Nu, nu va fi doar despre cărţi pentru copii şi nu, asta nu înseamnă că n-o să mai scriu pe-aici – chiar din contră. Aveam însă nevoie de un mediu unde să scriu des despre pasiunea asta, transformată ulterior şi-n meserie, fără să vă agasez pe voi. Ne citim (şi) dincolo! :)
E greu. E greu să mai găseşti ceva CU ADEVĂRAT amuzant când te distrezi zi de zi cu nişte colegi brici, cel puţin la capitolul poante. E chiar dificil să mai râzi de-un filmuleţ de pe YouTube când ţi se perindă pe sub geam cei mai macho colegi din firmă, suflând balonaşe de săpun sau călătorind artistic pe-un stivuitor ca-n scena de pe prora Titanicului.
E greu şi când stai în oraşu’ ăsta bilingv şi plin de trolli nesimţiţi (dar nu mai puţin amuzanţi). Venise-ntr-o zi o colegă şi, foarte îngrijorată că tre’ să-şi povestească păţania mai departe şi ratează tocmai esenţialul, ne-ntreabă:
– Cum se zice-n română la porc de sex feminin?
Noi… :|
– A fost un domn la Profi şi i-a cerut vânzătoarei, care era unguroaică, crenvurşti de scroafă, apoi s-a luat de ea că nu ştia ce-i cere.
Asta e lumea-n care trăim. În acelaşi univers (deloc paralel, din păcate), primesc vineri un telefon într-un moment inoportun, din care eu am înţeles doar că mă căuta cineva de la Billa (de ce?!), iar acel cineva a înţeles că tre’ să revină altădată. Azi sună iar telefonul; aceeaşi duduie:
– Bună ziua, de la Billa vă sun… Aveţi un moment să… ?
– De unde aveţi numărul ăsta? mă răstesc eu.
– Dvs. l-aţi completat când v-aţi făcut cardul Billa.
– Eu nu mi-am făcut niciodată un card Billa, am doar un chiţibuş de reduceri de la părinţii mei, aşa că nu se poate.
– Ba da. Vă numiţi Corbuţa Perfida?
– Cor… cum? întreb, crezând că n-am auzit bine.
– CORBUŢA PERFIDA, îşi pierde gagica răbdarea.
– Hahahaha… hahahaha!! =)) Nu, nu mă cheamă aşa.
– C… o… r… Sau Corobuţa? descifrează ea nedumerită de pe foaie. Nu, Corbuţa!
– LOL, cum să mă cheme aşa?!
– Nu sunteţi din Iaşi?
– Doamnă, am eu accent de Iaşi?
– Este mai puţin relevant, poate v-aţi mutat recent…
Mie-mi jucau deja lacrimile-n ochi, la mine-n birou era strânsă mai multă lume care privea scena amuzată, da’ cel mai frapant lucru era că tipa de la celălalt capăt al (ne)firului nu părea deloc să se sinchisească. De parcă să te cheme Corbuţa Perfida e cel mai normal lucru din univers.
– Deci nu sunteţi Cor…
– NU! NU SUNT! Şi uitaţi de numărul ăsta de telefon! închid io-n cele din urmă, să pot râde-n pace.
Acum aştept să apară înregistrarea pe undeva, că sigur e o farsă. Nu de alta, da’ refuz să cred că-n lumea asta există cineva care are numele de familie Perfida. Sau că şi-ar boteza cineva copilul Corbuţa (oricât de mare fan Game of Thrones ar fi!).
Mereu insist până par ciudată când mă uit în ochii oamenilor, dar rar mai găsesc acolo câte-un zvâcnet nebun. Cel mai des văd cum peste o culoare uneori frumoasă, alteori banală, s-a aşternut pâcla spiritului şi a minţii. “Oglinda sufletului” s-a ponosit; nimic nu se zbate şi nimic nu o să mai tresară vreodată. Cunosc orbi cu chipuri mai expresive decât nălucile astea.
Noi, ăştia cu o doză de nebunie mai mult sau mai puţin lăuntrică, mai bine sau mai prost mascată, ne recunoaştem între noi. De cele mai multe ori ştim că scânteile noastre nu fac casă bună cu artificiile altora şi de aceea suntem aşa disparaţi, rătăciţi, de multe ori singuratici. Deseori se-ntâmplă să apreciem bonomia stafiilor – ne face bine, ne temperează şi ne aduce pe făgaşul normal.
Dar apoi cunoaştem pe cineva. Ne pică în mână o carte. Ne trece pe la urechi o piesă. Ne împinge curiozitatea să vedem un film.
Episodul pilot a avut premiera săptămâna trecută. Are două ore şi l-am văzut de cel puţin trei ori, pe-ndelete sau pe nerăsuflate. Azi m-am uitat la al doilea şi prima jumătate mă tentează cel puţin la fel de mult.
