de ce mă mir că-s aşa zevzecă şi slobodă la gură, când e clar că problemele mi se trag direct din sânul familiei.

Ca de fiecare dată când îmi permite timpul liber, reparam duminica ce reuşise muma să strice pe blogul ei timp de o săptămână. Ai mei îşi făceau siesta cu o cameră mai încolo când, deodată, m-aud strigată. Bănuiesc că în semn de recunoştinţă, muma mă-ntreabă dacă vreau ceva de la Metro, căci taică-mio ar urma să treacă pe-acolo în ziua următoare, să facă tura aia de cumpărături mai serioasă, care se petrece o dată pe lună.

Io, copchil cuminte şi pe banii lui, nu mi-am dorit altceva decât nişte biete deodorante sigilate, nefolosite jumătate pe post de tester, ca prin magazinele din oraş. Da’ dracu’ m-o pus, mă, să deschid cutia Pandorei… Muma, discretă ca alarma de la combinat la ora 10:

– Da’ tampoane ai, nu-ţi trebuie?

N-apuc să am nicio reacţie vădită de maxim regret că nu m-am sustras conversaţiei, că-l şi aud pe taică-mio foindu-se în fotoliu, cu o faţă lipsită de orice mimică şi fără să-şi ia ochii de la tv:

– Da’ ce, eu vă trimit să-mi luaţi prezervative?

Moment în care eu aveam o faţă asemănătoare ăsteia…

… şi nu ştiam dacă să las contur în formă de Roxa prin zid sau prin geam. Ceea ce mă aduce la concluzia firească: părinţii şi sexul ar trebui să existe într-o construcţie gramaticală singulară doar dacă vorbim despre momentul ăla când ai noştri au mituit două berze să facă sex şi să ne aducă pe lume. Altfel, total inacceptabil. :|

Faţa galbenă care râde

Întrerupem acest blog pentru o veste horror: summer is coming!

Simt deja cum mi se comprimă creierul de la căldură şi cum îs tot mai obosită şi rămân în urmă cu traducerea şi mă cuprinde panica şi realizez că transpir mai tare la gândul că pa şi pusi concediu decât de la faptul că-i cald, cald şi umed şi… totul e un ciclu infinit vara, când îmi vine doar să hibernez. Rant over, aer (condiţionat) în piept şi hai să devenim mai coerenţi.

V-am zis vreodată că şi muma are blog? Pentru cititorii noi, muma = maică-mea şi nu, nu e doar poreclă de blog, chiar îi zic aşa şi-n viaţa reală. În fine, nu vă dau adresa, că mi se strepezesc dinţii de la siropoşenie, dar pot să vă zic un lucru: filmuleţul ăla celebru cu faţa galbenă care râde e real! Da, te umple de drăgălăşenie, dar şi de spume. :))

Nu vreţi să ştiţi cât s-a chinuit săraca mumă într-o zi să-şi amintească parola de la blog, care coincide cu aia de la Gmail şi făr’ de care nu-şi poate lua doza zilnică de interneţ. I-am făcut cont frumos, i-am arătat două-trei manevre, câte mai ţineam şi io minte de pe blogspot, apoi mi-am văzut de treabă. Evident, după două zile mă sună, în culmea disperării, că nu mai poate să intre şi nu ştie ce să facă. Că deh, în caz că nu ştiaţi, muma nu e numa’ maică-mea, ci şi mama Panicii.

Şi aşa, între o treabă şi alta, am catadicsit s-o ajut. Îşi uitase deci parola, pe care porcu’ de Gmail o cere mai complicată. Noroc că la secondary email avusesem inspiraţia să-l trec pe-al meu şi am putut-o reseta. Mă rog, n-a prea înţeles ea cum devine cu securitatea online, dar s-a bucurat nespus când s-a văzut din nou intrată în contu’ de mail şi implicit pe blogu-i. Fireşte, pe urmă am luat markeru’ şi i-am scris pe-un A4 parola cu litere de cal, apoi am subliniat-o de 5 ori.

Toată enervarea s-a scurs din mine când, sincer şi cu o ingenuitate autentică, în momentul în care s-a văzut din nou în editorul blogului, muma mi-a zis:

– Vaaai! Apăi, în tine au mai multă încredere ăştia de la Gmail… cred că îşi dau seama că io-s mai nepricepută. :D

Şi aşa, pentru prima oară în viaţă, am simţit că muma e pe deplin mândră că-s progenitura ei! În plus, ar fi ceva ca pe viitor Google să te lase să intri-n cont doar cu o amprentă virtuală bazată pe self-confidence în momentul clickuirii, nu? :))

“Look around you, see how beautiful we are together!”

