Zilele ăstea am aflat că se deschide un magazin Yves Rocher pi şientru urbei. Pe lângă reacţia tipic feminină de “abia aştept să sparg un salariu pe creme şi parfumuri”, mi-am amintit de maică-mea.

Ce legătura au? Păi…

Pe când lucram în Bucureşti am primit cadou de pe la locurile de muncă unde dădeam cu subsemnata o grămadă de produse de la ăştia, printre care un parfum extrem de nereuşit (l-am făcut cadou), un parfum extrem de reuşit (abia aştept să-mi mai iau) şi un gel de duş de cireşe pe care îţi venea să-l ungi pe pâine prăjită şi să-l foloseşti ca gem, să-l bei ca sirop, atâta de bine mirosea! De fapt, putea fi parfumat mai fain doar dacă un unicorn mânca prea multe cireşe şi vomita în sticla de gel de duş. Şi apropo de sticlă, era de ediţie limitată, arăta beton. Ce mai, ireal, out of this world. Era Dumnezeul gelurilor de duş!

Cu inima îndoită şi plină de regrete, i-l fac cadou mumei. Pentru că nimic nu te bucură mai mult când ai ajuns deja în situaţia în care le mai poţi face şi tu câte o bucurie, nu?

Timpul trece, mai trec pe-acasă, sesizez fericită de fiecare dată că gelul meu de duş are succes, sunt încântată că maică-mea-l foloseşte. Mega win! Evident, uit de toată tărăşenia.

Până zilele trecute, când intru pe uşă şi zici c-am trecut printr-un portal temporal în Cireşarii! Îs aproape 100% convinsă că Cireşarii n-au nimic în comun cu cireşele, da’ n-am citit cărţile, deci whatever.

– Ai spălat pe jos? întreb, încă sperând.
– Da.
– Cu ce?
– Cu ăla… de cireşe.
– Cu gelul de duş? Ăla de la mine?
– Da. Mai fac economie la Domestos!

– … şi miroase şi mai bine! continuă ea, dar creierul meu deja se blocase.

Urmând firul logic, tre’ să scot urgent cărţile din casă, poate-ntr-o zi i se năzare să facă economie şi la hârtie igienică…

Săptămâna asta am închis prima revistă de care răspund direct. Cu grabă şi panică pe de-o parte, cu nervi şi indignare pe de-alta, precum şi cu promisiunea faţă de mine însămi că data viitoare iese mai bine.

Colega de bureaux mă vede agitându-mă şi hiperventilând şi, inspirată ca întotdeauna, e cu gândul la chinurile facerii:

– Tu Roxa, zice, las’ că după ce-o trimiţi la tipar te simţi aşa uşurată, zici c-ai născut.

La care eu:

– Mda… da’ şi dacă scapă fo’ greşeală îi ca şi cum vine medicu’ şi-ţi spune că ai un copil handicapat!

…

Mdeah. Fiecare meserie cu responsabilităţile şi riscurile ei. Acum tot ce rămâne să sper îi că n-o ieşit chiar ca Elephant Man, că-n cazul ăsta tot ce-aş putea spune în apărarea mea ar fi că “ştiţi, are un suflet frumos…”.

Azi, la muncă, am râs vreo oră, dintre care cel puţin 5 minute cu lacrimi. Ba chiar a trebuit să ies afară şi să iau o gură de aer, că în birou zici că dăduse careva cu gaz ilariant, aşa cu spor hohoteam. Având în vedere că-s cea mai nouă achiziţie, secretara nu ştia dacă râd sau plâng sau ce naiba se-ntâmplă cu mine. Mdeci.

Închidere de revistă. Tehnoredactarea şi corectura cu minţile-n flăcări. Mai vine pe la noi DTP-istul Sexos, cu plete lungi şi creţe, mai mergem noi peste el, explicând, schimbând, finalizând, să iasă deadline-ul. Ahhh, ce dor îmi era de genul ăsta de grabă şi zarvă, chiar dacă-i doar un strop din adrenalina aia care vine la flux continuu în presă!

