Ce ne facem, dom’le, cu filologia?

Posted on January 31, 2016 by Roxa

Dacă mai era nevoie, săptămâna care tocmai s-a-ncheiat mi-a dovedit încă o dată că ceva-i greşit cu ~~absolvenţii~~ terminatorii de Litere. La lucru, pe biroul meu aterizase un proof. Pentru cei pe care soarta i-a ferit de meserii în edituri, proof-ul este un fel de preview al unei cărţi, care soseşte prin curierat de la tipografie pentru ca tu, responsabil de proiect, să verifici dacă totul e OK, începând de la culori până la înşiruirea paginilor pe coli etc.

În fine, nu vreau să intru-n prea multe detalii tehnice. Ideea e că am văzut un 3. în dreapta-sus, pe coperta din faţă, şi m-am dus la tehnoredactori să vedem ce-i de făcut. Ce-a urmat e halucinant.

Eu:
– E un 3. pe copertă; o să creadă lumea că e volumul 3 din ceva serie şi nu mai cumpără cartea. Induce în eroare, hai să-l scoatem.
DTPist 1:
– Ioi, da’ nu mi se pare aşa mare greşeală, nici nu se vede pe fundalul ăsta…
DTPist 2:
– Plus că e greu să faci în Photoshop să rămână dedesubt fix la fel, e copertă.
Eu:
– Dar chiar nu e OK…
DTPist 2 (întoarce foaia):
– Pff, pe coperta IV e invers!
Eu:
– Thulai, ăştia or dat pe spate flip la 3.!
DTPist 1 şi 2:
– Nu se poate să rămână aşa, mai ales pe spate.
Eu:
– CE?! Pe spate pare un semn oarecare, în faţă e clar un 3. De ce-i mai grav ăla de pe spate?
DTPist 1 şi 2:
– Pentru că e un 3 scris greşit.
Eu:
– …

cam aşa ceva…

Până la urmă s-au hotărât că dacă-l scot pe ăla grav, fac un efort să nu rămână nici ăla mai puţin grav. Iar io, ca să nu mor proastă, am întrebat alţi doi DTPişti care-i faza.

DTPişti 3 şi 4:
– *explică doct acelaşi lucru ca DTPiştii 1 şi 2, doar că în mai multe cuvinte*

Eu:
– Hm, tre’ să-l întreb şi pe DTPistul 5, pare mai normal ca voi…

Concluzie nu este alta decât că filologii sunt greşiţi, având în vedere că doar în birou la mine am găsit susţinere. :)) Cumva, chestia asta mi-a amintit de vizitele anuale din perioada Şcoala Altfel. Ăştia mici au în fiecare an o săptămână în care fac tot felul de activităţi practice, care implică şi vizite la firme, să vadă ce să (nu) se facă atunci când vor fi mari. Aşa ajung şi la noi în bătătură, iar the boss lady, de fiecare dată când le face turul editurii, ne prezintă astfel:

– Ăsta e biroul de corectură. Aici se fac texte, aşa că nu prea aveţi ce vedea. HAIDEŢI SĂ MERGEM LA ILUSTRATORII CARE DESENEAZĂ COLORAT PE PLĂCI, YEEEY! \:D/

Iar noi râdem, normal. Naiv să fii să crezi că, pe măsură ce omul de rând se dezvoltă, textele vor deveni vreodată mai interesante pentru el decât ilustraţiile. Ceea ce nici nu mă deranjează foarte mult; aşa e în firea lucrurilor, aşa e natural. Impactul vizual şi auditiv sunt imediate, textul trebuie procesat şi trecut prin filtrul gândirii pentru a mişca ceva în tine.

Anul trecut, chiar după plecarea prichindeilor, colega de bureaux mestecă sictirită nişte chec ars şi se trezeşte grăind:

– Pff, ce chec naşpa. Apăi… *îndeasă tot checu-n gură* … la filologie mere… ¯\_(ツ)_/¯

… însumând astfel condiţia omului de Litere în societate şi tot ce n-o să pricepem veci când vine vorba de logică în lupta cu designerii.

