Big Red

Posted on March 31, 2015 by Roxa

Pentru că scorţişoara e una dintre puţinele plăceri care mi-au rămas momentan în viaţă, mi-am amintit ceva. Hai să vă zic una relativ recentă, de prin ianuarie 2012, când stăteam încă-n minunata Capitală. Ce, se acceptă, doar ştiţi că experienţele mai… delicate tre’ să se sedimenteze până să m-apuc să le înşir pe net!

Redescoperisem pe-atunci, în buticurile înguste şi dubioase de pe marile bulevarde, pe lângă Dr Pepper şi Cola Cherry, cea mai bună gumă de mestecat inventată vreodată de o minte clar diabolică: Big Red, aia cu scorţişoară, de scoţi flăcări pe urechi cum scoate balena apă prin orificiul dorsal. După 3 minute are gust de talpă de păpuc, ca orice altă gumă, dar sărim peste detaliul ăsta neinteresant. Cert e că vreo câteva luni bune avusesem acasă rezerve generoase de spaima-limbii de mai jos:

Face-se că în perioada aia ajunsesem acasă cu un mascul valabil, după vreo lună de teasing la telefon şi o noapte de adâncit limbile unu-n amigdalele celuilalt. Fiind mult mai aghesmuită decât mă crezusem, uitasem o chestie vitală: eram la, şi anume, ciclu! Noah, şi-apăi cum să-i dai de veste masculului înfierbântat din aşternuturi, care ajungea cu nesaţ la 2nd base şi-ţi şoptea încântat în ureche: “băi, ce ţâţoasă eşti!”, că pe tine te vizita PSD în lenjeria intimă?

Paranteză: acuma pe bune, tipii din viaţa mea mereu or fost la extreme: ori nişte sălbăticiuni focoase care mă muşcau până la sânge şi-mi ziceau “vreau să te fut”, ori nişte delicaţi sensibiloşi care înainte să pună mâna pe mine îmi treceau toate calităţile prin spectrul astrologic, “ochii tăi ca două stele etc.”, de aveam două orgasme de una singură până se gândeau ei c-ar fi cazul să meşterească oareşce. Închidem paranteza, fingers crossed pentru un viitor mai echilibrat…

Să fie clar: eu şi period sex egal love, dar nu chiar prima dată! Şi mai ales nu după atâta alcool încât să n-ai chef nici să cauţi cârpe şi prosoape şi dopuri de plută. Cam asta încercam să-i îngaim suav masculului, care până la urmă o-nţeles şi, resemnat, a căzut într-un somn mai mult chinuit cu mine alături. Când s-a trezit, bietul de el m-a privit cu o faţă tumefiată şi o grimasă de zici că-l desenase Picasso, zicându-mi aşa:

– Pfua, ce gust de şosete murdare am în gură…

Iar eu de colo, senină ca o floare şi degrabă săritoare:

– Ăă, vrei un Big Red? :D

El:

Eu:

Abia apoi mi-a picat fisa. Şi da, am râs cu lacrimi. Căci cine naiba cheamă acasă un bărbat pe care-l ţine în erecţie toată noaptea pe motiv de feminităţi lunare şi apoi îi oferă nonşalant un fuckin’ Big Red?! Sau mă rog, fără partea cu fuckin’. :))

P.S. Staţi liniştiţi, un happy end tot există: m-am revanşat atât de mult faţă de el încât l-am cuplat cu o tipă super mişto, şi-s împreună şi fericiţi până-n zilele noastre. Iar eu mă bucur cu atât mai mult pentru ei, că mi-s dragi nevoie mare. :x