Dacă e vară, e sezonul privitului concertelor prin livestreaming şi folosirii tot mai dese a expresiei “mi-aş da ţâţa dreaptă să-i văd live pe Cutărică”. De anul trecut încoace, Cutărică e invariabil Queens of the Stone Age. De o viaţă de om încoace, Cutărică sunt Pearl Jam şi The Cure. Există oameni care nu vor să moară fără să călătorească pe toate continentele, ca să poată spună că au văzut întreaga lume într-o viaţă. Şi apoi suntem noi, veşnicii îndrăgostiţi de muzică, care ne dorim să vedem live cât mai multe trupe, pentru că şi muzica e până la urmă un fel de călătorie în lume, doar că interioară. O explorezi cât poţi local, cu căştile în urechi când iese câte-un album nou, încercând să surprinzi toate fineţurile chitarelor, dar în Noua Zeelandă şi Australia şi Antarctica şi Ecuadorul firii poţi ajunge numai prin muzică live.

Toate astea-mi treceau prin cap alaltăseară, când m-am uitat, pe net, desigur, la Rock am Ring. Am prins un pic din Kings of Leon, ale căror prime albume cu groove rock sudic se pişă de sus pe Sex on Fire, şi apoi… Queens of the fuckin’ Stone Age. De prin toamnă nu-i mai văzusem nici măcar streamuiţi, aşa că recunosc: dorul a fost mare. M-au trecut toate leşinurile şi transpiraţiile şi eternele “Josh, marry me”, numai ca să mor de-a binelea la Better Living Through Chemistry.

N-am mai auzit-o niciodată live şi mi-am dat seama că pe album i-am cam ignorat potenţialul, numai pentru că se afla fix după Auto Pilot, preferata veşnică de pe Rated R. Dar alaltăieri, la Rock am Ring… pfoai, doamne. Ce frumos mi-au amintit oamenii ăştia că nu degeaba cântă stoner rock. Ce frumos se împleteşte basul adus mult prea în faţă pe streamul ăstora cu chitara dementului de Troy, ce frumos e interludiul aerat, ce frumoasă e senzaţia aia de lipsă de structură muzicală, aşezată însă pe nişte tobe ţepene, ce frumos pluteşti, dom’le, pe piesa asta!

Apoi am ajuns pe YouTube la Better Living Through Chemistry cântat cu o săptămână înainte în Portugalia.

Josh îşi pune publicul să ridice luminiţele telefoanelor în aer şi apoi le zice “Look around you, see how beautiful we are together!”. Ce chestie memorabilă a ieşit din câteva cuvinte simple. Băi, serios, mi-au dat lacrimile.

Şi uite-aşa mi-am dat seama că toţi banii strânşi de nişte luni încoace nu se vor duce nici pe laptop nou, deşi e mare nevoie, nici pe telefon nou, deşi e şi mai mare nevoie, nici pe alte căcaturi volatile. Queens of the Stone Age live prin ochii lui Roxa trebuie să se întâmple în 2014, nu mai târziu.

Lelea Floare îşi face cărţi de vizită

A sosit momentul ăla din viaţă: am cărţi de vizită. Le-am făcut mai mult ca moft decât ca ceva necesar, dar asta nu înseamnă că n-am stresat o grămadă de lume cu ele, inclusiv pe cel mai tare ilustrator din firmă într-o sfântă de zi de sâmbătă, să aleagă combinaţiile de culori potrivite.

Am făcut două variante: business şi friendly, pe ălea business în culori mai reci şi pe ălea de dat boborului mai… turbăţele (portocaliu şi verde, d’oh!), cu asta pe verso:

Oh yes I did. :)) Şi da, fontul e Equestria. :D

Cristi nu s-a sfiit să mă tachineze cu drag, în stilul caracteristic. Sfârşitul dialogului e bestial. Nu ştia colega de bureaux ce naiba m-a apucat de râd în hohote traducând subiecte biblice.

