Au trecut şi sărbătorile, acest sughiţ al cotidianului din care ne oprim acum dând pe gât apa stătută a ultimei duminici libere. Pentru unii e ok, doar sincopa obişnuinţei nu înseamnă altceva decât o plonjare în introspecţie, şi nimeni cu o capacitate de autoanaliză oricât de precară nu găseşte iarbă mai verde pe partea cealaltă. Pentru oamenii cu viaţă activă, care-n două săptămâni şi-au vizitat tot arborele genealogic, au fost la concerte, au ieşit de revelion în stradă, au mers la schi, s-au strâns la un boardgame şi au avut timp şi să ajungă la zi cu filmele şi serialele… ei bine, e cu două secunde mai tragic.

Eu sunt undeva la mijloc. Am tăiat de pe lista groazei drumul până la Bucureşti şi mersul propriu-zis la muncă, dar după sărbători se resimte de fapt cea mai acută durere dintre toate, şi anume că, până la urmă, eşti înconjurat de oameni pe bază de proximitate, nu de afinitate. Nimeriţi, nu potriviţi. Că prietenii ţi-s împrăştiaţi prin dumnezeu ştie ce cotloane ale ţării sau lumii, că-i vezi (sau nu) de două ori pe an şi de fiecare dată rămâi prostit de cât de faină ar fi viaţa dacă. Dacă ce? Dacă vieţile lor de oameni inteligenţi şi creativi s-ar putea împlini şi aici, nu la mama dracului, dacă, la naiba, ar fi şi ei un pic mai sentimentali şi s-ar rupe mai greu de vatră, aşa ca tine, care te-ai întors şi ai avut norocul chior să găseşti un job care te face să pui capul pe pernă fericit şi să-ţi construieşti un viitor începând de aici, vaccinat forţat împotriva bolilor de oraş mic.

Ştiţi care-i cea mai grea boală a oraşului mic? Învârtitul în jurul cozii. Faptul că, în privinţa oamenilor cu care ai alege să te înconjori te simţi ca-ntr-o alimentară comunistă: nu este lapte, nu este carne şi pâinea se primeşte cu raţie. Ştiţi care-i cea mai grea boală a oraşului mare? Tot învârtitul în jurul cozii, numai că de disperare. Alimentara devine un hipermarket consumerist în care vezi de toate şi nu-ţi permiţi nimic, fiindcă toţi oamenii au găşti şi prieteni şi vieţi în care nu mai e nevoie sau loc de tine. Dar aş fi cea mai mare ipocrită dacă m-aş plânge. Faţă de alte perioade, în ultimul an am mutat munţii din loc în privinţa vieţii sociale. O veni cu raţia, dar pâinea e sfântă. :) Nu mă plâng, dar…

Între Crăciun şi Anul Nou mi-a scris un fost coleg de liceu pe care nu l-am mai văzut de fix 10 ani. Ştiţi, genul de om conştiincios şi muncitor care nu pierde vremea pe Facebook şi despre care nu mai ştiam chiar nimic. Nici nu ştiu de unde să încep să explic cât e de special omul ăsta. Am fost colegi fix un semestru, până când ai mei s-au hotărât să mă mute de la liceul ăla behind my back şi nici să nu mă lase să-mi mai văd colegii la – deh, copilării – colindat cu clasa în acel an. O ruptură urâtă după altă ruptură urâtă – înainte de semestrul ăla am fost în altă clasă. Şi vă miraţi de ce îmi place stabilitatea? Păi după ce schimbi trei clase-n liceu nu-ţi mai arde veci de viaţă aventuroasă din punct de vedere social. Nu te mai plictiseşti de oameni şi nu-i mai consideri simple bunuri de consum. În fine. Înapoi cu 10 ani, el făcea parte din gaşca noastră faină de două gagici şi doi feciori – salutări Teo, Cosmin, Alin. Genul de oameni care îmi ascultau cu drag toate căcaturile pe care le debitam în perioada aia zbuciumată de adolescent suferind, care mă ajutau bucuroşi să scot apa din barcă după furtună fără să-şi dea seama, oricât de cheesy sună asta. Au fost singurii cu care am putut să vorbesc aşa. Because such is life, nici nu mă mir că fericirea a ţinut numai un semestru şi s-a terminat prost. :) Of course.

Ideea era că omul ăsta deosebit m-a căutat după ce eu renunţasem, căci dacă Facebook nu e, ce dracu’ e? Şi chiar dacă dintr-o aliniere tâmpită de planete n-am apucat să ne vedem, am vorbit de parcă nu ne-am văzut de alaltăieri. Chestii random, glume molcuţe pentru că încă nu mai ştim cât ne permitem, toate curgând cu o frazare şi un ritm noi dar familiare, toate indicând că… băi, de ce-o fi Germania aşa departe? Şi Franţa – Teo. Şi Bucureşti – Cosmin. Egoistă şi veşnic nemulţumită, ca întotdeauna, nu-mi ajunge “să păstrăm legătura”. Nici cu ei, nici cu alţii. Doesn’t it just eat you on the inside?

Dar de mâine să dansăm din nou vals cu rutina, să ne înconjurăm cu oamenii de la muncă şi să ne prefacem că sunt importanţi. În timp vor deveni, până când apucăm să luăm din nou o pauză.