February | 2016 | Fascination Street

Mereu insist până par ciudată când mă uit în ochii oamenilor, dar rar mai găsesc acolo câte-un zvâcnet nebun. Cel mai des văd cum peste o culoare uneori frumoasă, alteori banală, s-a aşternut pâcla spiritului şi a minţii. “Oglinda sufletului” s-a ponosit; nimic nu se zbate şi nimic nu o să mai tresară vreodată. Cunosc orbi cu chipuri mai expresive decât nălucile astea.

Noi, ăştia cu o doză de nebunie mai mult sau mai puţin lăuntrică, mai bine sau mai prost mascată, ne recunoaştem între noi. De cele mai multe ori ştim că scânteile noastre nu fac casă bună cu artificiile altora şi de aceea suntem aşa disparaţi, rătăciţi, de multe ori singuratici. Deseori se-ntâmplă să apreciem bonomia stafiilor – ne face bine, ne temperează şi ne aduce pe făgaşul normal.

Dar apoi cunoaştem pe cineva. Ne pică în mână o carte. Ne trece pe la urechi o piesă. Ne împinge curiozitatea să vedem un film.

Vinyl.

Şi brusc ne reamintim cine suntem de fapt.

Episodul pilot a avut premiera săptămâna trecută. Are două ore şi l-am văzut de cel puţin trei ori, pe-ndelete sau pe nerăsuflate. Azi m-am uitat la al doilea şi prima jumătate mă tentează cel puţin la fel de mult.

Îţi aduce aminte…

… nu doar ce e în spatele succesului răsunător al unor trupe, nu doar că business-ul şi talentul nu sunt două universuri paralele, nu doar de celebra mafie a caselor de producţie şi corupţia radioului, nu doar că uneori muzica salvează, NU DOAR CĂ EXISTĂ SERIALE CARE AU COLOANĂ SONORĂ SEPARATĂ PENTRU FIECARE EPISOD!!! (how cool is that, though?), ci şi că… nu există nimic mai durabil în viaţă decât o pasiune adevărată; memoria o să te-nşele, dragostea o să se dilueze, prietenii o să se îndepărteze. Dar pentru ceea ce ştii şi îţi place să faci merită să te duci până în pânzele albe.

Mă uit la taică-meu – i-au plăcut dintotdeauna maşinile. În tinereţe era un împătimit al kartingului. Apoi a ajuns şofer în armată, mecanic auto, şofer de TIR, patron de firmă de transport – one man show. Firma s-a închis, TIR-ul a fost furat aproape legal, dar el n-a încetat să călătorească şi să-mi povestească despre modele de maşini, bujii, jigleruri şi supape (trăsni-le-ar). The good kind of crazy.

Muma, pe de altă parte, nu mă lasă s-o ajut să fie ceea ce este după ce societatea a încetat să mai aibă nevoie de ea. Long story short – the bad kind of crazy. Nu fiţi ca muma.

Citiţi Zorba Grecul, e despre dragostea de viaţă. Citiţi La răscruce de vânturi, e despre dragostea de moarte. Citiţi Maestrul şi Margareta, e despre… dragoste. Ascultaţi Led Zeppelin dacă sunteţi old school. Ascultaţi Arctic Monkeys dacă demenţa voastră cere ceva modern. Ascultaţi Nirvana oricând. Ascultaţi fuckin’ Taraf de Haïdouks şi Fanfara Ciocârlia.

Citiţi, ascultaţi, desenaţi, traduceţi, uitaţi-vă la filme, cântaţi cu o trupă sau sub duş, croşetaţi sau creşteţi flori, luaţi-vă un acvariu sau săriţi cu paraşuta, jucaţi-vă biliard 8 ore şi Mortal Kombat încă vreo 5. Faceţi ce vă place; pasiunea nu vă dă voie să vă stingeţi lăuntric.

Despre asta e Vinyl, dincolo de muzică. Serialul ăsta monstru e securea care se-nfige în toate labele şi bocelile pe care le asculţi şi îţi arată nu (doar) cum era rock’n’roll-ul în anii ’70, ci (şi) cum devii tu, iubitor al genului, când muzica e îmbrăcată în mantia contextului. Te face să devii selectiv, lucru important nu numai în muzică, ci şi în viaţă. Şi te îndeamnă să nu-ţi laşi ochii să-şi piardă tăişul. Nu muriţi tot câte-un pic, privirea vă trădează.

Scriu, traduc, editez, corectez, citesc, mi le doresc şi le primesc – viaţa mea e all about books. În vară sunt nevoită să-mi transform un perete întreg în bibliotecă; chiar nu mai încap în casă de ele. Ştiţi genul ăla enervant de oameni care întreabă miraţi “Dar ce faci cu atâtea? Nu le citeşti pe toate”. N-o să mă duc atât de departe încât să fiu de acord chiar cu tot ce-a zis nenea ăsta, însă ce spune Umberto Eco – pe care-ar trebui să-l respectăm fiindcă ne bagă-n buzunar pe toţi când vine vorba de intelect – e de pus pe toate citatele motivaţionale şi pozele cu pisici de pe internet, da’ mai ales de ţinut minte:

The writer Umberto Eco belongs to that small class of scholars who are encyclopedic, insightful, and nondull. He is the owner of a large personal library (containing thirty thousand books), and separates visitors into two categories: those who react with “Wow! Signore professore dottore Eco, what a library you have! How many of these books have you read?” and the others — a very small minority — who get the point that a private library is not an ego-boosting appendage but a research tool.

Acestea fiind zise, priviţi şi vă minunaţi de ce mi-am mai luat. În primul rând, un pachet imens de la Taschen.

Rock Covers e cu şi despre artwork-ul albumelor rock. O carte bună de ţinut pe măsuţa de cafea şi pe care s-o răsfoieşti zilnic. Singura problemă e că nu găseşti măsuţă care să susţină ditamai tancul. M-a îndoit de spate pe ruta Livezeni-Dâmbu. So fuckin’ worth it.

doar aşa pot zice c-am văzut un tanc în staţia din Livezeni sat…

Un Klimt pe scurt şi un Dalí – pretty self-explanatory. Probabil oamenii mei preferaţi din tot ceea ce înseamnă arte plastice.

Iar Keel’s ‘Simple Diary‘ e un deliciu. Nu doar că sintetizezi tot ce ţi se-ntâmplă zilnic şi extragi ce-i mai important, dar are şi tot felul de giumbuşlucuri care te ajută să-ţi pui propria personalitate în perspectivă. E ca un fel de oracol cu întrebări şi aluzii de adulţi.

mai multe nu v-arăt, că devine personal ca un blog :P

Mai departe. Am cedat, mi-am luat Diary of a Wimpy Kid 1-9 + DIY book. Ce colorate şi mişto sunt! Iar ilustraţiile – mega haioase, n-avea rost să le stric privindu-le doar pe Kindle. Vedeţi că sunt reduse aproape la jumătate pe okian.ro – iar oamenii ăştia au lichidare de stoc şi alte oferte tari pentru oameni cu mai mult spaţiu în casă decât mine. Check them out!