O dau în bară mult şi des, iar asta nu mai e un secret pentru nimeni. Uneori cel mult faţă de mine, aşa cum o să aflaţi de mai jos.

Face-se că-ntr-o minunată zi cu soare, la mine-n birou o intrat unul dintre colegii mei unguri cu care mă-nţeleg cel mai bine. Genul ăla de om fain pentru care ţi-ai jurat cel puţin o dată c-o să-nveţi maghiara ca să dobori barierele lingvistice şi să poţi spune şi tu bancuri porcoase-n limba lui. Mă rog. Intră-n birou şi, după ce-i corectez o chestie, subiectul deviază – cum? nu ştiu nici io, îşi vârî Nosferatu’ coada – la problemele pe care le întâmpină oamenii mici de înălţime. Subiect care evident că mă viza, fiind probabil singura din firmă care nu ajunge la pompiţa de apă din bucătărie decât dacă poartă cuie de 15.

– Ştii de ce e bine să baţi pe cineva scund? Că dacă dai în burtă, nimereşti şi nasul! zice colegu’ ungur.

Io nici nu ridic ochii din foi, ci oftez preocupată şi emit în schimb cel mai nevinovat:

– Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…

Se aşterne tăcerea. Din depărtare răzbate un sunet de greier. Eu nu sesizez nimic suspect şi îmi văd de corecturi.

– Are legătură, că şi noi suntem în centrul ţării! o aud zicând pe colega de birou.

Hă? Ce legătură, ce centrul ţării, ce dracu’ tocmai se întâmplă?

– Da, şi Munţii Carpaţi trec pe la mijloc! vine răspunsul şi mai halucinant al colegului.
– Da da, ca un brâu, adaugă colega.

Totul mi se pare himeric. Eu încep să râd, colega de birou mă priveşte cu mustrare, iar colegul pleacă.

– De ce râzi aşa? mă întreabă colega. Încercam să te scot.
– De la ce? Ce-am zis?
– Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Dac-ai fi văzut ce faţă şifonată avea!
– Poftim? Da’ de ce? Doar e o expresie uzuală de când a scris nenea ăsta poezia asta. Se foloseşte mereu. Plus că-i prea deştept să înţeleagă ceva ce nu-i acolo şi eu n-aş face vreodată vreun comentariu deampulea, că n-am de ce!
– Dar tu nu i-ai văzut faţa! insistă colega.
– Du-te tu de-aici, nu cred! Nu cred aşa ceva! Nu e nimeni atât de sensibil degeaba. OK, şi stai puţin… tu ai încercat apoi să deviezi de la subiectul delicat cu geniala replica “şi noi suntem în centrul ţării”?! :))
– … DAR TU NU I-AI VĂZUT FAŢA! A FOST PRIMUL LUCRU CARE MI-A VENIT!

Vă jur că-n ziua aia ne-am răscrăcănat de râs pe-această mirobolantă temă, iar în zilele următoare mi-am iscodit colegul din priviri şi nu numai. Totul părea în regulă şi-i semnalam mândră colegei de birou acest aspect. Totul a fost în capul tău, femeie, eşti paranoică, treci peste.

La vreo câteva zile, când deja dădusem uitării întregul episod, ajung în biroul colegului şi văd ceva scris de mână pe birou. Îl întreb dacă ăla-i scrisul lui şi-mi spune că nu. Curioasă ca o fată mare, îl pun să-mi scrie ceva pe o foaie goală, să văd cât de tare e-n caligrafie. V-aţi prins unde se îndreaptă asta, nu? Căci iată ce mi-a mâzgălit tacticos pe foaie ca să vadă şi ochii mei cum arată scrisul lui de mână: “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.

Fireşte. Iar mie tot ce mi-a venit să zic a fost că şi noi suntem în centrul ţării. :|

Băi, deci.

A venit vara şi eu citesc despre dinţi de zirconiu. Halal introducere după atâta pauză. A venit vara şi-i deja aşa de cald, că n-ai da niciun homeless mustind în suc propriu afară din casă, d-apăi un dinte afară din gură. Ce să fac, asta-i tematica generală zilele ăstea. Nu în lipsă de alta mai profundă, deşi mai profund decât în gură, unde? Îmi place de mine, procedez ca un jurnalist care de 9/11 deschide buletinul de ştiri cu ce rochie a mai purtat Rihanna. Şi pe lângă că-s lame, mai îs şi ştirbă… Mâine m-astup şi îmi reiau râsul de 180 de grade, iar odată cu el şi mutra de om mai puţin bătut de soartă… În plus, o să pot să fac mişto mai cu spor de colegul meu ilustrator, căruia i-am descris experienţa scoaterii primului dinte ca pe ceva la fel de îngrozitor ca amputarea unui picior. Iar el, prăpăstios pentru că urmează s-o păţească la un dinte mult mai vizibil decât al meu, plusează şi o percepe ca pe o dublă amputare. Unde mai pui că aproape i-am provocat un infarct dentistei mele când i-am zis ce mi-o trăsnit prin minte să fac a doua zi după extracţie: să văd cât e de adâncă gaura măsurând-o cu un Tic Tac, care evident că o intrat acolo cu totu’. Şi mai încăpeau două! Life is fun.

***

Dacă e vară, la muncă-i rost de traduceri literare şi asta-mi cade incredibil de bine. Hamsterii cranieni se-nvârt deja pe un soi de turbo fitness wheel şi vă jur că fraţii Grimm n-au sunat nicicând mai bine într-o traducere modernă – iar prin asta vă rog să nu-nţelegeţi că Hansel şi Gretel s-au rătăcit pentru că n-au putut folosi Google Maps de pe noul lor iPad care nu se conecta la wifi-ul din pădure. Mai prin toamnă-iarnă promit că fac o listă cu ce-am tradus până acum (cu tot cu linkuri de unde se pot cumpăra), poate-aveţi copii care s-or bucura de roadele tălmăcirilor mele estivale. Şiiii… tot la muncă s-a întâmplat ceva cel puţin magic. Va urma.

***

Cea mai amuzantă chestie disturbing pe care-am auzit-o în ultima vreme: cineva ştie pe cineva care […] lucrează la un spital de psihiatrie şi a avut privilegiul să cunoască un caz pe bune, 100% real. Un nene – al cărui nume poate fi oricare altul în afară de Adrian Năstase – vrea să-şi pună capăt zilelor. Bea juma’ de sticlă de Domestos, i se face rău, dar după câteva ceasuri îi ca nou. Perseverent, nenea încearcă din nou, de data asta atârnându-şi gâtul de lampadar. Nu reuşeşte, fireşte, fiindcă lampadarele de oţel nu-s estetice, iar ăla de-l avea clar nu susţinea atâta greutate. Disperat, nenea se aruncă de la etajul 4 al unui bloc. Şi aterizează pe o babă. Şi baba moare. Nenea e judecat acum pentru omor din culpă; altfel bine, sănătos. Am râs până mi-am înghiţit lacrimile, dar mă mai linişteşte ideea că n-am fost singura.