– Îşi face lelea Floare cărţi de vizită, bozmeg! zice Cristi, şi io simt, de dincolo de monitor, cum îşi roteşte ochii în cap.
– Şi-a făcut deja! Azi mă duc să le iau.
– Te simţi… IMPORTANTĂ?
– Credeam că mă-ntrebi dacă mă simt lelea Floare. Răspunsul e DA în ambele cazuri.
– Cu lelea Floare nu îmi făceam griji… 8-|

Pe când credeam că face mişto doar de originile nobile ale muncii mele din Livezeni sat, colţ cu coada vacii, Cristi se ia şi de viaţa mea socială înfloritoare:

– Câte ţi-ai făcut, opt?
– 100 e minimum, dar nu-s aşa de scumpe.
– … Păi aşaaaa… faci şi invitaţii de nuntă. Laşi spaţiu şi completezi numele mirelui cu pixu’!

Îs convinsă că bieţii săteni din Livezeni motherfuckin’ sat or cotrobăit prin pivniţe şi poduri după şoareci, dar eram doar io, chiţăind de râs incontrolabil. Cristi dragă, nu ţi-am zis atunci că eram prea ocupată să-mi şterg rimelu’ curs, dar afli acum: dacă te-nsori vreodată, io te las să-ţi faci invitaţii oficiale, numa’ că ţi-am copt de pe-acuma o versiune off the record după propria-ţi idee şi-o să găsesc o cale s-o întrebuinţez. You have been warned!

Age is just a number, also some wrong letters

La lucru nu se mai ceartă nimeni pentru că suntem într-un fel de minivacanţă cu revista, trăgând de zor şi cu mult spor la alte proiecte. Io traduc ceva despre dinozauri (evoluţionism – check), ceva despre biblie (creaţionism – check), ceva despre corpul uman şi ceva incredibil de mişto despre viaţa unui şoricel, care tocmai pentru că-i mişto, tre’ tradus la urmă, când mi-e secătuită toată creativitatea. Creaţionismul nu evoluează, da? OK, bad joke, bad bad joke. :))

Şi tocmai pentru că nu e nimeni alergat de voracele deadline-uri, se întâmplă o ciudăţenie din care derivă un lucru nasol şi două faine.

Nasol: nu mai e nimeni în pragul superior al stresului, şi din păcate toate poantele vin doar under pressure;

Fain x 2: nu mai e nimeni în pragul superior al stresului, deci oamenii chiar socializează între ei şi mai socializează şi cu câinele.

Mă rog, asta era fain până săptămâna trecută. Nu cred că mai e vreun secret pentru cineva că io lucrez la ţară. Serios acum, câinii firmelor de la ţară ar trebui să vină cu instrucţiuni de genul DON’T GET ATTACHED. Acum io ştiu că Zokni, căţaua noastră dragă, era de-a dreptu’ zăludă şi fugea în stradă lătrând după maşini şi oameni nevinovaţi, dar de-o săptămână o dispărut cu totu’. Măcar de-am fi găsit-o aplatizată pe şosea sub formă de roadkill, să fi ştiut un lucru, dar nu… Mister total. Apropo, Zokni în maghiară înseamnă Şosetă, nume primit pen’ că era neagră cu lăbuţe albe. Cel mai adorabil nume evăr sau ce? Dac-o mai veni vreodată înapoi, pe bune c-oi întreba-o: “Ce faci, fă Şosetă, aici? Aveai chef de nişte dispariţii?”.

Aşa divaghez tot timpul când deschid un post nou şi vreau să zic un lucru. Îi ca şi cum ai veni de la Cluj la Târgu-Mureş via Siberia, şi scriind despre asta nu ajută.

Ceea ce voiam să zic de fapt e că săptămânile mai puţin agitate încurajează socializarea, iar procesul ăsta dintre mine şi colega de bureaux fu tare fructuos într-una dintre zile. Povesteşte Medana despre cum a mers cu maică-sa la Vatra Dornei, anu’ trecut sau cândva, iar pe când treceau munţii, bătrâna picase-n admiraţie:

– Vai, ce frumos îi aici, la Ibiza!

După două secunde, Medanei îi pică fisa şi-i răspunde râzând în hohote:

– Mamă, suntem la Tihuţa…
– Da, da, aşa cum zici!

Râdem noi, râdem, da’ vedea-m-aş la 70 de ani, cutreierând scleros prin Berceni:

– Pfoai, ce urâtă-i Barcelona!

Dintr-una-ntr-alta

Wow, am folosit 4 cratime într-un titlu. Language++! Later edit: acuma văd că-s 3. Ca de obicei, math –.