Nu lucrez în învăţământ şi e bine aşa

Posted on March 28, 2015 by Roxa

Acum vreo 5 ani, când fundul meu imens şedea încă foarte comod pe băncile facultăţii, aveam o profesoară de pedagogie/didactică/metodică foarte severă, dar în acelaşi timp extrem de inteligentă şi de cool. Genul de persoană pentru care făceam cu toţii un efort şi învăţam de ruşine, pentru că-ţi crăpa obrazu’ ca gheaţa din Ice Age dacă te afişai nepregătit în faţa cuiva care impune atâta respect. De la ea am învăţat ce înseamnă să fii un profesor bun şi ţin minte că orele ei de cursuri erau printre cele mai intense din facultate. Oricum eram studenţi la Litere şi simţeam înzecit tot ce ni se spunea (pentru că, nu-i aşa, suflete sensibile de filologi), dar profa asta avea şi stilul ei specific de-a turna gaz pe foc. 3 ani întregi ne-a ţinut acelaşi discurs despre cum, ca viitori dascăli, rolul nostru este printre cele mai importante: să formăm cultura şi să modelăm caracterul elevilor astfel încât să se poată integra în societate.

Prin anul 3, când nivelul I al modulului pedagogic se încheia şi noi puteam deveni profesori pentru clasele V-VIII cu acte în regulă, presiunea era cu atât mai mare. La un seminar, cineva nu tocmai coerent se chinuia să prezinte un proiect de lecţie şi profei îi sărise pe bună dreptate ţandăra. Ca de obicei, critica nu-l viza direct pe Xulescu, ci ni se adresa direct tuturor, de data asta pe un ton ridicat:

– Orice aţi face în viaţă, orice drum aţi alege, trebuie să fiţi cei mai buni. Dacă nu puteţi să fiţi cei mai buni, alegeţi alt domeniu până reuşiţi. Dacă măturaţi străzile, fiţi cei mai buni la asta.

Impactul psihologic a fost cu atât mai mare cu cât îndemnul venea de la ea. Ştiu că am ajuns acasă smiorcăindu-mă de-a binelea, punându-mi mari semne de întrebare în privinţa viitorului şi dacă aş putea fi vreodată cea mai bună în domeniul pe care mi l-am ales. Cred că ăla a fost momentul când am exclus ideea de a mă face profesoară. Miza era prea ridicată, frica de eşec prea mare, rezultatele prea evidente şi nici salariile prea îmbietoare, nu că între timp s-ar mai fi schimbat ceva… Interesant mi se pare că jumătatea mai netalentată în ale pedagogiei (ce să mai vorbim de filologie) dintre colegii mei are astăzi, totuşi, o carieră începută în învăţământ. Iar noi, ceilalţi, îi privim cu îndoială de pe margine şi, când nu oftăm “săracii copii…”, ne întrebăm cum ar putea fi ei cei mai buni într-o asemenea meserie când ştim perfect cum gândeau şi se exprimau în facultate. Poate că ei nu s-au dus acasă plângând îngroziţi în ziua aia, poate că se bălăcesc în mediocritate fără să fie conştienţi de asta, poate mediocritatea e suficientă pentru scopul ciclului gimnazial, poate judecăm fără rost, poate ne adâncim într-un elitism de căcat.

Întâmplarea face că am ajuns să lucrez într-un domeniu adiacent. Pe scurt, am avut de corectat auxiliare alcătuite de învăţători, profesori şi alţi formatori de minţi luminate, în care am găsit, printre multe alte inepţii (munţii au trei părţi: vârful, poalele şi creasta), două probleme care jur că mi-au blocat creierul:

1. Două pisici fac împreună o plimbare de 8 kilometri. Câţi kilometri se plimbă fiecare pisică?

2. Maria are 8 ani, iar Ioana are 10 ani. Peste câţi ani vor avea cele două fete aceeaşi vârstă?

Am râs cât am râs, mult şi cu lacrimi, mai ales de mutra perplexă a colegei de birou care ştia că nu-s întrebări-capcană şi care, după glumele aferente cu criogenări şi maşini alte timpului, m-a-ntrebat când nu mai hăhăiam ca descreierata:

– Auzi, dar tu te gândeşti cum ar fi să fii elev, să te scoată la tablă şi să-ţi dea o problemă dintr-asta? Ce-ai face?

