Eu sunt. Şi pentru ultima merit mai mult decât o coroană. Merit tronul şi cele şapte regate, plus dragonii.

1. Ajung azi mai târziu ca şeful la muncă – şef care mă căuta, fireşte. Nu-i bai, e luni şi taxiurile sunt aşa de rare de zici că trăiesc în NYC. N-apuc bine să alung pâcla weekendului de pe creier cu nişte muncă creativă, că o şi comit.

– Ahhh, ceapa lui de Google! Tot încerc să-mi dau seama cum îi zice la dall sheep în română şi numa’ Dolly sheep îmi sugerează. Plus că doar poze cu berbeci găsesc. Berbecul n-are capră?
– Ăla-i ţap, tu! se hăhăie colega.
– Are şi capră, da’ depinde cum stă oaia! e pe fază şi Buburuza.
– Pfoaai, trăzni-o-ar zoologie… murmur încălecat în timp ce astea se hlizesc de mine.

D’oh, Roxo, dacă-ţi ascultai mai cu-atenţie masculii moldoveni, pe numele lor Zdubii, trebuia să ştii:

Câte fete-n sat la noi –
Fă-le, Doamne, toate oi
Şi pe mine-un berbecuţ,
Să le fac câte-un mieluţ!

2. Se face ora de plecat acasă şi mă preling uniform accelerat către staţia din Livezeni, unde soarele arde pătimaş chiar şi la 20 de grade. După ce remarc asta cu glas tare spre deplina dezaprobare a tuturor colegilor, încerc s-o mai dreg:

– Mă ştiţi, veşnic nemulţumită.
– Eh, o să se termine şi asta, mă consolează colega de bureaux.
– Pă lumea ailaltă, zic.
– Nu-ţi doresc prea curând…
– Prea curând? Cum adică PREA curând? Adică-mi doreşti, da’ mă mai păsuieşti? :))

Ca de-obicei când îşi deschide gura filologia, restul colegilor sunt pe spate. Unul îşi aminteşte cum o colegă unguroaică i-a urat cuiva “Un sfârşit plăcut!”, uitând partea cu “de săptămână”. Şi-atunci îmi amintesc şi io de-o altă colegă şi-o gafă mai gravă. Yours (ş)truly!

– Fix pix! Când se operase don’şoara şi se pregăteau ăştia s-o mute de la terapie intensivă, mai ţii minte ce i-am urat? “Sper să ajungi într-un loc mai bun!” :|

3. Asta nu-i de azi, da’ de fiecare dată când dau cu bâta-n baltă, gândul c-am mai făcut-o de mămăligă o dată se întoarce ca bumerangul la acea primăvară. Colega de birou tocmai se-ntorsese dintr-o săptămână de concediu nasoală. Murise taică-so. Eu, ca un om pe care te poţi bizui oricând, mai ales când vine vorba de chiul întru îmbărbătarea persoanei cu care-ţi împarţi biroul opt ceasuri pe zi, am scos-o prin sătuc la plimbare. Şi mugurii dădeau în pârg, şi lalelele aşteptau albinele cu pocaluri de nectar, şi păsărelele gângureau a veselie… Şi-n tot universul ăla ferit de orice atingere citadină, am auzit un papagal! Noah, futu-i madlena proustiană.

M-apuc să-i înşir colegei poveşti nostalgice despre verzăciunile mele şi cum s-au stins ele rând pe rând. Iar ea, naivă, a pus ÎNTREBAREA. Genul ăla de interogaţie specifică unui om care nu prea a avut de-a face cu animale de companie şi care oricum e greşită oricând şi în orice circumstanţă, dar pe care puteam s-o las să treacă. Puteam să las de la mine. Totuşi, situaţia nu era prea roz. Da’ te poţi pune cu gura mea spartă? Zi, te poţi?

– Şi de ce nu-ţi iei alt papagal? mă-ntreabă.
– Da’ tu de ce nu-ţi iei alt tată?

Cortina!

Astăzi mi-am amintit o chestie mişto pe care-am făcut-o în facultate cu zăpăcitele astea de buburuze. Aveam de susţinut ceva proiect şi, în faţa tuturor colegilor, flancată de mine şi de Bubu, Blonda şi-a dat fain-frumos jos bluza de trening, numai ca să arate tuturor că, de fapt, are sutienul luat peste tricou. Ideea pe care ne dorisem s-o ilustrăm era că aşa cum nu-i ok să-ţi iei în lume sutienul peste haine, la fel de puţin acceptabil este să foloseşti slangul când şi cum îţi vine la gură. După poantă am devenit serioase şi am turuit ce-aveam de zis despre subiect, ca nişte studente-model ce clar nu prea eram. Partea mişto e că nici măcar nu oftez la gândul că “băi, ce vremuri”, pentru că-s suficient de norocoasă să le cam am înapoi. :D

De trei luni şi ceva lucrez cu Bubu! N-am mai fost colege de pe vremea facultăţii, dar iată că timingu’ şi câteva piloşenii mai târziu, e chiar lângă mine în birou, iar eu pot să fac selfie-uri sneaky pe furiş şi să le pun pe grupul nostru de Whatsapp. Acolo le vede şi Blonda noastră, care amu’ stă în Cluuuj, şi tot de-acolo află şi Bubu că io fac poze pe-ascuns.

