Săptămâna trecută; o zi oarecare la lucru, o conversaţie oarecare la mine-n birou…
– Eu îmi aduc hârtie igienică de acasă de când am văzut că cineva o scăpat-o pe jos, prin apă, şi a pus-o la loc.
Eu:
– Apăi cu asta nu prea ai ce face oricum, la cum e (n.r. – e de-aia roz, care se sfărâmă). Astăzi mi-am atins-o de haine şi juma’ de oră m-am scuturat să se ducă. :|
Colega 2:
– Bucură-te că numa’ atâta şi numa’ acolo. Mie ghici unde mi-o rămas, că am ajuns acasă, m-am dus la budă şi nu ştiam ce tot cade din mine… Aşa m-am speriat, am crezut că iese ceva vierme!
Vă imaginaţi c-o trebuit să ies din birou 5 minute, să-mi treacă râsu’, iar de fiecare dată când o vedeam pe Colega 2 pe holuri mă activam din nou. Cum am făcut peste vreo două ceasuri, când a intrat iarăşi cu ceva treabă-n birou.
Colega 2 (către Colega 1):
– Hihi, încă nu i-o trecut?
Colega 1 dă dezaprobator şi îngăduitor din cap, zâmbind şi ea. Atunci evident că se reia discuţia şi se aduc completări.
Colega 2 frecându-şi ritmic palmele pentru a ilustra ideea:
– Serios că fix ca un vierme arăta! Îţi dai seama că, până am suit dealul venind din centru spre casă, tot mai mare s-o făcut… Ca la origami!