Am uitat să precizez că DTP-istu’ Sexos îi şi ungur, şi rocker, ceea ce-i întregeşte sexoşenia. :D Iar faptul că îi spune computerului “maşină” nu m-a deranjat niciodată, doar m-a făcut să surâd interior şi să-l găsesc şi mai plin de farmec. Fix de treaba asta îi legată întâmplarea de azi.

Se apropia ora de plecare şi Medana, colega de bureaux, olteancă aprigă şi hotărâtă, aştepta de la Sexos pdf-ul final, să mai arunce un ochi peste el. DTP-istu’ în schimb avea probleme cu calcu’ şi l-a pus pe alt coleg să exporte fişieru-n locu’ lui. Cum tovarăşu’ Murphy e neobosit şi veghează, i se fute şi colegului măgăoaia, chiar dacă acum câteva săptămâni se lăuda că are cel mai bun calc evăr. Aşa că DTP-istu’ Sexos se înfăţişează la noi în birou să ne anunţe că mai durează. Adoptă aerul lui obişnuit, adică doct, serios şi sobru:

– Nu ştiu ce are maşina lui Gyuri! zice, pe un ton de parcă vorbea despre aselenizare şi lucra de fapt la NASA.

La care Medana, spontană:

– Păi nu era cea mai tare din parcare?

…

Mă uit la ei, amândoi continuă conversaţia cu aceleaşi feţe rezervate, inexpresive, de pluridoctoranzi în fizică cuantică şi inginerie aerospaţială. Chicotesc ce chicotesc, p-ormă cu cât mă gândesc mai mult la răspunsul rostit cu atâta nonşalanţă de Medana, cu atât mă scutură mai tare spasmele de râs, ca să ajung să eşuez într-un râs incontrolabil, adică imaginea pe care v-am povestit-o în primul paragraf.

what my DTP guy thinks I do

what I really do

Cum, deci cum? Cum să fii atât de pe fază şi să dai o replică atât de exagerat de perfectă? :)) Încă râd! Vorba lui Flavius, mai promptă putea fi doar în cazul în care scotea un cric sau o cheie franceză din poşetă şi-i zicea, la fel de serioasă: “Poate ajută”.

Specia asta ciudată numită generic umană se bălăceşte în banalitate cu satisfacţia porcului care se scaldă în noroi. Nu doar că-l caută, dar prosperă de pe urma lui. Şi e de-nţeles. Hai să privim omul ca pe un pitic suferind de distrofie musculară şi banalul ca pe borcanul de pe raft la care ajunge cel mai uşor. E acolo, mereu la-ndemână, fără prea mare efort. Mă gândesc şi-acum de câte ori a trebuit să le spun anumitor oameni cu ce mă ocupam în Bucureşti. După câteva tentative pline de avânt, explicaţii stufoase şi ramificate, am ajuns să simplific discursul la “scriu pentru un site”, pentru că oricum nimeni nu pica lat de admiraţie şi tuturor li se părea prea alambicat. Bun, deci hai să vorbim pe limba tuturor: asta fac. Şi când îmi ieşeau pe gură cuvintele ălea, mă scutura un spasm de revoltă resimţit prin tot corpul, pentru că nu reprezenta nici 50% din ce făceam.

A trebuit să mă mut înapoi în Târgu-Mureş, să ies într-o seară geroasă de ianuarie în J’ai Bistrot şi să-mi audă urechile cea mai tare metodă de agăţat folosită vreodată evăr de un bărbat pe Terra ca să mă prind că, băi nene, oamenii se vor şi se cer minţiţi. Şi nu aşa, oricum, ci până în pânzele albe. Dacă vedeţi noi gropi apărute prin asfaltul de prin Dâmbu, îi din cauza râsului meu necontrolat la auzirea celor ce urmează să vi le spun.

