De ziua pruncei, Ju s-a apucat să încropească un tort baby-friendly din zece rețete amestecate, fiindcă Ju e vizionar, nu bucătar. (Evident, sărind peste mult-hulita rețetă leneșă cu pepenele învelit în cremă, căci, se știe, pepenele nu-i tort.) Fiecare detaliu, de la îndulcirea blatului cu sirop de arțar, la pasarea căpșunelor ca să le poată înghiți, până la decojirea caiselor că nu-i plac cu puf – toate au fost gândite cu dragoste, grijă și plăcerea de a-i face o plăcere. Nu asta fac părinții?

De gura lumii și fără prea mare tragere de inimă, am trimis două bucăți de tort la celălalt capăt al aleii. La o zi distanță și marcând altă zi de naștere, am primit și noi, la rândul nostru, tort din sens opus. Un fel de ping-pong cu torturi în susul și-n josul aleii.

Dar tortul ăsta nu e ca oricare altul, ci un tort-oglindă. A ajuns la noi într-o cutie în care era o masă amorfă de blat mult prea însiropat amestecat cu cremă și cu fructe. Nici măcar nu își păstrase forma de felie la transport.

Muma face tortul ăsta de cel puțin 20 de ani. Nu mi-o amintesc încercând vreodată altă rețetă. După un an sau zece în care i-a ieșit excelent, a început să fie un tort clasic, cu care mergea la sigur și care rareori apuca a doua zi după aniversarea sărbătoritului, întrucât suntem o familie de gogoașe și hapsâni. Dar de-a lungul anilor, rețeta a suferit modificări.

Prima dată s-a dus blatul, că nu merită osteneala dacă se găsesc atâtea tipuri în comerț. Pe urmă s-a dus și frișca, fiindcă e mai simplu să-nvârți cu mixeru-n Dr. Oetker. Iar în ultimii ani a devenit tot mai pregnant siropul. O zeamă bună de altfel, dar umedă, ca orice zeamă. Și care distruge blatul, deși oricum nu era mare lucru de capul lui ales de pe-un raft de supermarket. Dar chiar și așa, blatul e fundația, iar fundația e sub ape.

Tortul-oglindă reflectă degradarea, înecarea și shopping-ul ca ultimă plăcere. Nu mai e de mult făcut cu grijă, dragoste și plăcere, ci din inerție, din obligație și cu pasiv-agresivitatea convingerii că e mai bun ca tortul baby-friendly. E un tort trist, dărâmat de drumul lui “așa se cade”, de la un capăt al aleii la celălalt. E un tort necerut, nedorit, nesimțit prin simplul fapt că există în ciuda tuturor insistențelor să nu.

Dar ca în fiecare an, a sosit ziua când trebuie să accept pomana tortului.

Titlul de mai sus e expresia aia hipercunoscută din limba engleză, fight fire with fire, tradusă absolut peste tot anapoda ca luptă foc cu foc, de stă mâța-n coadă și boul la poarta nouă. :/ Nu tu răspunde cu aceeași monedă, nu tu ochi pentru ochi și ceva cu dantură. Desigur.

Iar această postare cu care nici nu mai țin minte ce voiam să zic a fost un draft început înainte de pandemie, de copil, de tot ce e urât și frumos acum pe lume.

Așa că nu știu nici ce să zic, nici ce voisem să zic. Doar că poate nu merită să ne gândim la răzbunări înflăcărate, că-i destul rău pe lume. Și că încă nu mă lasă sufletul să las în urmă locul ăsta de pe internet.