O buburuză-i tot ce-ţi poţi dori de la viaţă, iar noi suntem 3

Astăzi mi-am amintit o chestie mişto pe care-am făcut-o în facultate cu zăpăcitele astea de buburuze. Aveam de susţinut ceva proiect şi, în faţa tuturor colegilor, flancată de mine şi de Bubu, Blonda şi-a dat fain-frumos jos bluza de trening, numai ca să arate tuturor că, de fapt, are sutienul luat peste tricou. Ideea pe care ne dorisem s-o ilustrăm era că aşa cum nu-i ok să-ţi iei în lume sutienul peste haine, la fel de puţin acceptabil este să foloseşti slangul când şi cum îţi vine la gură. După poantă am devenit serioase şi am turuit ce-aveam de zis despre subiect, ca nişte studente-model ce clar nu prea eram. Partea mişto e că nici măcar nu oftez la gândul că “băi, ce vremuri”, pentru că-s suficient de norocoasă să le cam am înapoi. :D

De trei luni şi ceva lucrez cu Bubu! N-am mai fost colege de pe vremea facultăţii, dar iată că timingu’ şi câteva piloşenii mai târziu, e chiar lângă mine în birou, iar eu pot să fac selfie-uri sneaky pe furiş şi să le pun pe grupul nostru de Whatsapp. Acolo le vede şi Blonda noastră, care amu’ stă în Cluuuj, şi tot de-acolo află şi Bubu că io fac poze pe-ascuns.

I regret nothing

dar măcar mă chinui s-o trezesc când întârzie…

Ce-i drept, nu-i CHIAR acelaşi lucru pentru că noi suntem două sarcastice rele de gură şi-i cam ducem dorul Blondei noastre ingenue, da’ când se aliniază planete şi programe, o vizităm la Cluj (şi-n plus îi mai şi mirosim florile, vai, ferească sfântu’).

Acu’, recent, ne-am uitat toate trei la siropoşenia aia destul de cool de The Fault in Our Stars. Blonda era lungită în mijlocul patului şi noi pe lângă ea. Bubu îl mai văzuse iar eu băusem mult prea repede o Silva neagră, aşa că singura care-a început la un moment dat să-şi tragă nasu’ şi să lăcrimeze discret a fost, evident, Blonda. La care noi, ca nişte douchebags ce suntem, i-am stricat momentul şi-am râs de smiorcăiala ei. Astea suntem.

Când n-apucăm să ne vedem, primim replici de picăm în cur grămadă şi-o ţinem minte pe Blondă zile-n şir chiar şi-aşa, numai de pe Whatsapp-ul ăla lame. Par example, când ne-a dat vestea mare că se mărită şi noi ne întrebam când şi dacă ne-o veni vreodată rândul, ne-a zis că ne ia pe toate.

I just need a special prenup…

şi-ntre noi fie vorba, oricum ne-am luat:

Iar când trebuia să vină Bubu-n firmă şi mie nu-mi venea nicicum să mă despart de cel mai comod fotoliu din lume ca să-ncapă un birou lângă mine, am primit un sfat cel puţin memorabil:

uite la ce-am renunţat eu pentru tine, Bubule…

Atât, fiindcă i-am promis Buburuzei că dacă m-apuc să scriu de boacănele ei, va trebui neapărat să le includ şi pe-ale mele, iar de ele e plin deja blogu’, deci deocamdată puteţi răsufla uşuraţi. Voiam numai să mai adaug că mi-s dragi ființele astea două ca ochii din cap şi că mă minunez zilnic că, la bafta mea în viaţă, am avut norocul să ne-ntâlnim și să clickuim. ‘ts an honour and a privilege. :D

când telefonul arată aşa, n-ai cum s-alegi doar una…

It’s a cold night for alligators

Ei bine, iată un titlu pe care numai un redneck texan cu nume de telefon și interesat de SF-uri – suficient de nebun încât să treacă prin terapie cu electroșocuri și apoi să se reîntoarcă la muzică, să compună cântece inspirate de transplanturi de capete și să arate în prezent ca un Moș Crăciun deviant – îl putea scorni.

Sunt convinsă că atunci când a compus bijuteria asta cu feel de sfârșitul anilor ’70, bătrânul Roky nu și-a imaginat ce interpretări simpliste i-ar da o gagică dintr-o fostă țară comunistă în care nu va ajunge vreodată să cânte. Eu mă simt ca un aligator pentru că mă lasă toate rece, dar asta nu mă împiedică nicio secundă să fac pe fioroasa și să mușc de cur pe toată lumea. Adică știu că viața e haotică și deși a încetat să-mi mai pese, mârâi în stânga și-n dreapta încercând s-o fac un pic mai limpede și mai ordonată. Poate din virtutea inerției, poate dintr-un atașament față de vechi valori și dintr-o repulsie față de noi mâhniri.

Și cea mai mare mâhnire e să-nțelegi. Să ai empatie, să te transpui și să pricepi ce are fiecare-n cap când își alcătuiește propriul haos conștient. Să nu poți să te revolți decât din cauza temperamentului iute, dar să zâmbești binevoitor la sfârșitul zilei. Când ai plumb în aripi nu te mai atinge jocul cu praștia.

Demon is up in the attic to the left
My eye turns to the left to say no
You said first I am a special one
I never hammered my mind out
I never have their bloody hammer

Pe termen scurt, ar fi fost benefică o doză de Sfântă Treime injectată în timpane: riffs, licks and distortion. Dar cumva, vara asta m-am fofilat în așa fel încât să ratez cam tot. Imediat se face anul de când am fost la Jack White și de-atunci am mai scăldat-o cu vreo două concerte acustice. Insuficient. Mă sufoc și mă înăbuș. Privește cerul, dar până când? Îmi promit că 2016 va fi un an mare, căci atunci se va fi terminat cu bucla infinită telefon, laptop, termopane, pat și parchet, și poate strecurăm în buget lucruri mai importante decât toate astea la un loc: Pearl Jam și The Cure, pe ăștia din urmă poate la ei în ogradă. Dream big and eventually do nothing!

Pe termen lung ar fi bine să nu te cramponezi niciodată de ce-ar fi benefic pe termen scurt, dar asta ar însemna să trăiești în afara cuvintelor și a muzicii, în afara lumii interioare. Ar însemna socializare, ar însemna discuții mai mult sau mai puțin utile, ar însemna ieșirea din zona de confort. Ceea ce e prea mult, pentru că anotimpul ăsta crud și superficial îmi dă anual așa un ghiont, că zona de confort mi se pare un îndepărtat Pluto.

Am început să nu mai număr atât de des etajele blocurilor, dar încă nu m-am oprit. 10, 9, 8, 7, 6. 10, 9, 8, 7, 6. Eh, orice generație are nevoie de Kurt Cobain-ul său. Neadaptatul, nehotărâtul, neînțelesul, nerealizatul. Asta sunt eu încercând să – lol – gândesc pozitiv și să găsesc un sens măreț în spatele gestului cuiva de a se pișa pe ea viață, pe ea familie, pe ei prieteni, pe ele amintiri… de la etajul 6. În plus, poate mai e un motiv. Nu pot să nu recunosc că dincolo de tot balsamul vindecător secretat de creier, dincolo de tot taifunul de sentimente antagonice, dincolo de amara părere de rău… când se lasă uitarea, rămâne admirația.

I never have their bloody hammer