Dacă nu v-aţi prins până acum, eram cu eternul Cristi, şi totul a început când râdea de mine c-am ajuns să spun că futu-i praştia ei de viaţă, ajung să accept şi soluţii de compromis în dragoste.

– Nu mă poţi depăşi la low standards, singura mea cerinţă e să fie femeie, plusează sarcastic Cristi.
– Vie? întreb.

Ajungem trişti la concluzia că eu n-o să-l găsesc niciodată pe Kurt Cobain pe-o chitară albă, nici el n-o să găsească o tipă care poartă cercei cu QOTSA.

(Apropo, se dă un sân rotund şi cineva ejaculează pe el. Ghiciţi trupa.)

– N-ai de unde să alegi! Pot să mă duc la oricine şi să-l dau pe spate cu începutul de la Trainspotting, trântind în mijloc ceva din Portocala mecanică. Pun botul la cele mai grosolane clişee. Sau să le zic de mine folosind citate din Fight Club. Nimeni nu s-ar prinde niciodată, nici măcar ăia cu wall-ul de Facebook plin de citate din Fight Club… Toţi ar fi wooooooow! se ambalează Cristi.

Staţi bine pe scaun? Numa’ vă avertizez. Tot Cristi:

– Am şi făcut un experiment social odată, când m-am îmbătat. Încercam s-o vrăjesc pe una în Office şi m-o-ntrebat aia cu ce mă ocup. I-am zis că-s vânzător de biblii.

Râs cu zgomot.

– Apoi am continuat… i-am ţinut un speech întreg despre toleranţă, spiritualitate, dreptul de a-ţi alege tu singur religia fără să-ţi fie impusă. I-am zis că-s broker de religii…

Râs cu lacrimi.

– … că job-ul meu e să ajut oamenii să îşi dea seama ce religie li se potriveşte. Şi aia, proastă de duhneşte, m-a-ntrebat mirată “Chiaaar? Şi mie ce religie mi s-ar potrivi?”. Şi am dus-o cu zăhărelu’ mai departe!

Şi aşa, printre râsete cu suspine, muci şi bale, printre rimel curs şi lacrimi semiîngheţate, mi-am dat seama că stau alături de un geniu. Pentru că numai un geniu s-ar fi putut gândi să vrăjească o gagică zicându-i că-i… broker de fuckin’ religii! =))

era fain dacă se mozoleau şi tipa-i spunea asta, da’ n-ai cu cine, nişte creduli…

– Până la urmă, ce-am de pierdut? Dacă te crede, te duci până-n pânzele albe cu minciuna, îţi exersezi creativitatea şi te mai miri încă o dată că nu există speranţă pentru rasa umană, iar dacă tipa se prinde şi te ia la mişto sau plusează, ai dat lovitura. Da’ la asta a fost ca şi cum m-aş fi dus şi i-aş fi zis “Here’s a bag of shit!”, explică Cristi teatral, întinzând mâna. And she just swallowed it.

M-am angajat în Livezeni, la… hai să-i zicem SC Plantaţie SRL, pentru că-i pe câmp. Îi atâta de pustiu pe-acolo, încât dac-aş intra în oricare dintre casele răsfirate de la marginea drumului, aş vedea o scenă plină de căldură familială, identică întru totul cu asta:

Când m-o dus la primul interviu acolo, pe coclaurii mociroloşi (pe-atunci neînzăpeziţi), Cristi mi-o zis că nu vrea cafeaua pe care m-am oferit cu drag să i-o bag pe gât fac cinste, ci ar fi fost extrem de încântat dacă i-aş fi spălat în schimb maşina.

