Clipe

  • Ziua în care a spus, pentru prima oară în viață, “I love you”. Mai mult cântat decât rostit, cu aceeași intonație jucăușă cu care i-l mărturisesc și eu englezește, într-un amestec adorabil de nedeslușit, fonfănit, bâlbâit și bebelușesc. Dar zis cu toată gura întinsă de la o ureche la alta, într-un stil Cheshire infantil.
  • Am vrut să trec peste cuvântul îndoliat și să sting candela în casa în care, așa cum se spune elegant în zilele noastre, ”făceam curățenie”. După ce am vânat cu gheara ascuțită a speranței amintiri prin toate sertarele — scrisori, vederi, albume, timbre, poze, medalii, cupoane și liste cu punctajul la partide de rummy — și am înțeles, în cel mai dureros mod posibil, că astea sunt singurele lucruri cu adevărat valoroase pe care le lăsăm în urmă, voiam să torn chihlimbar peste toată casa și să apropii lupa către insecta prinsă acolo în orice moment din viitor în care mă va fi pălit dorul. Nu mai voiam să mișc nimic, să iau nimic, să sortez nimic… și mai ales nu mai voiam să simt nimic. Am mai vrut doar să sting candela, ca să nu se mai insinueze în gânduri, ca mucegaiul în pereți, nici măcar o vagă bănuială a unei alte pierderi. Dar candela nu s-a lăsat stinsă și a ripostat. Și am înțeles, o dată, că-mi doresc să mă bântuie, și doi, că sunt dublu irațională, fiindcă dragă spirit, ai câștigat, îți și las candela, și mai și aleg să cred în tine că n-o să asmuți nicio flacără asupra insectei din chihlimbarul meu. (Beșica de pe deget se vindecă frumos și nicio veste de la pompieri).
  • De la etajul 8 cobor privirile spre întunericul aleii și văd zgâmba roz pășind hotărât către stradă. Și atât. Doar ea spre trafic. Niciun însoțitor delegat, niciun bunic grijuliu, nicio prezență liniștitoare. Era atât de negru, încât era una cu întunericul. Poate nu chiar cele mai cumplite 15 secunde din viața de părinte, dar cu siguranță în top 3.

Leave a Reply

Your email address will not be published.