Îţi aduce aminte…
… nu doar ce e în spatele succesului răsunător al unor trupe, nu doar că business-ul şi talentul nu sunt două universuri paralele, nu doar de celebra mafie a caselor de producţie şi corupţia radioului, nu doar că uneori muzica salvează, NU DOAR CĂ EXISTĂ SERIALE CARE AU COLOANĂ SONORĂ SEPARATĂ PENTRU FIECARE EPISOD!!! (how cool is that, though?), ci şi că… nu există nimic mai durabil în viaţă decât o pasiune adevărată; memoria o să te-nşele, dragostea o să se dilueze, prietenii o să se îndepărteze. Dar pentru ceea ce ştii şi îţi place să faci merită să te duci până în pânzele albe.
Mă uit la taică-meu – i-au plăcut dintotdeauna maşinile. În tinereţe era un împătimit al kartingului. Apoi a ajuns şofer în armată, mecanic auto, şofer de TIR, patron de firmă de transport – one man show. Firma s-a închis, TIR-ul a fost furat aproape legal, dar el n-a încetat să călătorească şi să-mi povestească despre modele de maşini, bujii, jigleruri şi supape (trăsni-le-ar). The good kind of crazy.
Muma, pe de altă parte, nu mă lasă s-o ajut să fie ceea ce este după ce societatea a încetat să mai aibă nevoie de ea. Long story short – the bad kind of crazy. Nu fiţi ca muma.
Citiţi Zorba Grecul, e despre dragostea de viaţă. Citiţi La răscruce de vânturi, e despre dragostea de moarte. Citiţi Maestrul şi Margareta, e despre… dragoste. Ascultaţi Led Zeppelin dacă sunteţi old school. Ascultaţi Arctic Monkeys dacă demenţa voastră cere ceva modern. Ascultaţi Nirvana oricând. Ascultaţi fuckin’ Taraf de Haïdouks şi Fanfara Ciocârlia.
Citiţi, ascultaţi, desenaţi, traduceţi, uitaţi-vă la filme, cântaţi cu o trupă sau sub duş, croşetaţi sau creşteţi flori, luaţi-vă un acvariu sau săriţi cu paraşuta, jucaţi-vă biliard 8 ore şi Mortal Kombat încă vreo 5. Faceţi ce vă place; pasiunea nu vă dă voie să vă stingeţi lăuntric.
Despre asta e Vinyl, dincolo de muzică. Serialul ăsta monstru e securea care se-nfige în toate labele şi bocelile pe care le asculţi şi îţi arată nu (doar) cum era rock’n’roll-ul în anii ’70, ci (şi) cum devii tu, iubitor al genului, când muzica e îmbrăcată în mantia contextului. Te face să devii selectiv, lucru important nu numai în muzică, ci şi în viaţă. Şi te îndeamnă să nu-ţi laşi ochii să-şi piardă tăişul. Nu muriţi tot câte-un pic, privirea vă trădează.
Scriu, traduc, editez, corectez, citesc, mi le doresc şi le primesc – viaţa mea e all about books. În vară sunt nevoită să-mi transform un perete întreg în bibliotecă; chiar nu mai încap în casă de ele. Ştiţi genul ăla enervant de oameni care întreabă miraţi “Dar ce faci cu atâtea? Nu le citeşti pe toate”. N-o să mă duc atât de departe încât să fiu de acord chiar cu tot ce-a zis nenea ăsta, însă ce spune Umberto Eco – pe care-ar trebui să-l respectăm fiindcă ne bagă-n buzunar pe toţi când vine vorba de intelect – e de pus pe toate citatele motivaţionale şi pozele cu pisici de pe internet, da’ mai ales de ţinut minte:
The writer Umberto Eco belongs to that small class of scholars who are encyclopedic, insightful, and nondull. He is the owner of a large personal library (containing thirty thousand books), and separates visitors into two categories: those who react with “Wow! Signore professore dottore Eco, what a library you have! How many of these books have you read?” and the others — a very small minority — who get the point that a private library is not an ego-boosting appendage but a research tool.
Acestea fiind zise, priviţi şi vă minunaţi de ce mi-am mai luat. În primul rând, un pachet imens de la Taschen.
Rock Covers e cu şi despre artwork-ul albumelor rock. O carte bună de ţinut pe măsuţa de cafea şi pe care s-o răsfoieşti zilnic. Singura problemă e că nu găseşti măsuţă care să susţină ditamai tancul. M-a îndoit de spate pe ruta Livezeni-Dâmbu. So fuckin’ worth it.
doar aşa pot zice c-am văzut un tanc în staţia din Livezeni sat…
Un Klimt pe scurt şi un Dalí – pretty self-explanatory. Probabil oamenii mei preferaţi din tot ceea ce înseamnă arte plastice.