Profit de faptul că am terminat A Clash of Kings înainte de miezul nopţii să mai aştern 2-3 rânduri p-acilea. Dacă nu v-aţi prins, de când mi-am luat cărţile mă strofoc să ajung înaintea serialului, ca să nu mi se mai pară spoiler fiecare chestie pe care-o văd pe Facebook sau Twitter. Fugitiv, pen’ că scrolluiesc repede şi disperat şi uitându-mă în altă parte, cântând ceva stupid de genul “la lala la laaaaaa, nu aud nu văd nu aud nu văd” – true story.

Cu alte cuvinte, de când mi-am luat cărţile, nu mai prea fac altceva decât să le rumeg. Hence the silence.

Ceea ce am vrut să spun e că de când mi-am luat cărţile nu mai fac altceva bun decât să citesc. Tâmpenii au fost cu duiumu’ în numai câteva săptămâni, de mă mir şi io de mine. D-alea grave, pe care n-am îndrăznit să le zic nici celor mai buni prieteni, dar despre care o să râdem împreună pe blog peste câţiva ani, cel mai probabil 10.

Am ajuns la concluzia că n-are cum să-ţi placă Game of Thrones şi să-ţi pută politica. E pur şi simplu imposibil. Bine, că la noi politica îi un fel de Cântec de gheaţă şi foc scris de progenitura improbabilă rezultată din actul copulativ cu atât mai improbabil dintre Mihail Sadoveanu şi Dan Diaconescu… eh, asta-i cu totul altceva.

Revenind. Vorbeam azi cu Flavius la telefon şi de la politica din GoT am ajuns la cea băştinaşă. L-am pus la curent cu noua gafă a domnului prim-ministru, care numa’ că n-a zis ceva de genu’ “noroc că vine războiu’, că mai produce şi industria noastră ceva”, cu asta sperând domnia sa să se promoveze.

Urmând firul logic, Flavius suferă brusc de o criză de logoree cu spasme sarcastice:

– Daaa. Ce noroc cu Hiroshima! Pun pariu că industria imobiliară a avut un boom atunci. Ce noroc şi pe bolnavii de cancer cu Cernobîlu’… radioterapie gratuită, tată!

Şi a mai pomenit de un caz asemănător, da’ noi, ăştia care avem doar cunoştinţe de basic history, n-am ţinut pasul. Eram prea ocupată să râd cu lacrimi. Dar până la urmă la ce să te aştepţi de la omul care-ţi spoiluieşte un detaliu destul de semnificativ din cărţile sus-amintite şi apoi îţi trimite o scuză în felul ăsta?

pardon his mistakes, he only speaks basic English :D

Revin!

Corespondentul feminin pentru “pulă bleagă”

Ştiaţi că există aşa ceva? Nici io până amu’ câteva zile!

Mergeam prin spatele blocului şi-am dat peste o gaşcă de gypsilăi… care se ciondăneau, fireşte. Din ce-am priceput, puradeii adolescentini făceau parte dintr-o trupă de dans (ceva comun prin Murăş), iar tipa care îi însoţea nu. Şi pe când a îndrăznit biata gagică să-şi dea cu părerea referitor la chestiunea arzătoare dezbătută, unul dintre tipi îi cam spune să-şi vadă de lungu’ nasului folosind următoarea expresie:

– Tu, tu nu eşti hartistă, tu eşti ţâţă lungă!

Brilliant much? Sper ca Academia Română să fie pe frecvenţă.


yes, apparently you can actually find pony porn on the internet…

Am întâlnit şi femei cicălitoare fericite

Eram acu’ vreo două săptămâni în Cluuuj, no!, cu trupa veselă din faculte, adică io, Buburuza şi Blonda, acasă la singura clujeancă prin adopţie dintre noi, adică Blonda. N-am plănuit să ne nimerim pe capu’ ei fix de 8 al lu’ martie, da’ aşa s-a-ntâmplat. Şi cum 8 martie + 3 gagici = shopping, ghiciţi unde ne-am petrecut juma’ de sâmbătă. În Iulius Mall, d’oh!

Acolo fiecare şi-o făcut de cap în felu’ ei. Vreţi să sărim peste detaliul ăsta usturător la buzunare? Mulţam. :D

Ameţite de căpăţânile noastre blonde după atâtea ore în imensitatea aia de mall, am fost întâmpinate la ieşire de pretenu’ Blondei – căruia o să-i zicem Bubu Boyfriend, pe scurt Bubu BF. Venise să ne ia în caleaşca fermecată şi să ne livreze la domiţil, că noah, 3 gagici + shopping = plase cu chestii, multe plase cu multe chestii. Evident, nu înainte să-şi răsfeţe Blonda cu ditamai buchetu’ de flori, atâta de fain de zici că la altar voia s-o ducă, nu acasă. Io şi Buburuza am primit fiecare câte-o floare. Très sympa acest Bubu BF, pe care eu doar atunci îl cunoşteam. Recunoaşteţi că deja vă place şi vouă. V-ar plăcea şi mai mult dacă i-aţi vedea rotunjimea posteriorului, credeţi-mă (Blonda a vrut să mă lase să-l spankuiesc în ultima zi, atâta i l-am lăudat; deci cine tratează ca obiecte pe cine, hm?).

Mic interludiu explicativ: Blonda a fost mereu… blonda supremă a grupului, în timp ce eu şi Buburuza suntem iscoditoare şi sarcastice. Dac-am juca într-un film cu teenagers americani, noi am fi the jerks/bullies, făcând mereu mişto de ea, analizându-i fiecare cuvinţel care-i iese pe gură. Da’ staţi liniştiţi, Blondei noastre îi place atenţia şi îşi joacă tare bine rolul de ingenuă/naivă. Şi-i fun pentru că ne iubim. :))

Revenind. Blonda cu buchetul ei imens, eu şi Buburuza cu câte-o floare. În maşină fac ce fac şi mi se blegeşte floarea. Buburuza a râs cu lacrimi când a văzut isprava, o dată acolo şi o dată acasă, când Blonda le-a pus pe toate în vază şi a crezut că ea a îndoit-o, în timp ce eu, fireşte, făceam pe proasta. Şi pe când se duce asta pe hol să pună vaza cu flori la vedere, numa’ ce-aud:

– Buuubuu BF, florile ăstea put! Doamne, ce urât miros!! se smiorcăie Blonda.

Io şi Buburuza paralizăm… de râs, cum altfel. OK, prima dată a fost amuzant. A doua oară când i-a zis-o n-a mai fost. Nici a treia, nici a patra. Nici a doua zi!

– Da’ mai taci, tu! Jesus, ce cicălitoare te-ai făcut. Omu-ţi face un cadou mişto şi tu-n loc să apreciezi gestul te plângi că put florile?! mă răstesc într-un final la Blondă.
– Da’ chiar put, noah! mă priveşte Blonda cu puppy eyes.
– Nici măcar nu contează dacă put sau nu! mă răţoiesc io-n continuare.

stânga eu, dreapta Blonda, leit!

Admiram sincer stoicismul cu care Bubu BF îndura reproşul. N-a zis nimic nici a doua zi, nici măcar nu şi-a dat ochii peste cap, cum ar fi făcut orice om întreg la cap după atâta pisălogeală.

În fine, era o duminică însorită, caldă şi ne pregăteam să mergem sus la Cetăţuie. Muieri fiind, pregătitul ăsta ne-o luat cam două ore, aşa că am avut timp să uităm şi de flori, şi de sentimente rănite, şi de tot. Dar pe când ne aşteptam mai puţin, năvăleşte în cameră Bubu BF cu vaza cu flori în braţe, ţinută cât de departe de nas putea, cu o faţă schimonosită de zici că l-o pictat Picasso, şi în drum spre balcon spune cu disperare în glas:

– Bă, da’ chiar că put florile astea!

În două secunde Buburuza-i cu lacrimi în ochi de râs, Blonda afişează cea mai triumfătoare privire de pe planetă, iar io, proastă, mă duc să verific! Că doară să dai din gură-n necunoştinţă de cauză-i simplu, da’ de mirosit până atunci nu le mirosisem. Şi bine-am făcut, doamne. Nici n-am apucat să mă apropii bine de ele, că brusc mi s-a mutat nasu’, mi s-a-ntunecat privirea, iar în mintea din ce în ce mai neoxigenată înfloreau cuvinte de genul armă chimică, calamitate nucleară, strat de ozon distrus şi încălzire globală dovedită ştiinţific. Puneţi o mie de sconcşi laolaltă şi nu sunteţi aproape de puturoşenia florilor ălora. Cea mai pestilenţială baltă la 40 de grade Celsius emană parfum de roze pe lângă duhoarea lor. În timp ce aproape leşinasem, am avut o halucinaţie cu Blonda purtând tricou cu I TOLD YOU SO!.

Da’ credeaţi că i-a ajuns să aibă dreptate? Cu acelaşi chip angelic, Blonda a dat lovitura de graţie de faţă cu toată lumea:

– Pfui, miroseau a… a ciclu!

Ghiciţi care dintre noi era la ciclu. Mda.