Eu sunt. Şi pentru ultima merit mai mult decât o coroană. Merit tronul şi cele şapte regate, plus dragonii.
1. Ajung azi mai târziu ca şeful la muncă – şef care mă căuta, fireşte. Nu-i bai, e luni şi taxiurile sunt aşa de rare de zici că trăiesc în NYC. N-apuc bine să alung pâcla weekendului de pe creier cu nişte muncă creativă, că o şi comit.
– Ahhh, ceapa lui de Google! Tot încerc să-mi dau seama cum îi zice la dall sheep în română şi numa’ Dolly sheep îmi sugerează. Plus că doar poze cu berbeci găsesc. Berbecul n-are capră?
– Ăla-i ţap, tu! se hăhăie colega.
– Are şi capră, da’ depinde cum stă oaia! e pe fază şi Buburuza.
– Pfoaai, trăzni-o-ar zoologie… murmur încălecat în timp ce astea se hlizesc de mine.
D’oh, Roxo, dacă-ţi ascultai mai cu-atenţie masculii moldoveni, pe numele lor Zdubii, trebuia să ştii:
2. Se face ora de plecat acasă şi mă preling uniform accelerat către staţia din Livezeni, unde soarele arde pătimaş chiar şi la 20 de grade. După ce remarc asta cu glas tare spre deplina dezaprobare a tuturor colegilor, încerc s-o mai dreg:
– Mă ştiţi, veşnic nemulţumită.
– Eh, o să se termine şi asta, mă consolează colega de bureaux.
– Pă lumea ailaltă, zic.
– Nu-ţi doresc prea curând…
– Prea curând? Cum adică PREA curând? Adică-mi doreşti, da’ mă mai păsuieşti? :))
Ca de-obicei când îşi deschide gura filologia, restul colegilor sunt pe spate. Unul îşi aminteşte cum o colegă unguroaică i-a urat cuiva “Un sfârşit plăcut!”, uitând partea cu “de săptămână”. Şi-atunci îmi amintesc şi io de-o altă colegă şi-o gafă mai gravă. Yours (ş)truly!
– Fix pix! Când se operase don’şoara şi se pregăteau ăştia s-o mute de la terapie intensivă, mai ţii minte ce i-am urat? “Sper să ajungi într-un loc mai bun!” :|
3. Asta nu-i de azi, da’ de fiecare dată când dau cu bâta-n baltă, gândul c-am mai făcut-o de mămăligă o dată se întoarce ca bumerangul la acea primăvară. Colega de birou tocmai se-ntorsese dintr-o săptămână de concediu nasoală. Murise taică-so. Eu, ca un om pe care te poţi bizui oricând, mai ales când vine vorba de chiul întru îmbărbătarea persoanei cu care-ţi împarţi biroul opt ceasuri pe zi, am scos-o prin sătuc la plimbare. Şi mugurii dădeau în pârg, şi lalelele aşteptau albinele cu pocaluri de nectar, şi păsărelele gângureau a veselie… Şi-n tot universul ăla ferit de orice atingere citadină, am auzit un papagal! Noah, futu-i madlena proustiană.
M-apuc să-i înşir colegei poveşti nostalgice despre verzăciunile mele şi cum s-au stins ele rând pe rând. Iar ea, naivă, a pus ÎNTREBAREA. Genul ăla de interogaţie specifică unui om care nu prea a avut de-a face cu animale de companie şi care oricum e greşită oricând şi în orice circumstanţă, dar pe care puteam s-o las să treacă. Puteam să las de la mine. Totuşi, situaţia nu era prea roz. Da’ te poţi pune cu gura mea spartă? Zi, te poţi?
– Şi de ce nu-ţi iei alt papagal? mă-ntreabă.
– Da’ tu de ce nu-ţi iei alt tată?