Iar Keel’s ‘Simple Diary‘ e un deliciu. Nu doar că sintetizezi tot ce ţi se-ntâmplă zilnic şi extragi ce-i mai important, dar are şi tot felul de giumbuşlucuri care te ajută să-ţi pui propria personalitate în perspectivă. E ca un fel de oracol cu întrebări şi aluzii de adulţi.
mai multe nu v-arăt, că devine personal ca un blog :P
Mai departe. Am cedat, mi-am luat Diary of a Wimpy Kid 1-9+ DIY book. Ce colorate şi mişto sunt! Iar ilustraţiile – mega haioase, n-avea rost să le stric privindu-le doar pe Kindle. Vedeţi că sunt reduse aproape la jumătate pe okian.ro – iar oamenii ăştia au lichidare de stoc şi alte oferte tari pentru oameni cu mai mult spaţiu în casă decât mine. Check them out!
şi de când voiam să m-apuc de propriul comic…
Şi nu în ultimul rând, am primit ceva ce-mi doream de mult: Istoria frumuseţii, să-ncheiem rotund tot cu Eco. :) Mulţumesc, F!
Overall, what a lovely bookish week. Păcat că eu am timp doar să avansez cu un capitol din A Song of Ice and Fire pe zi. :))
Dacă mai era nevoie, săptămâna care tocmai s-a-ncheiat mi-a dovedit încă o dată că ceva-i greşit cu absolvenţii terminatorii de Litere. La lucru, pe biroul meu aterizase un proof. Pentru cei pe care soarta i-a ferit de meserii în edituri, proof-ul este un fel de preview al unei cărţi, care soseşte prin curierat de la tipografie pentru ca tu, responsabil de proiect, să verifici dacă totul e OK, începând de la culori până la înşiruirea paginilor pe coli etc.
În fine, nu vreau să intru-n prea multe detalii tehnice. Ideea e că am văzut un 3. în dreapta-sus, pe coperta din faţă, şi m-am dus la tehnoredactori să vedem ce-i de făcut. Ce-a urmat e halucinant.
Eu:
– E un 3. pe copertă; o să creadă lumea că e volumul 3 din ceva serie şi nu mai cumpără cartea. Induce în eroare, hai să-l scoatem. DTPist 1: – Ioi, da’ nu mi se pare aşa mare greşeală, nici nu se vede pe fundalul ăsta… DTPist 2:
– Plus că e greu să faci în Photoshop să rămână dedesubt fix la fel, e copertă. Eu:
– Dar chiar nu e OK… DTPist 2 (întoarce foaia):
– Pff, pe coperta IV e invers! Eu:
– Thulai, ăştia or dat pe spate flip la 3.! DTPist 1 şi 2:
– Nu se poate să rămână aşa, mai ales pe spate. Eu:
– CE?! Pe spate pare un semn oarecare, în faţă e clar un 3. De ce-i mai grav ăla de pe spate? DTPist 1 şi 2:
– Pentru că e un 3 scris greşit. Eu:
– …
cam aşa ceva…
Până la urmă s-au hotărât că dacă-l scot pe ăla grav, fac un efort să nu rămână nici ăla mai puţin grav. Iar io, ca să nu mor proastă, am întrebat alţi doi DTPişti care-i faza.
DTPişti 3 şi 4:
– *explică doct acelaşi lucru ca DTPiştii 1 şi 2, doar că în mai multe cuvinte*
Eu:
– Hm, tre’ să-l întreb şi pe DTPistul 5, pare mai normal ca voi…
Concluzie nu este alta decât că filologii sunt greşiţi, având în vedere că doar în birou la mine am găsit susţinere. :)) Cumva, chestia asta mi-a amintit de vizitele anuale din perioada Şcoala Altfel. Ăştia mici au în fiecare an o săptămână în care fac tot felul de activităţi practice, care implică şi vizite la firme, să vadă ce să (nu) se facă atunci când vor fi mari. Aşa ajung şi la noi în bătătură, iar the boss lady, de fiecare dată când le face turul editurii, ne prezintă astfel:
– Ăsta e biroul de corectură. Aici se fac texte, aşa că nu prea aveţi ce vedea. HAIDEŢI SĂ MERGEM LA ILUSTRATORII CARE DESENEAZĂ COLORAT PE PLĂCI, YEEEY! \:D/
Iar noi râdem, normal. Naiv să fii să crezi că, pe măsură ce omul de rând se dezvoltă, textele vor deveni vreodată mai interesante pentru el decât ilustraţiile. Ceea ce nici nu mă deranjează foarte mult; aşa e în firea lucrurilor, aşa e natural. Impactul vizual şi auditiv sunt imediate, textul trebuie procesat şi trecut prin filtrul gândirii pentru a mişca ceva în tine.
