Exercițiu de compasiune

Toți bătrânii tăi au fost cândva bebeluși pufoși cu ochi supradimensionați.

Băbuța dinspre care răzbate un vag iz de urină și care te face să simți că eternitatea s-a născut la coada de la farmacie? A fost cândva un bebeluș adorat, al cărui iz de caca stârnea numai zâmbete.

Moșneagul care răsuflă din greu păcănind cu un cadru metalic pe asfalt? A fost cândva un bebeluș cu picioare dolofane și dornice de explorare.

Creierul uman nu își dorește să răzbată atât de departe. Nicio mamă nu vrea să schimbe un scutec de bebeluș cu piele mătăsoasă imaginându-și viitoarele scutece de incontinență. Niciun părinte nu își privește copilul în ochii mari, în care încape toată inocența începuturilor, închipuindu-și privirile hăituite ale bătrâneții neputincioase pe un hol de spital.

Victor Hugo spunea că tinerețea privește spre lumină, iar bătrânețea spre întuneric. Nu poți să privești spre lumină și să vezi întuneric. E nefiresc.

Acest articol e mai degrabă un exercițiu de antiimaginație pentru mine decât un îndemn la iubirea necondiționată de bătrâni. Încerc să împing cu bocancul în gaura neagră a creierului diverse imagini bulversante care nu au de ce să transcendă timpul. Nicidecum nu militez pentru pace și armonie în fața frustrărilor și a mârșăviei, a atotcunoașterii și a respectului pretins, dar necâștigat. E imposibil să conving pe cineva de adevărul de necontestat că orice om în vârstă a fost cândva copil. Nu există așa ceva, știu.

Și să nu credeți că un copil e numai lapte și miere. E și frustrare, e mârșăvie, e atotcunoaștere și respect pretins, dar necâștigat. Însă sunt toate iertate pentru că ne place să privim spre lumină, dar nu și spre întuneric.

Leave a Reply

Your email address will not be published.