I regret nothing

dar măcar mă chinui s-o trezesc când întârzie…

Ce-i drept, nu-i CHIAR acelaşi lucru pentru că noi suntem două sarcastice rele de gură şi-i cam ducem dorul Blondei noastre ingenue, da’ când se aliniază planete şi programe, o vizităm la Cluj (şi-n plus îi mai şi mirosim florile, vai, ferească sfântu’).

Acu’, recent, ne-am uitat toate trei la siropoşenia aia destul de cool de The Fault in Our Stars. Blonda era lungită în mijlocul patului şi noi pe lângă ea. Bubu îl mai văzuse iar eu băusem mult prea repede o Silva neagră, aşa că singura care-a început la un moment dat să-şi tragă nasu’ şi să lăcrimeze discret a fost, evident, Blonda. La care noi, ca nişte douchebags ce suntem, i-am stricat momentul şi-am râs de smiorcăiala ei. Astea suntem.

Când n-apucăm să ne vedem, primim replici de picăm în cur grămadă şi-o ţinem minte pe Blondă zile-n şir chiar şi-aşa, numai de pe Whatsapp-ul ăla lame. Par example, când ne-a dat vestea mare că se mărită şi noi ne întrebam când şi dacă ne-o veni vreodată rândul, ne-a zis că ne ia pe toate.

I just need a special prenup…

şi-ntre noi fie vorba, oricum ne-am luat:

Iar când trebuia să vină Bubu-n firmă şi mie nu-mi venea nicicum să mă despart de cel mai comod fotoliu din lume ca să-ncapă un birou lângă mine, am primit un sfat cel puţin memorabil:

uite la ce-am renunţat eu pentru tine, Bubule…

Atât, fiindcă i-am promis Buburuzei că dacă m-apuc să scriu de boacănele ei, va trebui neapărat să le includ şi pe-ale mele, iar de ele e plin deja blogu’, deci deocamdată puteţi răsufla uşuraţi. Voiam numai să mai adaug că mi-s dragi ființele astea două ca ochii din cap şi că mă minunez zilnic că, la bafta mea în viaţă, am avut norocul să ne-ntâlnim și să clickuim. ‘ts an honour and a privilege. :D

când telefonul arată aşa, n-ai cum s-alegi doar una…

O dau în bară mult şi des, iar asta nu mai e un secret pentru nimeni. Uneori cel mult faţă de mine, aşa cum o să aflaţi de mai jos.

Face-se că-ntr-o minunată zi cu soare, la mine-n birou o intrat unul dintre colegii mei unguri cu care mă-nţeleg cel mai bine. Genul ăla de om fain pentru care ţi-ai jurat cel puţin o dată c-o să-nveţi maghiara ca să dobori barierele lingvistice şi să poţi spune şi tu bancuri porcoase-n limba lui. Mă rog. Intră-n birou şi, după ce-i corectez o chestie, subiectul deviază – cum? nu ştiu nici io, îşi vârî Nosferatu’ coada – la problemele pe care le întâmpină oamenii mici de înălţime. Subiect care evident că mă viza, fiind probabil singura din firmă care nu ajunge la pompiţa de apă din bucătărie decât dacă poartă cuie de 15.

– Ştii de ce e bine să baţi pe cineva scund? Că dacă dai în burtă, nimereşti şi nasul! zice colegu’ ungur.

Io nici nu ridic ochii din foi, ci oftez preocupată şi emit în schimb cel mai nevinovat:

– Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…

Se aşterne tăcerea. Din depărtare răzbate un sunet de greier. Eu nu sesizez nimic suspect şi îmi văd de corecturi.

– Are legătură, că şi noi suntem în centrul ţării! o aud zicând pe colega de birou.

Hă? Ce legătură, ce centrul ţării, ce dracu’ tocmai se întâmplă?

– Da, şi Munţii Carpaţi trec pe la mijloc! vine răspunsul şi mai halucinant al colegului.
– Da da, ca un brâu, adaugă colega.

Totul mi se pare himeric. Eu încep să râd, colega de birou mă priveşte cu mustrare, iar colegul pleacă.

