Un fel de Teamă și scârbă în Las Vegas.
A trecut un an de când am început să merg constant la sală, unde pot să alerg liniștită vara hackuind de pe telefon aerul condiționat și iarna îmbrățișând caloriferul.
Nu frecventez cine știe ce sală exclusivistă; nu-i nici cea mai populară, nici cea mai apropiată, ci una relativ micuță și liniștită, unde garantat se eliberează cel puțin o bandă de alergat până apuc să-mi deznod firele de la căști (a se citi o eternitate mai târziu). Da, știu, căști cu fire, sunt o gym babushka…
Ați crede, cum au mai crezut și alții, că de-a lungul unui an în mod cert s-au înfiripat prietenii, că ajung acolo și bat palma cu lumea, că după antrenamente ieșim în gașcă la pizza shakeuri proteice sau că, măcar o dată ca-ntre muieri, am făcut schimb de povești de viață prin vestiare. Aiurea! Eu sunt acolo ca să îmi dau duhu’. Nu văd, nu aud, doar transpir. OK, OK, mă mai holbez uneori la niște țesuturi fibroase străbătute estetic de vinișoare sau la posterioare dodoloațe ca bomboanele gumate, dar numai fiindcă toate aceste diversiuni mă apucă de ochi și trag de ei până se fac ca la melci… În rest, zero interacțiune.
Asta nu înseamnă că nu cunosc personajele, fie frecventatoare cu regularitate, fie ocazionale – dar nu mai puțin marcante. De exemplu, tipul ăla musculos care pune mereu greutate maximă la aparate și apoi răsună toată sala de răgete, icnete sau microgângureli. Sau tipa-șnur care face două ore numai exerciții pentru poponeț. Sau mămica cool care-i povestește mereu instructoarei despre fascinantele sale concedii, dintre care unul anume a reușit să-mi provoace o adevărată călătorie a ochilor în jurul capului:
– A fost groaznic, o singură zi am reuşit să înotăm, atât a fost de rece apa! Dar ne-am rezervat al doilea concediu în Egipt doar de ciudă, şi îl scot şi pe ăla micu’ o săptămână de la şcoală.
Sau acel Popeye triunghiular, cu bicepși umflați și picioare spaghete, care a mormăit “PIZZA!!!!!!!” în timp ce ridica așa, cam cât un Matiz. Sau acea statuie grecească spoită cu glet, care se plimba pe banda alăturată crănțănind batoane în timp ce eu flămânzeam lângă ea cu 9 km/h.
Sau tăntica gogoșică ce mereu eșuează în vestiar ca o matrioșcă de nervi, oftaturi și pufnituri, în care cea mai mică păpușă e un ultraardelenesc și suferind “IOOOI”.
Cireașa de pe tort a acestei scurte dar cuprinzătoare treceri în revistă? Să încercăm să ignorăm și să trecem foarte-foarte repede peste nemaipomenitul moment în care, ca să nu congelez ca un pui de Crăiești, am fost nevoită să dezbrăc bustiera leoarcă la vestiar înconjurată de cel puțin zece copiluțe din clasele primare, care se holbau cu fălcile pe podea la murele mele degerate și gata de tăiat sticla… Nu, hai să NU. :(
Iar în prima mea zi de sală ever știți ce-am făcut? Oroarea de pe lume. AM CĂZUT DE PE BANDĂ. DE FAȚĂ CU TOATĂ LUMEA.
P.S. Dacă vă-ntrebați “bine bine, da’ ce-i cu titlul?”, ceva nu faceți corect dacă ajungeți la sală o halcă sănătoasă de carne și nu plecați de-acolo o biată legumă inaptă, cu brațe și picioare ca niște lujeri ofiliți.
Floră și faună la sala de fitness
Reply