Ca orice părinte proaspăt, am trecut printr-o perioadă în care vorbeam foarte mult de copil, de mă mai acuzau gurile rele că încep să o apuc pe calea parentingului. Cumva, nu ajută nici faptul că mania mea eternă este și va fi literatura pentru copii. Și meseria, că ăștia suntem, cu ăștia defilăm. Dar de acolo până la parenting, până la a mă apuca eu să vă dau sfaturi despre cum să vă creșteți pruncii, pfai, e o cale mai lungă decât de la Kremlin la Mecdonalț. Eu? EU să dau sfaturi? Băi, fiți atenți aici, vă descriu o singură zi în care chiar m-am străduit să petrec mai mult timp cu copilul meu. Rămâne apoi să-mi spuneți cam de ce fel de parenting aș fi eu capabilă. :))

În timpul săptămânii, cu gogoașa mea ies mai mult bunicii. Sunt suficient de norocoasă încât să fiu o mamă de apartament, cu bunici la o alee distanță, gata oricând de babysitting, plimbări în natură și prin parc; bunici care o hrănesc cu mâncare adevărată (nu încropită, ca la noi în casă) și o răsfață în fel și chip. Astfel, în timpul zilei pot lucra nestingherită. Mă rog, aproape, că după masa de prânz se întoarce, nu vrea să doarmă la ei. Singurul lucru pe care-l am de reproșat bunicilor e că mi-or învățat-o să vorbească cu „mă”. Nu propriu-zis, l-a auzit ea și l-a absorbit. Și jur că mă umplu de toate spumele când aud un boț de om de nici doi ani urlând „LAS-O, MĂ!!!!!”. Nici măcar pronumele corecte nu le știe ca să se refere la ea însăși, „tu” e eu și „eu” ești tu, dar bine că îl știe pe „mă”. No. S-o mai întors și cu mai grave, dar le-a uitat repede. Ăsta a rămas.

Așadar, în weekend încercăm să recuperăm. Să ne plimbăm în trei, să o ducem prin locuri pe care nu le vizitează cu bunicii, să pornim „în aventură” – da, chiar așa îi zicem. :)) Ieri am fost într-un parc cu groapă de nisip, unde am fost nevoită să trag de trei ori aer adânc în piept ca să nu crească tensiunea când a intrat acolo cu săndăluțele recent scoase din cutie. Iar azi… astăzi am lăsat-o să iasă afară cu duckie. Moșu-său niciodată nu ia rața când o duce la plimbare, că cică:

– Da’ cum să nu, să mai port și grija lu’ duckie! Că o duce până la mijlocul aleii și p-ormă nu mai are chef de ea, ce să fac două ore cu rața pe-afară?

duckie de-mpins în repaus

Moșu avea aceeași teorie și despre cărucior. Probabil unul dintre motivele din care copila mea știa să umble la zece luni.

Aaaanyway.

Mare încântare mare pe ea să iasă afară cu rața. Dar cum dă să iasă din lift, nu ridică bine săndăluțele prăfuite cu nisip și zdronc, se-mpiedică de prag și cade cu duckie cu tot. I se umflă degetul roșu ca o râmă obeză după ploaie, plânge. Bun, zic, începe bine. Lasă, puiule drag, te-ai speriat un pic, îți poți mișca degetul, bine că n-ai dat cu bostanul ca atunci când zici că ți-ai anexat un ou de bibilică în mijlocul frunții. În gândul meu… na, bine c-a trecut și asta, hai să ne vedem mai departe de ziua asta faină.

Ajungem în parc. Menționez că încerc să-mi exersez calitatea de părinte din umbră, privesc și nu intervin decât în cazuri extreme, așa că eram acolo mai mult pe post de privitor. Eu ca eu, măcar eram în picioare, gata să sar în caz de ceva, orice, dar Ju al meu se tolănește pe o bancă în poziția stea-de-mare și se apucă de discutat cu alt supraveghetor.