Cu mintea de-acum, ce să fac altceva în afară de 8:2 şi 10-8? Pentru alte lucruri oricum cred că ar fi fost prea târziu. Uite, ăsta e unul dintre principalele motive pentru care mi-au plăcut Whiplash şi Birdman, dincolo de orice pasiune pentru muzică sau artă în general. Două filme atât de diferite – unul simplu, frust şi focos, celălalt complex, artsy şi deprimant, amândouă extraordinar de ciudăţele şi faine -, dar în fond atât de bine închegate în jurul ideii rostite pe o voce adâncă şi înţeleaptă de un Fletcher aparent deschis şi cu garda jos:

Bătrâneţile-n muzica rock

Posted on March 22, 2015 by Roxa

– IPR Gherila! strig la bis.

Vreo doi adolescenţi se întorc miraţi spre mine, unul dintre ei îmi arată un thumbs up, iar un rocker cu ştate vechi, care mă ştie de când am început să intru-n circuitul rockului live de prin baruri dubioase şi neaerisite, vine la mine şi decretează surâzător:

– Hăhă, normal că tu ştii de-astea, doar eşti mai bătrână ca trupa!

“Mai bătrână ca trupa, dar tot cu vreo 10 ani mai tânără ca tine!”, îmi vine să contracarez, da’ o las baltă şi râd deoarece cunoscând personajul, ştiu că e un comentariu inofensiv şi până la urmă amuzant.

Hai să recunoaştem: nu mai am 17 ani, ca toţi puştanii din primul rând împreună, vorba cuiva. Multe s-au schimbat de acum vreo 10 ani, când am început să-i ascult pe Implant Pentru Refuz. De pildă, m-am transformat dintr-o rockeriţă într-o piţipoancă rock. Headbanging? Nu se pune problema, am vreo două bucle în crustă de fixativ şi se deranjează. Ţopăială? Pe alocuri, dar nu mă agit ca acum 10 ani, nici nu mă bestializez în moshpit cu ţintaţii. Strig nişte versuri, trăiesc concertul, dar lângă bar, nu în sufletul solistului şi c-un pas pe scenă dacă pot. Mai pune pe mine o bluză turcoaz şi nişte cercei cam prea strălucitori şi hai să dăm rewind.

– IPR Gherila! strig la bis.

Vreo doi adolescenţi se întorc miraţi spre mine… şi normal că-s miraţi, ce dracu’ o fi fost în capu’ meu când mi-am luat bluza aia sau când mi-am făcut freza? :)) Nimic în comun cu rocku’. Două universuri paralele, cel puţin din punct de vedere vizual.

Dar cum ziceam, simţeam concertul. Şi nu numai pentru că e imposibil să nu când se cutremură cârciuma din temelii; nu numai pentru că n-am mai pupat concerte din noiembrie; nu numai pentru că IPR este prin definiţie o trupă mega mişto, ci fiindcă am crescut cu muzica oamenilor ăstora (pe repeat, fie vorba-ntre noi), acord după acord şi vers după vers.

Şi ştiţi ce-i cel mai fain când eşti “mai bătrână decât trupa”? Trei chestii.

1. Că eu şi alţii ca mine am putut să-i ajutăm financiar, nu doar moral, să facă muzică bună mai departe – crowdfunding kicks ass.
2. Că reuşesc, în sfârşit, să văd oamenii de dincolo de artişti. Recunosc că la o vârstă fragedă eram uşor impresionabilă. Ce să discut eu, Roxa, cu nişte persoane atât de pline de muzică? Mi se păreau toţi fascinanţi prin prisma talentului şi rămâneam blocată în ciuda dezinvolturii lor la taclale cu pământenii obişnuiţi. Chestia foarte faină acum e că gradul de admiraţie a rămas neschimbat, dar ăla de lameness a scăzut considerabil şi, wow, am descoperit că poate sunt şi eu cool când deschid gura! Şi sunt! Căci altfel cum aş fi stat la afterparty cu vocalul meu preferat din toată rockereala românească, dansând fără ruşine pe lângă el pe sârbeasca de mai jos?