Un alt soi de discriminare, constrângere şi presiune socială: ştiaţi că, gagici fiind, a doua oară când vă faceţi buletinul nu mai e valabil 10 ani, ci doar 7? Se presupune că-n perioada aia dintre 24 şi 31 de ani ar trebui să te măriţi şi să-ţi schimbi domiciliul. Până acum, taică-meu şi cu mine, născuţi în aceeaşi lună la 30 de ani distanţă, ne (re)făceam buletinele deodată, a se citi stăteam la cozile de la evidenţa populaţiei şi râdeam unu’ de altu’ de cum ieşeam în poze. Dar nu, nu cumva să te saturi DOAR de Crăciunurile şi Paştele în care tot familionu-ţi priveşte iscoditor inelarele, sperând că. Nu, doamne fereşte. Hai să fie oficial. Apropo, Cristi, vezi că pierzi pariul – mai sunt nişte ani până la 30 şi nu mă văd nici măritată, nici cu doi plozi, deci pregăteşte cerneala aia de tatuaj pe frunte. :D
Ăsta a fost un fel de intro apropo de mai nimica.
Mi-am petrecut vreo 5 zile din recent răposatul concediu în moartea şi febleţea sufletului meu deopotrivă, o tu veşnic treaz Bucureşti. Şi cum e imposibil să petreci atâta timp acolo fără să te răscolească ceva adânc în gânduri şi-n simţiri, a venit noaptea de vineri şi revederea cu două foste colege. Ce-mi place la oamenii mei e că intră direct în miezul problemei şi nu-ţi acordă nici cele două secunde de respiro şi ipocrizie protocolară – “Şi ce mai faci, ce mai zici?”. Nu ne-am văzut de-un an? Nu contează, prima replică tre’ să pună primul punct pe primul i:
– Mă Rox, sunt plăcut surprinsă că ţi-ai rezervat o seară numai pentru noi şi nu te-ai dus după vreo pulă.
– Pe bune că atâta te-o dus capul c-aş face?
– Nu, dar mă gândeam că nah, cu timpul…
– Nţ! Bros before hoes!
– Hai, nu te necăji, că de-un an aştept noaptea asta. Hai să-mi iau bere.
Paştele ei de viaţă. Nu, prieteniile nu se evaporă cu timpul şi nu toţi ochii care nu se văd se uită. Mă-nervează simplul fapt că mă bănuiţi de aşa ceva, da-n fine. Pe la 1 noaptea năvăleşte şi ex-colega numero dos, care mă-ntrece în maliţiozitate şi-n acreală (ştiu, greu de imaginat) şi care este un fel de eu dac-aş fi trăit toată viaţa-n Bucureşti. Câte luni am împărţit redacţia aia numai gurile noastre încrâncenate s-au auzit. Da-n ciuda certurilor şi etalării tuturor afuriseniilor de care eram fiecare-n stare, respectul pentru intelect a fost mult mai presus decât orice şi ne-am rămas dragi. Evident că şi ea-nfige din prima harponu’:
– Şi ia zi, ţi-e bine? Tu te gândeşti că ţi-ai dat demisia şi pur şi simplu ai plecat? Nu tu hai să mai stau cu voi, nu tu căutat alt loc de muncă. Nici măcar nu ţi-a trecut prin cap, ai exclus din start varianta asta. Ai plecat. Deci, ţi-e mai bine?
Îndesa-ţi-aş un ciorap de lână pe gura aia spurcată de drăcoaică, mai taci. Oftez şi caut furibundă fundul unui alt pahar de Jack, să amuţesc măcar vâltoarea din mine. Da, mi-e mai bine, pentru că nu poţi compara 5 zile divine de concediu, în care toată lumea e călare pe tine să-ţi fie bine, cu nopţile şi zilele ălea în care oraşul era înzăpezit şi nici maşina de pizza nu putea intra la tine pe stradă, darămite f’unu’ dintre voi. Şi netul sughiţa. Şi curentul pica. Săptămâni. Întregi! Da, normal că timing-ul ar fi MULT mai propice mutării ăsteia acum, cu mintea din prezent şi experienţele profesională/sentimentală revizuite şi aduse la cote realiste, nu idealiste, şi cu o capacitate de detaşare cu mult îmbunătăţită. Un fel de Roxa 2.0. N-am exclus vreodată varianta întoarcerii. Dar deocamdată chiar mi-e bine aici şi tre’ să mai lucrez un pic cu asta, să ies un pic din inerţie şi să fiu fermecătoare şi-n afara ăstor patru pereţi. Hai, Rox, că vine toamna şi-o să poţi. Just enjoy your motherfuckin’ freedom. :) Nu sunt antisocială, sunt autosuficientă, aşa că mai am o şansă.
