Ce griji aveam înainte de 2020?

2019 a fost, probabil, cel mai bogat în călătorii an din viața mea. Am luat, cum s-ar zice, țara la talpă. Am făcut sute de kilometri, am cutreierat în lung și-n lat, am suit munți, am explorat saline, am admirat cetăți medievale, m-am bălăcit în piscine, am hidropedalat pe lac, am încercat zeci de restaurante, am fost la evenimente culturale, muzicale și medicale, am tradus literatură în tren și am corectat enciclopedii în camera hotelului de cinci stele. Nicio cafenea n-a scăpat de ciudata care scria cu stilouri, nicio librărie n-a scăpat de frunzăreli din scoarță-n scoarță. Alba Iulia, Cluj, Brașov, Mureș, București, Bacău. Pot să număr pe degete weekendurile în care am stat acasă, și alea mai mult răpusă de epuizare fizică. Trăiam. Și culmea, trăiam cu luciditatea binelui și a huzurului în care mă cufundasem ca-ntr-o pătură molicică dinaintea șemineului vieții.

La sfârșitul lui 2019 am aflat că am rămas însărcinată. Trei luni mai târziu, în martie 2020, izbucnea oficial pandemia. Atunci am început să îmbătrânesc.

Un virus evadase din China și făcea ravagii prin Italia. Suceava intrase în carantină. România instituia stare de urgență. Rezidenții erau împărțiți pe la granițe. Un coleg al medicului din dotare i-a făcut o farsă, chemându-l să vină repede, fiindcă urmează să fie detașat la Suceava. Nu cred că am mai dormit bine o săptămână de la sperietură. Pe afară nu mai aveai voie să ieși decât cu o declarație pe proprie răspundere. Toată lumea promova ideea că statul acasă salvează vieți. Fluxurile de știri anunțau creșteri bruște și alarmante de cazuri. Erau filmate primele persoane care treceau prin coșmarul intubării. Domnea incertitudinea, îngrijorarea, teama. Stăteam acasă, burta se rotunjea și creierul trăgea cortina.

Peste bucuria sarcinii căzuse umbra pandemiei. Nu am cumpărat nimic dintr-un magazin fizic, nu m-am bucurat de alegerea niciunui botoșel minuscul, de probarea niciunui cărucior, de nicio plimbare prin magazinele de jucării. Le făceam pe toate online. Maternitatea la care alesesem să nasc s-a închis, infectată. Și, cel mai urât coșmar pentru gravide, statul a decis ca femeile să nască fără însoțitor. După trei zile de stat singură în spital și dormit o oră-două pe noapte, medicul meu s-a deghizat în medic, reușind să treacă de portar și să ne vadă, lucru la care mă gândesc și acum și fără de care sunt aproape convinsă că nu mai ajungeam acasă în toate mințile.

Să fii proaspăt părinte e un șoc psihic înainte de toate. Nu mai știi dacă e zi sau noapte, nu mai exiști decât în prezent și, oricât de puțin panicos ai fi, ai suna un pediatru chiar și cu medicul lângă tine.

Punând șirul evenimentelor pe fast forward, am făcut apoi o frumusețe de Covid în fază pulmonară, peste care nici acum nu știu exact cum am trecut, refuzând să fiu dusă la spitalul din Reghin cu mașina pompierilor… Apoi, la patru luni distanță unul de celălalt, am pierdut doi membri dragi ai familiei, doi stâlpi ai sănătății mele emoționale, doi oameni pe care i-am protejat cât am putut și i-am trimis cu prioritate la vaccinat pe vremea când era buluceală, ca ei să plece dintre noi fără să fi avut vreodată contact cu parșivul ăsta de virus, fiecare cu bagajul propriu de boli. Toate astea în timp ce eu jucam rolul părintelui-aproape-singur, fiindcă medicul meu studia 12 ore pe zi ca să devină medic cu diplomă.

Iar acum, când am început din nou să învăț, să clădesc, să încerc și să sper… dincolo de graniță a izbucnit războiul.

Aveam doi ani și jumătate la revoluție, iar una dintre primele mele amintiri este cea în care îi întrebam pe ai mei ce se aude. Se priveau îndelung fără să știe ce să-mi răspundă. Nu eram speriată fiindcă nu asociam împușcăturile cu ceva negativ. Nu mai auzisem asemenea zgomote. Țin minte doar senzația de neliniște a unui copil căruia adulții nu vor să îi răspundă ca să-l protejeze. Copilul simte, știe că ceva nu e în regulă. Am noroc că al meu încă nu poate să întrebe ce s-a schimbat, de ce am devenit brusc anxioși și nu ne mai dezlipim de ecranele cu breaking news.

Mă simt furioasă și neputincioasă. Dincolo de un context financiar care nu îmi permite să ajut cu nimic, dincolo de conul de umbră în care au intrat toate planurile pe termen lung, dincolo de vinovăția de a mă juca chiar dacă pentru o țară întreagă joaca și distracția s-au oprit; dincolo de plăcerea de a citi când alții și-au lăsat în urmă biblioteca de o viață, dincolo de ipocrizia asumată că alte războaie m-au întristat, dar singurul care mă îngrozește e cel care mi-a ajuns în prag de casă; dincolo de toate astea, războiul ăsta doare.

Războiul roade în orice om căruia, dincolo de anii grei prin care a trecut, i-a mai rămas un dram de empatie. Videoclipurile cu refugiați m-au afectat la fel de tare ca cele cu muzicienii ucraineni preferați, care au lăsat din mână chitare, tobe și acordeoane ca să apuce pistoale și mitraliere. Oameni care din artiști iubitori și culegători de frumos s-au transformat în luptători cu priviri pierdute. Oameni care alternează mesaje de rezistență cu imnul cântat la instrumentul pe care-l stăpânesc. Și care-mi aduc aminte de muzicienii de pe Titanic, continuând să cânte până în ultima clipă.

Voi vă mai aduceți aminte ce griji aveați înainte de 2020? Ce vă declanșa anxietatea? Ce dileme aveați? Nu-i așa că par mărunte orice temeri după ce războiul face zoom out și schimbă perspectiva? Indiferent cum se va termina, indiferent ce ne așteaptă, trăim una dintre cele mai negre perioade din istoria ultimilor zeci de ani. Dar suntem norocoși că putem povesti, putem învăța, putem ajuta. Și că putem lucra la noi înșine, cei veșnic nemulțumiți cu ce avem, un puțin pentru care alții își dau acum viața.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *