Bătrâneţile-n muzica rock

IPR Gherila! strig la bis.

Vreo doi adolescenţi se întorc miraţi spre mine, unul dintre ei îmi arată un thumbs up, iar un rocker cu ştate vechi, care mă ştie de când am început să intru-n circuitul rockului live de prin baruri dubioase şi neaerisite, vine la mine şi decretează surâzător:

– Hăhă, normal că tu ştii de-astea, doar eşti mai bătrână ca trupa!

“Mai bătrână ca trupa, dar tot cu vreo 10 ani mai tânără ca tine!”, îmi vine să contracarez, da’ o las baltă şi râd deoarece cunoscând personajul, ştiu că e un comentariu inofensiv şi până la urmă amuzant.

Hai să recunoaştem: nu mai am 17 ani, ca toţi puştanii din primul rând împreună, vorba cuiva. Multe s-au schimbat de acum vreo 10 ani, când am început să-i ascult pe Implant Pentru Refuz. De pildă, m-am transformat dintr-o rockeriţă într-o piţipoancă rock. Headbanging? Nu se pune problema, am vreo două bucle în crustă de fixativ şi se deranjează. Ţopăială? Pe alocuri, dar nu mă agit ca acum 10 ani, nici nu mă bestializez în moshpit cu ţintaţii. Strig nişte versuri, trăiesc concertul, dar lângă bar, nu în sufletul solistului şi c-un pas pe scenă dacă pot. Mai pune pe mine o bluză turcoaz şi nişte cercei cam prea strălucitori şi hai să dăm rewind.

– IPR Gherila! strig la bis.

Vreo doi adolescenţi se întorc miraţi spre mine… şi normal că-s miraţi, ce dracu’ o fi fost în capu’ meu când mi-am luat bluza aia sau când mi-am făcut freza? :)) Nimic în comun cu rocku’. Două universuri paralele, cel puţin din punct de vedere vizual.

Dar cum ziceam, simţeam concertul. Şi nu numai pentru că e imposibil să nu când se cutremură cârciuma din temelii; nu numai pentru că n-am mai pupat concerte din noiembrie; nu numai pentru că IPR este prin definiţie o trupă mega mişto, ci fiindcă am crescut cu muzica oamenilor ăstora (pe repeat, fie vorba-ntre noi), acord după acord şi vers după vers.

Şi ştiţi ce-i cel mai fain când eşti “mai bătrână decât trupa”? Trei chestii.

1. Că eu şi alţii ca mine am putut să-i ajutăm financiar, nu doar moral, să facă muzică bună mai departe – crowdfunding kicks ass.
2. Că reuşesc, în sfârşit, să văd oamenii de dincolo de artişti. Recunosc că la o vârstă fragedă eram uşor impresionabilă. Ce să discut eu, Roxa, cu nişte persoane atât de pline de muzică? Mi se păreau toţi fascinanţi prin prisma talentului şi rămâneam blocată în ciuda dezinvolturii lor la taclale cu pământenii obişnuiţi. Chestia foarte faină acum e că gradul de admiraţie a rămas neschimbat, dar ăla de lameness a scăzut considerabil şi, wow, am descoperit că poate sunt şi eu cool când deschid gura! Şi sunt! Căci altfel cum aş fi stat la afterparty cu vocalul meu preferat din toată rockereala românească, dansând fără ruşine pe lângă el pe sârbeasca de mai jos?

3. Că acum pot să mă înfăţişez fără nici cea mai mică urmă de jenă în faţa sus-amintitului Vita şi să-i spun: “Băi, tu ai fost şi eşti o bunăciune sexy de când te ştiu! Şi mai faci şi muzică excelentă pe deasupra!”. N-am făcut-o tura asta, da’ nu mă las. O să vină şi ocazia asta când ştiu sigur că ţine minte şi a doua zi. :D

2007 vs. 2015

4 thoughts on “Bătrâneţile-n muzica rock

  1. Pfuai, îţi dai seama ce prospătură eram eu pe-atunci, că nici până-n ziua de azi nu ştiu de existenţa demo-ului ăluia! Şi e păcat, la ce titlu mişto are :))

Leave a Reply

Your email address will not be published.