În fine, începe gogoașa să se joace cu o fetiță de vreo trei ani, o păpușă blondă cu ochi albaștri, cârlionțată, bâlbâită, și care-n loc de duckie avea o figurină de vreo 30 de centimetri cu Spiderman. Care Spiderman era iubit și apreciat, adică dat pe hintă. Leagăn pentru non-ardeleni. Și când păpușa cârlionțată vede că a mea atentează excesiv la Spidermanul ei, îl ia și se duce mai încolo să-l giugiulească. A mea nu schițează niciun gest de supărare, se apucă să împingă hinta goală, că doar are imaginație. Cântă, gângurește, e fericită.

Și atunci fac prostia să ascult de cel mai pozat sfat de pe clădirile bucureștene: „Privește cerul!”. Mă uit la albastrul ăla de vară și mă zgâiesc în căutarea avionului cu parașutiști care se aude zi-lumină de când nu mai am motiv de căutat termostatul în casă. Vara și poluarea fonică merg mână-n mână. Cinci secunde a durat belșugul ăla sufletesc de „toate sunt OK în viața mea”. Cinci secunde de neatenție. Și dintr-odată aud țipete, urlete, bocete de copil. Al meu, copil meu.

Zăcea asta mică pe jos și orăcăia, lovită-n falcă de hinta fetei care se dădea alături. O iau în brațe, o scutur de praf, evaluez pagubele cu urechile țiuind de decibeli lăcrămoși. Da’ ce să evaluezi, vericule, când avea copila mea un obraz cât al unei veverițe care-ndeasă înăuntru ghinde? Pfai.

O culeg frumos și pe ea, și pe duckie, urcăm la bunici, că erau mai aproape. Acolo circul de pe lume, toată lumea strânsă în jurul ei, aplicând tactica antedecembristă de a vârî năcazurile sub preș pe principiul „tu n-ai probleme” sau „îți trece până te măriți”:

– Vii cu buni să vezi ursulețul? Te așteaptă cu urechile pe ochi, uite cum și-a pus urechiușele!

– Hai la Moșu-n brațe. Hai, vii la Moșu?

– Da’ lăsați-o un pic să-și revină…

Ăștia nimic, nene. Copila toată transpirată, urlând din toți plămânii, cu obrazul gata să găzduiască încă vreo cinci maxilare, pe puțin.

– Vii să ne jucăm cu mingea? Vii să te joci fotbal? Hai!

Eu deja simțeam că nu, că gata, că gura-i stăvilar de venin și că dac-o deschid e vai și-amar.

– DA’ VOI AVEȚI CHEF DE FOTBAL CÂND VĂ DOARE FALCA?!

La care ai mei fac:

– Nu-i mai tot aduce aminte, trebuie distrasă!

Da, sigur, eu eram reminderul, nu ditamai vânătaia în formare.

În fine, se liniștește toată lumea cumva. Gogoașa mănâncă fără probleme, semn că în interiorul gurii nu e chiar total damage, se potolește, își revine, se joacă. Are un obraz de zici că a încasat-o serios la box, da-n rest toate bune și frumoase.

Măi, dar nu trec nici zece minute, că tolănită pe pat cum stăteam să-mi revin și eu, și cu ea cățărându-se pe acolo pe mama, perna eternă, reușesc cumva să-i dau o copită-n țeastă de o răstorn din pat… Da, colac peste pupăză, am lovit-o și eu. Și iar orăcăieli, bocete, scâncete.

Trei. De trei ori. Trei capace și-a luat, săraca, în mai puțin de o oră. În ziua noastră liberă, cu timp petrecut împreună și alte scene rupte din filmele americane. Mă și gândeam cum aș fi reacționat dacă mi-ar fi adus-o Moșu acasă cu falca veverițească vânătă și în halul ăla de plesnită. Probabil Sigur nu prea strălucit. Dar și de-a naibii inaugurez aici categoria intitulată „parenting”, unde probabil veți găsi numai failuri de genul ăsta.

Iar ca un ultim sfat, dacă tot fac parenting: nu privi cerul, stai cu ochi pe plod.