3. Că acum pot să mă înfăţişez fără nici cea mai mică urmă de jenă în faţa sus-amintitului Vita şi să-i spun: “Băi, tu ai fost şi eşti o bunăciune sexy de când te ştiu! Şi mai faci şi muzică excelentă pe deasupra!”. N-am făcut-o tura asta, da’ nu mă las. O să vină şi ocazia asta când ştiu sigur că ţine minte şi a doua zi. :D

2007 vs. 2015

Întotdeauna se poate şi mai rău

Posted on March 15, 2015 by Roxa

Uneori e dificil să mă conving de asta, dar au grijă prietenii mei să pocnească din degete şi să revin cu picioarele pe pământ. Am o prietenă-n Bucureşti care e un fel de câine de pripas în viaţa sentimentală. Fără mari pretenţii, încercăm orice, nu scuipăm nimic că cine ştie când mai punem botu’! Pe lângă ea, eu pot să mă numesc corcitură cu juma’ de sânge rasat, că de bine, de rău, ţin minte gustul de ciolan afumat şi îmi permit să fac nazuri. Acum hai, scoateţi-vă prostiile din cap şi recitiţi asta încă o dată cu cheia de lectură: e vorba pur şi simplu despre dates – pe ea o intrigă şi, în spiritul său aventuros, le caută cu îndârjire, pe mine s-a dovedit că mă depăşesc şi deci deocamdată nici nu mă mai obosesc să înaintez în direcţia aia, alegând să fac altceva cu timpul meu liber (par example pasiunea mea, somnul, care se dovedeşte cam costisitoare zilele ăstea, căci mi-am luat o saltea de pat şi-o pernă care, în banii ăia, ar face bine să ştie să presteze şi masaje… cu finalizare!).

DAR să mor io dacă nu-s invidioasă pe anumite experienţe de maidanez amoros cu THUG LIFE tatuat pe lăboanţe. Na poftim, că râd mintenaş de-o lună (după ce pe moment o certasem că iese cu toţi dubioşii):

Şi zvânturatică precum o ştiu, normal că se duce şi la second date cu tipul. Că o intrigă şi se distrează, deşi nu are idee de ce-o mai fi chemat-o şi a doua oară, la cât părea ăluia să-i fi păsat. Concluzia firească? Băi, poate tipului i s-o fi făcut foame!

Cel mai original mărţişor evăr

Posted on March 1, 2015 by Roxa

Amu’ io nu-s convinsă că “original” are superlativ, dar… să vă zic. Vineri seara îmi aduce un curier mega terminat, care gâfâia după trei etaje ca după un semimaraton, un pachet de la acelaşi mascul din postul precedent. Uuu, cu ce ocazie? Desfac şi văd şnurul alb şi roşu. “O, căcat. Duminică-i întâi!” fu primul gând care mi-a străfulgerat mintea. Studiez conţinutul pachetului, văd un mărţişor cu buburuză şi ceva împletitură dubioasă.

“Nu e nu ştiu ce, da’ ce bine că-l am şi nu mai tre’ să-i caut ceva mumei!”. Egoism? Tăceţi, că maică-mea mi-o luat de 1 Martie un tricou pe care scrie LOVE. Mie. Roxa. FML. Pe care o să-l port, desigur, pentru că e de la maică-mea şi m-a înduioşat, oricât de total necorespunzător personalităţii îl găsesc.

NOROC că am inspiraţia să citesc biletul de pe verso. Pardon, de citit îl citeam oricum. Noroc că mă prind că ceva e dubios, că de-obicei nu-s atât de ‘teligentă.