Regina neîncoronată a gafelor

Eu sunt. Şi pentru ultima merit mai mult decât o coroană. Merit tronul şi cele şapte regate, plus dragonii.

1. Ajung azi mai târziu ca şeful la muncă – şef care mă căuta, fireşte. Nu-i bai, e luni şi taxiurile sunt aşa de rare de zici că trăiesc în NYC. N-apuc bine să alung pâcla weekendului de pe creier cu nişte muncă creativă, că o şi comit.

– Ahhh, ceapa lui de Google! Tot încerc să-mi dau seama cum îi zice la dall sheep în română şi numa’ Dolly sheep îmi sugerează. Plus că doar poze cu berbeci găsesc. Berbecul n-are capră?
– Ăla-i ţap, tu! se hăhăie colega.
– Are şi capră, da’ depinde cum stă oaia! e pe fază şi Buburuza.
– Pfoaai, trăzni-o-ar zoologie… murmur încălecat în timp ce astea se hlizesc de mine.

D’oh, Roxo, dacă-ţi ascultai mai cu-atenţie masculii moldoveni, pe numele lor Zdubii, trebuia să ştii:

Câte fete-n sat la noi –
Fă-le, Doamne, toate oi
Şi pe mine-un berbecuţ,
Să le fac câte-un mieluţ!

2. Se face ora de plecat acasă şi mă preling uniform accelerat către staţia din Livezeni, unde soarele arde pătimaş chiar şi la 20 de grade. După ce remarc asta cu glas tare spre deplina dezaprobare a tuturor colegilor, încerc s-o mai dreg:

– Mă ştiţi, veşnic nemulţumită.
– Eh, o să se termine şi asta, mă consolează colega de bureaux.
– Pă lumea ailaltă, zic.
– Nu-ţi doresc prea curând…
– Prea curând? Cum adică PREA curând? Adică-mi doreşti, da’ mă mai păsuieşti? :))

Ca de-obicei când îşi deschide gura filologia, restul colegilor sunt pe spate. Unul îşi aminteşte cum o colegă unguroaică i-a urat cuiva “Un sfârşit plăcut!”, uitând partea cu “de săptămână”. Şi-atunci îmi amintesc şi io de-o altă colegă şi-o gafă mai gravă. Yours (ş)truly!

– Fix pix! Când se operase don’şoara şi se pregăteau ăştia s-o mute de la terapie intensivă, mai ţii minte ce i-am urat? “Sper să ajungi într-un loc mai bun!” :|

3. Asta nu-i de azi, da’ de fiecare dată când dau cu bâta-n baltă, gândul c-am mai făcut-o de mămăligă o dată se întoarce ca bumerangul la acea primăvară. Colega de birou tocmai se-ntorsese dintr-o săptămână de concediu nasoală. Murise taică-so. Eu, ca un om pe care te poţi bizui oricând, mai ales când vine vorba de chiul întru îmbărbătarea persoanei cu care-ţi împarţi biroul opt ceasuri pe zi, am scos-o prin sătuc la plimbare. Şi mugurii dădeau în pârg, şi lalelele aşteptau albinele cu pocaluri de nectar, şi păsărelele gângureau a veselie… Şi-n tot universul ăla ferit de orice atingere citadină, am auzit un papagal! Noah, futu-i madlena proustiană.

M-apuc să-i înşir colegei poveşti nostalgice despre verzăciunile mele şi cum s-au stins ele rând pe rând. Iar ea, naivă, a pus ÎNTREBAREA. Genul ăla de interogaţie specifică unui om care nu prea a avut de-a face cu animale de companie şi care oricum e greşită oricând şi în orice circumstanţă, dar pe care puteam s-o las să treacă. Puteam să las de la mine. Totuşi, situaţia nu era prea roz. Da’ te poţi pune cu gura mea spartă? Zi, te poţi?

– Şi de ce nu-ţi iei alt papagal? mă-ntreabă.
– Da’ tu de ce nu-ţi iei alt tată?

Cortina!