Anul trecut, chiar după plecarea prichindeilor, colega de bureaux mestecă sictirită nişte chec ars şi se trezeşte grăind:
– Pff, ce chec naşpa. Apăi… *îndeasă tot checu-n gură*… la filologie mere… ¯\_(ツ)_/¯
… însumând astfel condiţia omului de Litere în societate şi tot ce n-o să pricepem veci când vine vorba de logică în lupta cu designerii.
Chestia asta a avut de două ori succes răsunător în rândul gagicilor în weekendul ăsta… şi nici măcar n-am povestit-o live. Aşa că hai, bine, fie, prinde bine printre-atâtea boceli…
Acu’ vreo doi ani am făcut ce-am făcut şi am reuşit să mă cuplez cu un ungur. Şi fiind încă-n faza de teasing, sms-urile erau sfinte. După ce ne-am mai văzut o dată, texting-ul s-a transformat, fireşte, în sexting… sau a încercat, căci încurcate-s căile limbilor materne. :))
La-nceput nu mi s-a părut mare filosofie şi n-am prea luat în seamă faptul că nu pricepeam nimic. Ca orice gagică vag prinsă, eram convinsă că masculul nu făcea altceva decât să fie foarte timid şi mai ales subtil. M-am prins io că ce zicea trebuia să fie ceva sexy, aşa că până la urmă am lăsat politeţurile deoparte şi i-am descris foarte simplu ce se petrece, să fiu sigură că pricepe chiar dacă româna nu-i limba lui maternă. Răspunsul? De geniu: “Îmi scot acum sula”. =)) What the…?!
Şi aşa s-a închis fereastra temporală cea magică, iar eu am revenit cu picioarele pe pământ şi-am început să râd cu lacrimi. Iar el, frustrat că nu m-a putut vrăji chiar în seara aia şi io nu mai percutam de râs la nicio tentativă ulterioară, s-a enervat şi mi-a scris cel mai tare mesaj pe care l-am primit vreodată de la un tip, indiferent de etnie: “Ooo, îmi bag pula, io nu ştiu să fut româneşte!”.
deja mi-l şi imaginez reproşându-mi (din nou) asta dacă nimereşte din greşeală pe-aici… :))
…Să mai dau ceva din mine şi după ce-mi port sufletul pe mânecă la muncă, în fiecare zi. Chestia asta cu ţesutul cuvintelor literare e mai solicitantă decât aş vrea să recunosc, mai satisfăcătoare decât las să pară, dar şi mai apăsătoare pe termen lung decât mi-ar plăcea. Chiar vorbeam astăzi cu cineva – una dintre puţinele persoane pe care le mai am în preajmă care pot să cuprindă pe deplin noţiunea de traducere – despre cum pare treaba asta din exterior: ai un text într-o limbă, te apuci şi scrii acelaşi lucru în limba cerută. Nu-i o cine ştie ce piatră filosofală. Da’ până la urmă nu-i chiar aşa. Procesul presupune de fapt o agonie pe care eu, una, o gust cu nesaţ – o goană din calea limbii de lemn, a repetiţiilor, a facilului, înspre muzicalitatea frazei. (Chiar astăzi am găsit, în lista de 100 de cărţi preferate ale lui Bowie, una bazată pe o idee pe cât de faină, pe atât de plauzibilă: limbajul a evoluat din muzică.) Dar, în timp, mai presupune şi un alt fel de performance anxiety, cu apogeul într-un cerc vicios de nopţi nedormite şi sete de artă. Şi uite-aşa, din link în link, am ajuns la două chestii mişto pe care nu le ştiam… cu şi despre păsări.
Bluebirds – Păsări albastre care nu trăiesc în Europa, dar care, de mii de ani, apar prin cântecele şi poezii ca simbol al fericirii şi speranţei. Nord-americanii cântă şi scriu despre ele des şi colecţia voastră de muzică rock v-o poate dovedi.
Swan song – Asta e o chestie care mi-a plăcut la nebunie şi pe care-am găsit-o într-un comentariu rătăcit la o piesă – aţi ghicit – tot a lui Bowie: “Lazarus was his swan song”. E o idee antică: lebăda e o pasăre care tace toată viaţa numai pentru a cânta superb în clipa morţii. Iar imaginea de mai jos e deja pe perete.
Şi aşa, gândindu-mă şi fiind profund marcată c-am fost contemporană cu ziua morţii lui Bowie, mi-a tot sărit azi în ochi coperta noului său album, Blackstar. Încă având acel swan song insistent în cap, mă întrebam unde mai văzusem, acum doar câteva zile, ceva asemănător care parcă durea şi mai tare? Tot aşa, doar că o stea albă pe fond negru. Pe-o căciulă:
So long, you talented fuckers, and thanks for all the music.
