Dacă mai era nevoie, săptămâna care tocmai s-a-ncheiat mi-a dovedit încă o dată că ceva-i greşit cu absolvenţii terminatorii de Litere. La lucru, pe biroul meu aterizase un proof. Pentru cei pe care soarta i-a ferit de meserii în edituri, proof-ul este un fel de preview al unei cărţi, care soseşte prin curierat de la tipografie pentru ca tu, responsabil de proiect, să verifici dacă totul e OK, începând de la culori până la înşiruirea paginilor pe coli etc.

În fine, nu vreau să intru-n prea multe detalii tehnice. Ideea e că am văzut un 3. în dreapta-sus, pe coperta din faţă, şi m-am dus la tehnoredactori să vedem ce-i de făcut. Ce-a urmat e halucinant.

Eu:
– E un 3. pe copertă; o să creadă lumea că e volumul 3 din ceva serie şi nu mai cumpără cartea. Induce în eroare, hai să-l scoatem.
DTPist 1:
– Ioi, da’ nu mi se pare aşa mare greşeală, nici nu se vede pe fundalul ăsta…
DTPist 2:
– Plus că e greu să faci în Photoshop să rămână dedesubt fix la fel, e copertă.
Eu:
– Dar chiar nu e OK…
DTPist 2 (întoarce foaia):
– Pff, pe coperta IV e invers!
Eu:
– Thulai, ăştia or dat pe spate flip la 3.!
DTPist 1 şi 2:
– Nu se poate să rămână aşa, mai ales pe spate.
Eu:
– CE?! Pe spate pare un semn oarecare, în faţă e clar un 3. De ce-i mai grav ăla de pe spate?
DTPist 1 şi 2:
– Pentru că e un 3 scris greşit.
Eu:
– …

cam aşa ceva…

Până la urmă s-au hotărât că dacă-l scot pe ăla grav, fac un efort să nu rămână nici ăla mai puţin grav. Iar io, ca să nu mor proastă, am întrebat alţi doi DTPişti care-i faza.

DTPişti 3 şi 4:
– *explică doct acelaşi lucru ca DTPiştii 1 şi 2, doar că în mai multe cuvinte*

Eu:
– Hm, tre’ să-l întreb şi pe DTPistul 5, pare mai normal ca voi…

Concluzie nu este alta decât că filologii sunt greşiţi, având în vedere că doar în birou la mine am găsit susţinere. :)) Cumva, chestia asta mi-a amintit de vizitele anuale din perioada Şcoala Altfel. Ăştia mici au în fiecare an o săptămână în care fac tot felul de activităţi practice, care implică şi vizite la firme, să vadă ce să (nu) se facă atunci când vor fi mari. Aşa ajung şi la noi în bătătură, iar the boss lady, de fiecare dată când le face turul editurii, ne prezintă astfel:

– Ăsta e biroul de corectură. Aici se fac texte, aşa că nu prea aveţi ce vedea. HAIDEŢI SĂ MERGEM LA ILUSTRATORII CARE DESENEAZĂ COLORAT PE PLĂCI, YEEEY! \:D/

Iar noi râdem, normal. Naiv să fii să crezi că, pe măsură ce omul de rând se dezvoltă, textele vor deveni vreodată mai interesante pentru el decât ilustraţiile. Ceea ce nici nu mă deranjează foarte mult; aşa e în firea lucrurilor, aşa e natural. Impactul vizual şi auditiv sunt imediate, textul trebuie procesat şi trecut prin filtrul gândirii pentru a mişca ceva în tine.

Anul trecut, chiar după plecarea prichindeilor, colega de bureaux mestecă sictirită nişte chec ars şi se trezeşte grăind:

– Pff, ce chec naşpa. Apăi… *îndeasă tot checu-n gură* … la filologie mere… ¯\_(ツ)_/¯

… însumând astfel condiţia omului de Litere în societate şi tot ce n-o să pricepem veci când vine vorba de logică în lupta cu designerii.