– De ce râzi aşa? mă întreabă colega. Încercam să te scot.
– De la ce? Ce-am zis?
– Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Dac-ai fi văzut ce faţă şifonată avea!
– Poftim? Da’ de ce? Doar e o expresie uzuală de când a scris nenea ăsta poezia asta. Se foloseşte mereu. Plus că-i prea deştept să înţeleagă ceva ce nu-i acolo şi eu n-aş face vreodată vreun comentariu deampulea, că n-am de ce!
– Dar tu nu i-ai văzut faţa! insistă colega.
– Du-te tu de-aici, nu cred! Nu cred aşa ceva! Nu e nimeni atât de sensibil degeaba. OK, şi stai puţin… tu ai încercat apoi să deviezi de la subiectul delicat cu geniala replica “şi noi suntem în centrul ţării”?! :))
– … DAR TU NU I-AI VĂZUT FAŢA! A FOST PRIMUL LUCRU CARE MI-A VENIT!

Vă jur că-n ziua aia ne-am răscrăcănat de râs pe-această mirobolantă temă, iar în zilele următoare mi-am iscodit colegul din priviri şi nu numai. Totul părea în regulă şi-i semnalam mândră colegei de birou acest aspect. Totul a fost în capul tău, femeie, eşti paranoică, treci peste.

La vreo câteva zile, când deja dădusem uitării întregul episod, ajung în biroul colegului şi văd ceva scris de mână pe birou. Îl întreb dacă ăla-i scrisul lui şi-mi spune că nu. Curioasă ca o fată mare, îl pun să-mi scrie ceva pe o foaie goală, să văd cât de tare e-n caligrafie. V-aţi prins unde se îndreaptă asta, nu? Căci iată ce mi-a mâzgălit tacticos pe foaie ca să vadă şi ochii mei cum arată scrisul lui de mână: “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.

Fireşte. Iar mie tot ce mi-a venit să zic a fost că şi noi suntem în centrul ţării. :|

Băi, deci.

A venit vara şi eu citesc despre dinţi de zirconiu. Halal introducere după atâta pauză. A venit vara şi-i deja aşa de cald, că n-ai da niciun homeless mustind în suc propriu afară din casă, d-apăi un dinte afară din gură. Ce să fac, asta-i tematica generală zilele ăstea. Nu în lipsă de alta mai profundă, deşi mai profund decât în gură, unde? Îmi place de mine, procedez ca un jurnalist care de 9/11 deschide buletinul de ştiri cu ce rochie a mai purtat Rihanna. Şi pe lângă că-s lame, mai îs şi ştirbă… Mâine m-astup şi îmi reiau râsul de 180 de grade, iar odată cu el şi mutra de om mai puţin bătut de soartă… În plus, o să pot să fac mişto mai cu spor de colegul meu ilustrator, căruia i-am descris experienţa scoaterii primului dinte ca pe ceva la fel de îngrozitor ca amputarea unui picior. Iar el, prăpăstios pentru că urmează s-o păţească la un dinte mult mai vizibil decât al meu, plusează şi o percepe ca pe o dublă amputare. Unde mai pui că aproape i-am provocat un infarct dentistei mele când i-am zis ce mi-o trăsnit prin minte să fac a doua zi după extracţie: să văd cât e de adâncă gaura măsurând-o cu un Tic Tac, care evident că o intrat acolo cu totu’. Şi mai încăpeau două! Life is fun.

***

Dacă e vară, la muncă-i rost de traduceri literare şi asta-mi cade incredibil de bine. Hamsterii cranieni se-nvârt deja pe un soi de turbo fitness wheel şi vă jur că fraţii Grimm n-au sunat nicicând mai bine într-o traducere modernă – iar prin asta vă rog să nu-nţelegeţi că Hansel şi Gretel s-au rătăcit pentru că n-au putut folosi Google Maps de pe noul lor iPad care nu se conecta la wifi-ul din pădure. Mai prin toamnă-iarnă promit că fac o listă cu ce-am tradus până acum (cu tot cu linkuri de unde se pot cumpăra), poate-aveţi copii care s-or bucura de roadele tălmăcirilor mele estivale. Şiiii… tot la muncă s-a întâmplat ceva cel puţin magic. Va urma.

***

Cea mai amuzantă chestie disturbing pe care-am auzit-o în ultima vreme: cineva ştie pe cineva care […] lucrează la un spital de psihiatrie şi a avut privilegiul să cunoască un caz pe bune, 100% real. Un nene – al cărui nume poate fi oricare altul în afară de Adrian Năstase – vrea să-şi pună capăt zilelor. Bea juma’ de sticlă de Domestos, i se face rău, dar după câteva ceasuri îi ca nou. Perseverent, nenea încearcă din nou, de data asta atârnându-şi gâtul de lampadar. Nu reuşeşte, fireşte, fiindcă lampadarele de oţel nu-s estetice, iar ăla de-l avea clar nu susţinea atâta greutate. Disperat, nenea se aruncă de la etajul 4 al unui bloc. Şi aterizează pe o babă. Şi baba moare. Nenea e judecat acum pentru omor din culpă; altfel bine, sănătos. Am râs până mi-am înghiţit lacrimile, dar mă mai linişteşte ideea că n-am fost singura.

