Fascination Street

The most ridiculous fear in life is the fear of being ridiculous

Lumea noastră s-a schimbat

“Toată lumea mea s-a schimbat”, zicea Adi Despot la câteva zile după dezastru.

În vinerea aia am picat ca secerată pe la 5 după-masa, după o săptămână de lucru din iad combinată cu dureri de spate. Undeva pe la miezul nopţii au început să curgă notificări pe telefon. Pe la 1 juma’ m-am trezit nemaiputând să le ignor. Încă buimacă, am deschis primul link dintr-un mail. M-a săgetat ceva pe şira spinării şi nu era durerea mai sus amintită. Am dat cumva de linkul evenimentului de pe Facebook. Aşa cum credeam, plin de prieteni care dăduseră “attending” şi un wall mustind a disperare. Până să ajung în camera cu televizorul, îmi şiroiau lacrimile şi tremuram a groază. Breaking news, girofaruri, imagini blurate, liste scrise de mână, Arafat, Oprea (?!), într-un târziu şi Piedone. Pe Facebook făceam inventarul prietenilor şi cunoscuţilor, iar la tv pe cel al nesimţirii. Pe la 3-4 dimineaţa am rugat pe cineva mai puternic decât mine să sune la numerele puse la dispoziţie. Aş vrea să spun c-am început atunci să fac şi inventarul neputinţei, dar acel sentiment s-a dovedit infinit şi omniprezent. N-a trecut nici acum.

Nu vreau să precizez câţi dintre ei s-au dus şi câţi au mai rămas. Nu vreau să vorbesc despre ei în termeni statistici. Vreau doar să ne întoarcem un pic în timp, pe vremea când mai lucram în Bucureşti. Ultimul şi cel mai longeviv job pe care l-am avut a fost să scriu, printre altele, şi despre concerte. Făceam asta de ceva vreme pe blog, aşa că a fost uşor să ajung să scriu despre muzică pe bani. Îmi iubeam munca şi sper că reuşeam să transmit asta în fiecare cronică. Doar că la un moment dat am fost nevoită să plusez: mi se pusese în mână un aparat foto.

Pe lângă “tunurile” de mii de euro ale colegilor de la alte publicaţii, când eram în photo pit, al meu părea de jucărie. Unde mai pui că nici nu ştiam prea bine să-l folosesc şi… sincer, nici nu mă pasiona; eu eram omul cuvântului, nu al imaginii. Azi aşa, mâine aşa, până când am observat că oamenii din faţa scenei erau cam aceiaşi. Cu toate că la început mi s-a părut că mă privesc cam circumspecţi (şi cu aparatul ăla, nici nu-i condamn), între noi s-a format un fel de complicitate transformată apoi, cu câţiva dintre ei, în ceva mai mult decât un salut politicos. I-am urât de multe ori pentru îmbrânceli, coate şi atitudini dubioase pe fondul oboselii acumulate la festivaluri de două-trei zile, dar i-am respectat întotdeauna pentru pasiunea lor pentru muzică şi fotografie. Ei erau acolo pentru cele mai frumoase cadre, pentru că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. Eu eram acolo sperând ca mia mea de cuvinte şi un cadru mai şui să reuşească să le egaleze profesionalismul.

Contrar tuturor lucrurilor care se discută astăzi pe zeci de canale media, concertele de club erau preferatele noastre. Nu cele în aer liber – la care arde soarele, apa are preţuri nesimţite şi trebuie să te lupţi cu organizatorii ca să te lase să faci poze din faţa scenei, de parcă nu ar fi şi promovarea lor în joc. Nici cele din Sala Radio, Sala Palatului sau localuri mai de doamne-ajută (Tribute, Hard Rock, Fratelli). Nu cred că se simţea cineva mai bine în nişte vestigii comuniste în care făceam poze stând – nu glumesc – în genunchi timp de trei piese per artist. Nu mai vorbesc de Arena Naţională, unde-am fost la Red Hot Chili Peppers şi am străbătut kilometri întregi – ia aparatul, lasă aparatul, întoarce-te pe la altă intrare etc.

