Un fel de Teamă și scârbă în Las Vegas.

A trecut un an de când am început să merg constant la sală, unde pot să alerg liniștită vara hackuind de pe telefon aerul condiționat și iarna îmbrățișând caloriferul.

Nu frecventez cine știe ce sală exclusivistă; nu-i nici cea mai populară, nici cea mai apropiată, ci una relativ micuță și liniștită, unde garantat se eliberează cel puțin o bandă de alergat până apuc să-mi deznod firele de la căști (a se citi o eternitate mai târziu). Da, știu, căști cu fire, sunt o gym babushka…

Ați crede, cum au mai crezut și alții, că de-a lungul unui an în mod cert s-au înfiripat prietenii, că ajung acolo și bat palma cu lumea, că după antrenamente ieșim în gașcă la pizza shakeuri proteice sau că, măcar o dată ca-ntre muieri, am făcut schimb de povești de viață prin vestiare. Aiurea! Eu sunt acolo ca să îmi dau duhu’. Nu văd, nu aud, doar transpir. OK, OK, mă mai holbez uneori la niște țesuturi fibroase străbătute estetic de vinișoare sau la posterioare dodoloațe ca bomboanele gumate, dar numai fiindcă toate aceste diversiuni mă apucă de ochi și trag de ei până se fac ca la melci… În rest, zero interacțiune.

Asta nu înseamnă că nu cunosc personajele, fie frecventatoare cu regularitate, fie ocazionale – dar nu mai puțin marcante. De exemplu, tipul ăla musculos care pune mereu greutate maximă la aparate și apoi răsună toată sala de răgete, icnete sau microgângureli. Sau tipa-șnur care face două ore numai exerciții pentru poponeț. Sau mămica cool care-i povestește mereu instructoarei despre fascinantele sale concedii, dintre care unul anume a reușit să-mi provoace o adevărată călătorie a ochilor în jurul capului:

– A fost groaznic, o singură zi am reuşit să înotăm, atât a fost de rece apa! Dar ne-am rezervat al doilea concediu în Egipt doar de ciudă, şi îl scot şi pe ăla micu’ o săptămână de la şcoală.

Sau acel Popeye triunghiular, cu bicepși umflați și picioare spaghete, care a mormăit “PIZZA!!!!!!!” în timp ce ridica așa, cam cât un Matiz. Sau acea statuie grecească spoită cu glet, care se plimba pe banda alăturată crănțănind batoane în timp ce eu flămânzeam lângă ea cu 9 km/h.

Sau tăntica gogoșică ce mereu eșuează în vestiar ca o matrioșcă de nervi, oftaturi și pufnituri, în care cea mai mică păpușă e un ultraardelenesc și suferind “IOOOI”.

Cireașa de pe tort a acestei scurte dar cuprinzătoare treceri în revistă? Să încercăm să ignorăm și să trecem foarte-foarte repede peste nemaipomenitul moment în care, ca să nu congelez ca un pui de Crăiești, am fost nevoită să dezbrăc bustiera leoarcă la vestiar înconjurată de cel puțin zece copiluțe din clasele primare, care se holbau cu fălcile pe podea la murele mele degerate și gata de tăiat sticla… Nu, hai să NU. :(

Iar în prima mea zi de sală ever știți ce-am făcut? Oroarea de pe lume. AM CĂZUT DE PE BANDĂ. DE FAȚĂ CU TOATĂ LUMEA.

P.S. Dacă vă-ntrebați “bine bine, da’ ce-i cu titlul?”, ceva nu faceți corect dacă ajungeți la sală o halcă sănătoasă de carne și nu plecați de-acolo o biată legumă inaptă, cu brațe și picioare ca niște lujeri ofiliți.

N-am nici cea mai vagă idee de ce am lăsat platforma asta să se ducă dracului. Lucrurile nu mai stau la fel ca acum vreo 15 ani. Am job, am responsabilităţi, am pasiuni ca să nu o iau razna, am de menținut sau măcar de nescăpat din frâu o greutate greu obținută, mai nou am şi Ju (de la Jumătate) – am de toate, mai puţin timp de scris.

Nu știu nici să mai folosesc WordPress, mă înghesuie ăștia într-un dreptunghi minuscul pe un ecran. Ca orice altceva în viață, totul cu moderație, inclusiv spațiul de scris online…

De fapt voiam să povestesc mai pe larg despre baba de deasupra, că tot lăsasem un crâmpei de povestire pe Twitter. Căci ce altceva dacă nu vecinul de bloc comunist să te îmbie să deschizi platforma nefolosită ani la rândul? :)) Patologic, nu alta.

Ajung și eu ca omul muncitor de la serviciu, dezbrac salopeta de sclav și-mi pun șorțul de gospodină, adică mă apuc conștiincios de spălat roșii mărunte cât afinele și dulci ca strugurii, să nu-mi scape printre degete dimineața, când sunt chioară de somn. În ușă se aud bătăi ușoare.

– E cineva la ușă? îl întreb pe Ju.
– Nu cred.

Bocăne mai tare. Se duce să verifice și în secunda doi năvălesc în casă toți turcii și tătarii și însumarea tuturor triburilor sălbatice de pe întreg cuprinsul lumii întrupate în baba de deasupra, care se năpustește înăuntru cu tot cu potaia-șoarec în brațe. Și o mătură, mă gândesc că pentru mijloc de transport. Eniuei. Câinele ăsta miniatural și hâd are o coadă ca biciul vitelor, plesnește parchetul deasupra și la 4 dimineața. Apoi îi sună babei alarma pusă pe vibrații, firește că tot pe parchet. Așa, cu vreo 20 de minute înaintea alarmei noastre, să mijească întâi ochii vezicile pline. :D

Pe scurt, baba e foarte panicată că a scuturat pe geam pământ, se disculpă vag cu “doar unde să arunc și eu?” (în budă, în cadă, în coșul de gunoi?!) și se duce ață la geamul din bucătărie să-și recupereze cârpa scăpată în complexul proces de igienizare. Ju deschide fereastra și baba dă iute să-și strecoare moaștele mâinile prin plasa de insecte. Ho cu tata, că încă tot n-am aflat unde se duc muștele iarna! Pe pervaz nimic… în afară de pământ. Ce contează, desfaceți plasa! Se pare că-i o cârpă importantă.

Ulterior am aflat că plasa funcționează pe bază de scai, nu de lipici cum crezusem până atunci, dar pe moment bucureșteanca din mine se trezise ca monstrul din poveste și făcea bulbuci interiori, calmată doar de amabilitatea nezguduită a lui Ju, care medic fiind e obișnuit să aibă răbdare cu babe.

Cârpa nu-i și nu-i, degeaba. Baba bate atunci în retragere după ce-l atinge pe Ju de vreo două ori, bunicește dar suspicios, și îl întreabă cum merge rezidențiatul, pe care nu-l pronunță însă așa, ci un pic dislexic. Băbește. Cu aceeași răbdare neprefăcută i se răspunde la tot. Cu păreri de rău pentru cârpă.

Ca să fie tacâmul complet, vine acasă și colegul de apartament, hai să-i zicem Ieon, care-i alergic la orice blănoșag patruped. Da’ culmea, și el tratează baba cu aceeași candoare ardelenească. Baba mai că dă să-l ciupească de încântare, dar pleacă mulțumindu-ne și încheind cu eternul:

– E bine să ne respectăm.

Auzi că e bine să ne respectăm. Dacă nu v-ați dat seama, singura care nu a interacționat cu ea am fost eu. Cred că-n ochii mei se citea vâltoarea sufletească produsă de o vagă amintire a pervazului pe timpul verii, când la fel credeam că plasa e lipită, nu prinsă, și când acolo trona glorios un bol alimentar scăpat din gură.

– Nu ai de unde să știi că a fost ea! zice Ju.

Noroc c-a sosit toamna. E bine să fie toamnă și să ne respectăm.