Limba în sexting

Posted on January 17, 2016 by Roxa

Chestia asta a avut de două ori succes răsunător în rândul gagicilor în weekendul ăsta… şi nici măcar n-am povestit-o live. Aşa că hai, bine, fie, prinde bine printre-atâtea boceli…

Acu’ vreo doi ani am făcut ce-am făcut şi am reuşit să mă cuplez cu un ungur. Şi fiind încă-n faza de teasing, sms-urile erau sfinte. După ce ne-am mai văzut o dată, texting-ul s-a transformat, fireşte, în sexting… sau a încercat, căci încurcate-s căile limbilor materne. :))

La-nceput nu mi s-a părut mare filosofie şi n-am prea luat în seamă faptul că nu pricepeam nimic. Ca orice gagică vag prinsă, eram convinsă că masculul nu făcea altceva decât să fie foarte timid şi mai ales subtil. M-am prins io că ce zicea trebuia să fie ceva sexy, aşa că până la urmă am lăsat politeţurile deoparte şi i-am descris foarte simplu ce se petrece, să fiu sigură că pricepe chiar dacă româna nu-i limba lui maternă. Răspunsul? De geniu: “Îmi scot acum sula”. =)) What the…?!

Şi aşa s-a închis fereastra temporală cea magică, iar eu am revenit cu picioarele pe pământ şi-am început să râd cu lacrimi. Iar el, frustrat că nu m-a putut vrăji chiar în seara aia şi io nu mai percutam de râs la nicio tentativă ulterioară, s-a enervat şi mi-a scris cel mai tare mesaj pe care l-am primit vreodată de la un tip, indiferent de etnie: “Ooo, îmi bag pula, io nu ştiu să fut româneşte!”.

deja mi-l şi imaginez reproşându-mi (din nou) asta dacă nimereşte din greşeală pe-aici… :))

Fac un efort

Posted on January 12, 2016 by Roxa

…Să mai dau ceva din mine şi după ce-mi port sufletul pe mânecă la muncă, în fiecare zi. Chestia asta cu ţesutul cuvintelor literare e mai solicitantă decât aş vrea să recunosc, mai satisfăcătoare decât las să pară, dar şi mai apăsătoare pe termen lung decât mi-ar plăcea. Chiar vorbeam astăzi cu cineva – una dintre puţinele persoane pe care le mai am în preajmă care pot să cuprindă pe deplin noţiunea de traducere – despre cum pare treaba asta din exterior: ai un text într-o limbă, te apuci şi scrii acelaşi lucru în limba cerută. Nu-i o cine ştie ce piatră filosofală. Da’ până la urmă nu-i chiar aşa. Procesul presupune de fapt o agonie pe care eu, una, o gust cu nesaţ – o goană din calea limbii de lemn, a repetiţiilor, a facilului, înspre muzicalitatea frazei. (Chiar astăzi am găsit, în lista de 100 de cărţi preferate ale lui Bowie, una bazată pe o idee pe cât de faină, pe atât de plauzibilă: limbajul a evoluat din muzică.) Dar, în timp, mai presupune şi un alt fel de performance anxiety, cu apogeul într-un cerc vicios de nopţi nedormite şi sete de artă. Şi uite-aşa, din link în link, am ajuns la două chestii mişto pe care nu le ştiam… cu şi despre păsări.

Bluebirds – Păsări albastre care nu trăiesc în Europa, dar care, de mii de ani, apar prin cântecele şi poezii ca simbol al fericirii şi speranţei. Nord-americanii cântă şi scriu despre ele des şi colecţia voastră de muzică rock v-o poate dovedi.
Swan song – Asta e o chestie care mi-a plăcut la nebunie şi pe care-am găsit-o într-un comentariu rătăcit la o piesă – aţi ghicit – tot a lui Bowie: “Lazarus was his swan song”. E o idee antică: lebăda e o pasăre care tace toată viaţa numai pentru a cânta superb în clipa morţii. Iar imaginea de mai jos e deja pe perete.

Şi aşa, gândindu-mă şi fiind profund marcată c-am fost contemporană cu ziua morţii lui Bowie, mi-a tot sărit azi în ochi coperta noului său album, Blackstar. Încă având acel swan song insistent în cap, mă întrebam unde mai văzusem, acum doar câteva zile, ceva asemănător care parcă durea şi mai tare? Tot aşa, doar că o stea albă pe fond negru. Pe-o căciulă: