A scris Alexia Udriște un articol despre cum se disociază maternitatea, creativitatea și productivitatea, și citindu-l am simțit nevoia să scriu și eu câteva cuvinte pe marginea subiectului.

Sunt un om care simte nevoia să creeze, să se exprime, să aștearnă gânduri și idei. E o nevoie aproape fizică, asemănătoare cu o presiune pe piept. După ce totul a scăpat din mine spre lume, respir mai bine. Nu e o metaforă, așa sunt.

De cele mai multe ori, fac poze și scriu, mai nou, despre bețele frumos colorate și cochete care nu fac altceva decât să transforme gânduri și idei în linii și curbe vesele sau triste. Stilourile și cerneala – pasiuni moștenite, dar nu mai puțin iubite decât omul de la care le-am absorbit și care mi-a deschis poarta spre o lume cu totul necunoscută și fascinantă, pe care nu mă mai satur s-o explorez.

Apoi sunt versurile, nebunia temporară de a face haz de necaz. Astea se transformă în poezioare semihazlii inspirate din viața de zi cu zi, de la cum mi-a intrat o pasăre în casă până la cartoful solitar pe care îl cresc pe balcon. Un fel de postări pe blog mai condensate, mai artistice, și de ce nu, mai nătângi. :))

Și apoi, firește, mai sunt cărțile. Alfa și omega, hrană spirituală și mintală, pâinea și sarea, salvarea și condamnarea, microbul de o viață, necesar pentru viață.

Iar acum un an, tot universul ăsta clădit pe nevoie a fost zguduit din temelii de un boț de om, care a adus cu sine o altă nevoie, tot fizică, de permanentă apropiere, interacțiune, atenție și dragoste.

Un copil iubit, dorit, care mi-a potrivit tacticos o pâclă de nesomn pe minte, un nor de negură pe gânduri și mi-a ascuns eul interior într-o ceață groasă. În primele șase luni nu am mai avut trecut sau viitor, doar prezent. Și sentimente cât munții, abrupți și greu de escaladat. Nu gândeam, doar eram. Nu visam fiindcă nu intram niciodată în REM. Nu visam nici cu ochii deschiși, fiindcă cei ai minții erau veșnic închiși.

Dar apoi, insesizabil, viața a început să se așeze, somnul să se lege, puiul de om să crească și să dea în pârg. La început câțiva licurici, apoi un far, și-n cele din urmă a răsărit soarele și pe ulița prăfuită din capul meu. Și frustrarea a pălit.

Iar acum, nevoile se țes frumos ca-n jocul omonim din copilărie. Iau telefonul să scriu ca să nu fugă armăsarul sălbatic (sau iapa costelivă, nu discriminez :)) ) ce mi-a trecut prin minte. Sunt mamă fără să crâcnesc, fără să-mi doresc să fiu singură cu foaia-n față. Iau de unde pot, cum pot, cât pot. Frumos, armonios, câte un mic pas, câte un minut, câte o oră nedormită.

Somnul ei de prânz e portalul meu spre lăuntric, oaza mea de idei, de frumusețe, de creativitate și de împlinire. Sunt două ore în care mă străduiesc. Nu am mai mult, așa că e un șut în fund să pot. E o constrângere de timp pentru o libertate absolută a sinelui. O strângere cu ușa pentru fericire. Oximoronul mămiciei. Absurd, dar adevărat.

Așadar, ce vreau eu să zic, de fapt? Că maternitatea face casă bună cu creativitatea. Disciplina și maleabilitatea sunt elefanții din încăpere.

Ah da, aproape uitasem: am creat ceva (sper) frumos pentru voi și pentru (iar sper) lumea întreagă. Când am putut, puțin câte puțin. Detalii în lunile viitoare (al treilea sper). :)

De ziua pruncei, Ju s-a apucat să încropească un tort baby-friendly din zece rețete amestecate, fiindcă Ju e vizionar, nu bucătar. (Evident, sărind peste mult-hulita rețetă leneșă cu pepenele învelit în cremă, căci, se știe, pepenele nu-i tort.) Fiecare detaliu, de la îndulcirea blatului cu sirop de arțar, la pasarea căpșunelor ca să le poată înghiți, până la decojirea caiselor că nu-i plac cu puf – toate au fost gândite cu dragoste, grijă și plăcerea de a-i face o plăcere. Nu asta fac părinții?

De gura lumii și fără prea mare tragere de inimă, am trimis două bucăți de tort la celălalt capăt al aleii. La o zi distanță și marcând altă zi de naștere, am primit și noi, la rândul nostru, tort din sens opus. Un fel de ping-pong cu torturi în susul și-n josul aleii.

Dar tortul ăsta nu e ca oricare altul, ci un tort-oglindă. A ajuns la noi într-o cutie în care era o masă amorfă de blat mult prea însiropat amestecat cu cremă și cu fructe. Nici măcar nu își păstrase forma de felie la transport.

Muma face tortul ăsta de cel puțin 20 de ani. Nu mi-o amintesc încercând vreodată altă rețetă. După un an sau zece în care i-a ieșit excelent, a început să fie un tort clasic, cu care mergea la sigur și care rareori apuca a doua zi după aniversarea sărbătoritului, întrucât suntem o familie de gogoașe și hapsâni. Dar de-a lungul anilor, rețeta a suferit modificări.

Prima dată s-a dus blatul, că nu merită osteneala dacă se găsesc atâtea tipuri în comerț. Pe urmă s-a dus și frișca, fiindcă e mai simplu să-nvârți cu mixeru-n Dr. Oetker. Iar în ultimii ani a devenit tot mai pregnant siropul. O zeamă bună de altfel, dar umedă, ca orice zeamă. Și care distruge blatul, deși oricum nu era mare lucru de capul lui ales de pe-un raft de supermarket. Dar chiar și așa, blatul e fundația, iar fundația e sub ape.

Tortul-oglindă reflectă degradarea, înecarea și shopping-ul ca ultimă plăcere. Nu mai e de mult făcut cu grijă, dragoste și plăcere, ci din inerție, din obligație și cu pasiv-agresivitatea convingerii că e mai bun ca tortul baby-friendly. E un tort trist, dărâmat de drumul lui “așa se cade”, de la un capăt al aleii la celălalt. E un tort necerut, nedorit, nesimțit prin simplul fapt că există în ciuda tuturor insistențelor să nu.

Dar ca în fiecare an, a sosit ziua când trebuie să accept pomana tortului.

Titlul de mai sus e expresia aia hipercunoscută din limba engleză, fight fire with fire, tradusă absolut peste tot anapoda ca luptă foc cu foc, de stă mâța-n coadă și boul la poarta nouă. :/ Nu tu răspunde cu aceeași monedă, nu tu ochi pentru ochi și ceva cu dantură. Desigur.

Iar această postare cu care nici nu mai țin minte ce voiam să zic a fost un draft început înainte de pandemie, de copil, de tot ce e urât și frumos acum pe lume.

Așa că nu știu nici ce să zic, nici ce voisem să zic. Doar că poate nu merită să ne gândim la răzbunări înflăcărate, că-i destul rău pe lume. Și că încă nu mă lasă sufletul să las în urmă locul ăsta de pe internet.