Ultimele săptămâni mi-au demonstrat că n-am cum să le-mpac pe toate. Foşnetul frunzelor uscate de toamnă reprezintă cel mai dătător de dor de ducă sunet pe care l-am auzit vreodată. Am ajuns la concluzia că dacă-l absorb în timpane şi nu înghit în sec vrând să-mi iau tălpăşiţa spre unde mă mai poartă cugetările-mi răzleţe, atunci ştiu că mă aflu în locul potrivit. Bullshit. Mi s-a-ntâmplat de prea puţine ori. Niciodată n-o să fiu în locul potrivit şi abia acum încep să-nţeleg asta. Întotdeauna va fi CEVA sucitor de minţi undeva, altundeva. Niciodată nu se vor afla toţi şi toate la buna-mi dispoziţie pe o rază de 50 de km pătraţi. Iar cel mai bun lucru pe care-l poţi face în situaţia dată este să te bucuri de ce ai fără să ignori restul opţiunilor. Că eşti singur, că ai j’de prieteni, că te bălăceşti exasperat undeva într-o situaţie intermediară, aşa ca mine – hai să nu pierdem vreodată din vedere că totu-n lume-i de moment şi, de dragul unei realităţi sănătoase, hai să nu luăm nimic de bun. Nici binele, nici răul, nici situaţiile aparent fără ieşire. Căci din câte ştiu, numai vacile, caprele şi alte specii domesticite se priponesc pe bune. La noi, oamenii, ţăruşul ăla bine-nfipt e totalmente mental. Să nu ne pierdem zvâcul, zic. :D
Conversaţie de fix acum doi ani – a good reminder of what to never forget… so to speak.
ea:
ma enervezi ca esti asa de departe
i really miss you
numai cand pierzi un lucru il apreciezi
ce bine era cand erai aici
si ne vedeam asa rar
eu:
vrei sa zici ca atunci cand eram acolo n-ai apreciat? :D
ea:
DA
te luam for granted
trebuia sa ne vedem mai des
de-atatea ori treceam prin fata blocului tau
si voiam sa trec pe la tine dar ma gandeam lasa ca data viitoare
trebuia sa vin
eu:
ahahaha, stupido
trebuia sa vii.
unul dintre motivele pentru care-am plecat era si ca n-aveam destui oameni pe-acolo.
oare or mai fi fost de-astia ca tine?
ea:
:) toti suntem asa
asa erai si tu
munceai o gramada
in rest nu mai aveai chef de umblat sau de facut cine stie ce
toti le au pe ale lor
probleme, depresii, griji
eu:
io aveam chef de umblat, da’ prin tara, ca aici imi era gandul mereu.
lasa ca e ok, vorbim destul de des si asa
nu e acelasi lucru, da’ nu e nici putin.
ea:
mai mult eu si mai putin tu
eu iti trimit toate prostiile
si tu te faci ca ploua :))
eu:
pai mi le trimiti tot intre 5 si 8 dimineata, cand dorm. :))
revino pe alt fus orar
Şi apropo de regăsirile din concediu: fuckin’ Pearl Jam, dom’le, balsamul pe sufletul pârjolit!
Troubled souls unite, we got ourselves tonight I am fuel, you are friends, we got the means to make amends I am lost, I’m no guide, but I’m by your side I am right by your side…
Will myself to find a home, a home within myself We will find a way, we will find our place Drop the leash, drop the leash… Get outta my fuckin’ face Drop the leash, drop the leash… Get outta my fuckin’ face Drop the leash, drop the leash… Get outta my fuckin’ face Drop the leash, we are young Drop the leash, we are young