Săptămâna trecută; o zi oarecare la lucru, o conversaţie oarecare la mine-n birou…

Vă imaginaţi c-o trebuit să ies din birou 5 minute, să-mi treacă râsu’, iar de fiecare dată când o vedeam pe Colega 2 pe holuri mă activam din nou. Cum am făcut peste vreo două ceasuri, când a intrat iarăşi cu ceva treabă-n birou.

Colega 2 (către Colega 1):
– Hihi, încă nu i-o trecut?

Colega 1 dă dezaprobator şi îngăduitor din cap, zâmbind şi ea. Atunci evident că se reia discuţia şi se aduc completări.

Colega 2 frecându-şi ritmic palmele pentru a ilustra ideea:
– Serios că fix ca un vierme arăta! Îţi dai seama că, până am suit dealul venind din centru spre casă, tot mai mare s-o făcut… Ca la origami!

Pentru că scorţişoara e una dintre puţinele plăceri care mi-au rămas momentan în viaţă, mi-am amintit ceva. Hai să vă zic una relativ recentă, de prin ianuarie 2012, când stăteam încă-n minunata Capitală. Ce, se acceptă, doar ştiţi că experienţele mai… delicate tre’ să se sedimenteze până să m-apuc să le înşir pe net!

Redescoperisem pe-atunci, în buticurile înguste şi dubioase de pe marile bulevarde, pe lângă Dr Pepper şi Cola Cherry, cea mai bună gumă de mestecat inventată vreodată de o minte clar diabolică: Big Red, aia cu scorţişoară, de scoţi flăcări pe urechi cum scoate balena apă prin orificiul dorsal. După 3 minute are gust de talpă de păpuc, ca orice altă gumă, dar sărim peste detaliul ăsta neinteresant. Cert e că vreo câteva luni bune avusesem acasă rezerve generoase de spaima-limbii de mai jos:

Face-se că în perioada aia ajunsesem acasă cu un mascul valabil, după vreo lună de teasing la telefon şi o noapte de adâncit limbile unu-n amigdalele celuilalt. Fiind mult mai aghesmuită decât mă crezusem, uitasem o chestie vitală: eram la, şi anume, ciclu! Noah, şi-apăi cum să-i dai de veste masculului înfierbântat din aşternuturi, care ajungea cu nesaţ la 2nd base şi-ţi şoptea încântat în ureche: “băi, ce ţâţoasă eşti!”, că pe tine te vizita PSD în lenjeria intimă?

Paranteză: acuma pe bune, tipii din viaţa mea mereu or fost la extreme: ori nişte sălbăticiuni focoase care mă muşcau până la sânge şi-mi ziceau “vreau să te fut”, ori nişte delicaţi sensibiloşi care înainte să pună mâna pe mine îmi treceau toate calităţile prin spectrul astrologic, “ochii tăi ca două stele etc.”, de aveam două orgasme de una singură până se gândeau ei c-ar fi cazul să meşterească oareşce. Închidem paranteza, fingers crossed pentru un viitor mai echilibrat…

Să fie clar: eu şi period sex egal love, dar nu chiar prima dată! Şi mai ales nu după atâta alcool încât să n-ai chef nici să cauţi cârpe şi prosoape şi dopuri de plută. Cam asta încercam să-i îngaim suav masculului, care până la urmă o-nţeles şi, resemnat, a căzut într-un somn mai mult chinuit cu mine alături. Când s-a trezit, bietul de el m-a privit cu o faţă tumefiată şi o grimasă de zici că-l desenase Picasso, zicându-mi aşa:

– Pfua, ce gust de şosete murdare am în gură…

Iar eu de colo, senină ca o floare şi degrabă săritoare:

– Ăă, vrei un Big Red? :D

El:

Eu:

Abia apoi mi-a picat fisa. Şi da, am râs cu lacrimi. Căci cine naiba cheamă acasă un bărbat pe care-l ţine în erecţie toată noaptea pe motiv de feminităţi lunare şi apoi îi oferă nonşalant un fuckin’ Big Red?! Sau mă rog, fără partea cu fuckin’. :))

P.S. Staţi liniştiţi, un happy end tot există: m-am revanşat atât de mult faţă de el încât l-am cuplat cu o tipă super mişto, şi-s împreună şi fericiţi până-n zilele noastre. Iar eu mă bucur cu atât mai mult pentru ei, că mi-s dragi nevoie mare. :x