Fascination Street

The most ridiculous fear in life is the fear of being ridiculous

Când lucrurile delicate devin delicatese

O dau în bară mult şi des, iar asta nu mai e un secret pentru nimeni. Uneori cel mult faţă de mine, aşa cum o să aflaţi de mai jos.

Face-se că-ntr-o minunată zi cu soare, la mine-n birou o intrat unul dintre colegii mei unguri cu care mă-nţeleg cel mai bine. Genul ăla de om fain pentru care ţi-ai jurat cel puţin o dată c-o să-nveţi maghiara ca să dobori barierele lingvistice şi să poţi spune şi tu bancuri porcoase-n limba lui. Mă rog. Intră-n birou şi, după ce-i corectez o chestie, subiectul deviază – cum? nu ştiu nici io, îşi vârî Nosferatu’ coada – la problemele pe care le întâmpină oamenii mici de înălţime. Subiect care evident că mă viza, fiind probabil singura din firmă care nu ajunge la pompiţa de apă din bucătărie decât dacă poartă cuie de 15.

– Ştii de ce e bine să baţi pe cineva scund? Că dacă dai în burtă, nimereşti şi nasul! zice colegu’ ungur.

Io nici nu ridic ochii din foi, ci oftez preocupată şi emit în schimb cel mai nevinovat:

– Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…

Se aşterne tăcerea. Din depărtare răzbate un sunet de greier. Eu nu sesizez nimic suspect şi îmi văd de corecturi.

– Are legătură, că şi noi suntem în centrul ţării! o aud zicând pe colega de birou.

Hă? Ce legătură, ce centrul ţării, ce dracu’ tocmai se întâmplă?

– Da, şi Munţii Carpaţi trec pe la mijloc! vine răspunsul şi mai halucinant al colegului.
– Da da, ca un brâu, adaugă colega.

Totul mi se pare himeric. Eu încep să râd, colega de birou mă priveşte cu mustrare, iar colegul pleacă.

– De ce râzi aşa? mă întreabă colega. Încercam să te scot.
– De la ce? Ce-am zis?
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Dac-ai fi văzut ce faţă şifonată avea!
– Poftim? Da’ de ce? Doar e o expresie uzuală de când a scris nenea ăsta poezia asta. Se foloseşte mereu. Plus că-i prea deştept să înţeleagă ceva ce nu-i acolo şi eu n-aş face vreodată vreun comentariu deampulea, că n-am de ce!
– Dar tu nu i-ai văzut faţa! insistă colega.
– Du-te tu de-aici, nu cred! Nu cred aşa ceva! Nu e nimeni atât de sensibil degeaba. OK, şi stai puţin… tu ai încercat apoi să deviezi de la subiectul delicat cu geniala replica “şi noi suntem în centrul ţării”?! :))
– … DAR TU NU I-AI VĂZUT FAŢA! A FOST PRIMUL LUCRU CARE MI-A VENIT!

Vă jur că-n ziua aia ne-am răscrăcănat de râs pe-această mirobolantă temă, iar în zilele următoare mi-am iscodit colegul din priviri şi nu numai. Totul părea în regulă şi-i semnalam mândră colegei de birou acest aspect. Totul a fost în capul tău, femeie, eşti paranoică, treci peste.

La vreo câteva zile, când deja dădusem uitării întregul episod, ajung în biroul colegului şi văd ceva scris de mână pe birou. Îl întreb dacă ăla-i scrisul lui şi-mi spune că nu. Curioasă ca o fată mare, îl pun să-mi scrie ceva pe o foaie goală, să văd cât de tare e-n caligrafie. V-aţi prins unde se îndreaptă asta, nu? Căci iată ce mi-a mâzgălit tacticos pe foaie ca să vadă şi ochii mei cum arată scrisul lui de mână: “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.

Fireşte. Iar mie tot ce mi-a venit să zic a fost că şi noi suntem în centrul ţării. :|

RSS 2.0 | Trackback | Comment

One Response to “Când lucrurile delicate devin delicatese”

  1. m

    Pai nu vad unde e problema. Daca nasul e bucurestiu, merita lovit :) bine, deocamdata e armistitiu, ca e iohannis presedinte

Leave a Reply

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>