Nu. Cele mai faine concerte erau cele de club, când te mutai nestingherit dintr-o parte-ntr-alta a scenei, spre disperarea celor din primele rânduri; când eram toţi acolo şi nu ne presa timpul; când dansam cu aparatul foto într-o mână şi cu berea pe marginea scenei; când ne strigam nu după nume, ci după numele site-ului sau publicaţiei pentru care lucram. Atunci vorbeam, râdeam şi eram ca-ntr-o familie. Niciodată nu ne-a păsat cu adevărat cât de şubredă era cârciuma sau în ce speluncă nesigură ne aflam. De fapt, la siguranţă nu s-a gândit niciunul dintre noi. Nu ne-am uitat niciodată după stingătoare, nu ne-au speriat scările netrainice sau faptul că dura o jumătate de oră până noi, cei din faţă, apucam să ieşim din local. Concertele de club reprezentau unele dintre puţinele momente când în universul nostru se făcea ordine. Acolo, într-un cadru intim, cu formaţia la doi paşi şi publicul căţărat pe noi, uneori la propriu, acolo eram acasă.

După Colectiv, în locul sentimentului aceluia de apartenenţă au apărut dorul şi durerea. Era o seară obişnuită; câte n-au fost exact aşa? Zeci, poate sute. Puteam fi oricare dintre noi acolo. Dar de-atunci, lumea noastră s-a schimbat. Nimic nu o să mai fie la fel de-acum înainte. Pot să spun aproape sigur că nu mă mai văd făcând asta niciodată, şi nu din cauza lipsei totale de talent la mânuirea unui aparat foto. La concerte de club voi mai merge, dar cu mari reţineri şi nu fără o strângere de inimă. Atunci când o să se-ntâmple asta, sper să fiu alături de toţi cei care mi-au făcut viaţa în Bucureşti mai uşoară şi mai frumoasă.

Nu v-am rugat niciodată nimic pe voi, cei care mai aruncaţi câte-un ochi aici, dar am s-o fac acum. Trei dintre cei despre care vă povesteam mai sus au nevoie de bani, sume oricât de mici, pentru lunga recuperare care-i aşteaptă.

Pentru Cristi Mitroi:
IBAN – RO53RNCB0318024734640001
Banca – BCR (Banca Comercială Română)
Titular de cont – Mitroi Maria Elisabeta

Pentru Miluţă Flueraş:
IBAN – RO12UGBI0000762002799RON
Banca – GARANTI BANK S.A.
Titular de cont – Ana-Maria Gavrila (fara diacritice)
Pentru cei din afara României, codul SWIFT este UGBIROBU, iar filiala băncii este Agenţia DRUMUL TABEREI.

Pentru Mihai Anghel (Max):
IBAN – RO28INGB0000999905438518
Banca – ING
Titular de cont – Mihai Iulian Anghel

Informaţiile se pot verifica uşor cu ajutorul unui search pe Google.

Sigur, veţi citi despre alţii care o duc şi mai rău, cazuri cu care veţi empatiza probabil mai mult. Cât de descurajant o fi să alegi până şi cui să-i întinzi o mână de-ajutor? Dacă vreţi să-i ajutaţi pe toţi, Universal Music România donează victimelor banii strânşi din vânzarea albumelor Goodbye to Gravity (link) şi Up to Eleven (link). De la Cărtureşti, livrarea în România e gratuită.

***

Încă ceva. Lumea noastră s-a schimbat. Şi apropo de proteste, şi lumea lor s-a schimbat. Hai să încercăm s-o schimbăm un pic mai mult, să-i mai dăm un ghiont şi-un bobârnac, pentru că nu se mai poate aşa. Nu mai vreau să mă sune prietenii plecaţi în străinătate şi să-mi spună: “Dacă vrei să faci ceva cu viaţa ta, pleacă de-acolo”. Aţi văzut, se poate.

RSS 2.0 | Trackback | Comment

Leave a Reply

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>