Tre’ să mă trezesc la ore inumane şi să merg pe jos până-n Panov, de unde se ia mijlocul de transport necesar pentru a ajunge în cealaltă parte a oraşului. Şi apoi să mai fac 3 kilometri după ce văd plăcuţa cu Târgu-Mureş tăiat. Da, mă plâng. Ştiţi cât costă un abonament lunar pe drăcia aia? 90 de lei! Nouă. Zeci. The flying fuck?! Scump, dom’le, să munceşti; îi mai ieftin să stai acasă. :)) Am vrut să-l întreb pe şofer dacă îmi aduce şi cafea de la Starbucksu’ din Cluj de banii ăia. Doar că înainte să deschid gura, ştiam deja că sunt două probleme.

1. Nu îţi poţi face abonament decât din 1. Nu contează că din 27 luna asta până-n 26 luna viitoare îi, practic, tot o lună calendaristică. Abonamentele se fac doar din 1. De ce? Pentru că de-aia. Deci stai cu bancnota de-un bulion întinsă şi nu o vrea, că nu-i 1. Altfel, o firmă modernă, cu mentalitate occidentală şi PR de excepţie, n’est pas?

2. Nu am aflat de la şofer asta, pentru că şoferul e un fel de Jason. Cum care Jason?

Horror films often feature a silent creep as the main adversary. The most famous example of this is Jason from the Friday the 13th franchise. Throughout the franchise’s 12 films, Jason never utters a word, preferring instead to let his murdering do the talking.

 Zic “bună dimineaţa”, nu răspunde. Întreb dacă are să-mi dea rest, sunet de greieri. O colegă-mi povesteşte că au făcut odată accident şi maşina părea relativ avariată; l-or întrebat dacă mai are rost să stea în frig, să spere că mai pornesc către oraş, da’ o răspuns? Nu vorbeşte niciodată, însă privirile lui mă taie-n bucăţi cu drujba, mai ales amu’ c-o văzut “de-a cui îs”. Urăşte pasional şi invariabil toţi angajaţii de pe Plantaţie, care de ani întregi fac plângeri către şefu-so cum că-i fură şi-i ursuz şi conduce aiurea. Drept urmare, şefu’ l-o pedepsit cu salariu dublu şi acum e singur de dimineaţa până seara pe linie, adică el mă livrează şi el mă recuperează, ‘mniezău cu mila.

Ce fac la lucru? Hm, vreţi să ziceţi în afara celui mai evident lucru, şi anume parcurgerea integrală, cu religiozitate, a ştirilor din Nowhere News?

Păi, editez un fel de Nowhere News pentru copchii, lucru care-i mult mai complicat şi solicitant decât pare. Şi mi-am amintit, după ce mi-a trecut valul de entuziasm iniţial, şi de partea nasoală a lucrului în partea umanistă a pieţei muncii. Mă scăldam în oceanul limpede al naivităţii şi m-a-nţepat meduza realităţii, iar acum tre’ să mă piş în palmă şi să mă frec pe faţă ca să nu mai usture şi să pot face din asta o chestie mişto pe termen lung.

Ca de obicei, mă agăţ de lucruri mărunte care mă ţin la suprafaţă psihologic. De exemplu: vine un coleg, graphic artist ungur, probabil singurul om de pe planetă care-ar putea purta blugi verde-neon pe ciorofleaşca de-afară. Şi grăieşte cu accent pronunţat către colega de bureaux:

– Să desenez plasa de fluturi cu tot cu mânere?
– Hă?
– Plasa de fluturi… din număru’ ăsta. Vrei să aibă mânere, s-o ducă copilu’ sau cum s-o desenez în pagină?
– Aaaa! Păi mă omule, plasa de fluturi îi altceva, nu-i plasă de-aia de mers la aprozar!

Unguru’ nost credea că desenu-i despre cărat fluturi cu paporniţa în loc de aşa ceva. Şi dă-i şi râzi, că faine perle-ţi mai oferă oraşu’ ăsta bilingv. A fost o zi faină ca o plasă de fluturi.