Întoarcerea la teatrul de păpuși

N-am mai fost din copilărie la teatrul de păpuși. De fapt, am descoperit întâmplător că mai avem așa ceva în oraș, fiind în căutare de evenimente și activități pentru piticoată. Trăiască Facebookul cel preahulit!

Când eram mică nu-mi plăcea deloc, dar deloc la teatrul de păpuși. Eram duși mereu cu clasa pe jos, mereu iarna. Iar sunetul era de-a dreptul înfiorător: mult prea tare și pârâitor, deloc inteligibil, din niște boxe vechi, cel mai probabil. Asta e tot ce-mi mai amintesc.

Dar, revenind în prezent, mi-am luat inima-n dinți și am făcut o rezervare la Teatrul Ariel, după ce am stat pe gânduri cam o jumătate de an. :)) Din ceea ce mi se părea mai adecvat pentru vârsta pruncei (deși toate spectacolele sunt recomandate pentru 4+), aveam de ales între o piesă cu un elefănțel curios și Punguța cu doi bani. Hai la Punguță, zic, că o știe, i-am mai frunzărit-o.

Și bine c-am făcut rezervare! Puhoi de oameni ce era acolo, de mi-a crescut inima de bucurie văzând ce consumate sunt poveștile de la vârste așa de mici. Coada la casa de bilete era până în capătul străzii. Plin de copii de toate vârstele, de părinți și bunici. Rezervările erau verificate tot de pe o foaie, dar orișicât…

Am prins loc bun, în rândul al doilea. Mi-a trecut emoția cu sunetul de la prima melodie. Ce fain e să trăiești în vremuri moderne, cu sistemele actuale de sonorizare. 🥹

sursă foto: Teatrul Ariel

Textul piesei e foarte simplificat și curățat de accent, dar nu și de arhaisme/cuvintele specifice lui Creangă. Nu s-a mers până la o readaptare completă, așa că i-aș zice doar… minimalism. N-au lipsit onomatopeele, burlescul, comicul de situație, toate reimaginate și aduse realmente în preajma vârstei de patru ani. Și, pentru un copil mic, de vârstă preșcolară, piesa ține exact cât trebuie să țină: 40 de minute.

Gălușca a fost captivată, s-a uitat ca la televizor. Mai greu a fost s-o obișnuiesc să nu întrebe în gura mare „cine-i acolo?”, „cine vine?”, „ce face cocoșul?” etc. etc., dar nu e ca și cum a fost singura. Cu sala plină, zumzetul ăla de ghidușie și curiozitate nu s-a prefăcut deloc în liniștea deplină de la spectacolele obișnuite de teatru. Și e perfect așa. :D

Mai mergem! Și nu doar fiindcă mi se cere la fiecare trezire, ci pentru că mi-a plăcut sincer și mie, din perspectiva de adult. Preferatele mele au fost, fără nicio glumă, vacile cu al doilea cap în loc de fund. ❤️ Am pufnit în râs, asta e, asta sunt. A, și revelația faptului că boierul a fost interpretat de o actriță. După voce n-aș fi ghicit niciodată.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să caut în textul original dacă cocoșul ăla chiar crește, fiindcă efectiv nu mai țineam minte.

Iar al doilea lucru a fost să mă uit în ce orașe mai sunt teatre de păpuși. Nu știu cum stau lucrurile în alte țări, dar, dacă e adevărat ce zice Google, în România chiar nu m-aș plânge.

De atunci, evit zona

De-a lungul vremii, am trecut prin tot felul de dubioșenii cu tot felul de dubioși. Chiar zilele trecute mă întreba cineva ce folosesc ca să mă apăr de câini. Căci da, m-a atacat un câine pe vremea când locuiam în București, și m-a mușcat atât de tare încât adio, pantaloni, iar până m-am plimbat din spital în spital ca să găsesc un antitetanos, i-am năclăit taximetristului bancheta din spate cu sânge. Toate astea în plină zi, prin nămeții de doi metri. N-a fost deloc distractiv. Nici până în ziua de azi n-am mai pus piciorul în Militari, ba chiar m-am mutat din București, și nu pot să spun că n-a contat și experiența asta.

Și pentru că, în afară de extratereștri, pare-se că pe mine m-atacă toate speciile, chiar și în pașnicul oraș natal de provincie era s-o pățesc acum vreo doi ani, pe vremea când încă împingeam căruciorul.

A venit la mine un tip înalt, în geacă roșie, pe care nu l-am mai văzut niciodată, dar care părea extrem de posac și gata să devină violent. Tot în plină zi, tot în zăpadă. Mă privea cu furie și se răstea la mine într-o limbă pe care n-o pricepeam, care nu era nici maghiară, nici germană, nici romani, nici română. Ca mamă cu un prunc după tine oricum te simți vulnerabilă cam în orice situație, darămite în asta. Nu știu cum de m-a lăsat să plec, că deja întindea mâna după mine. Se poate să fie pentru c-am ridicat glasul. Am ajuns acasă lăcrimând și tremurând. După câteva zile, eram echipată cu spray cu piper și aparat cu „minielectroșocuri” (zic ei pseudoalintător – dar tot un fel de armă albă). De atunci, evit zona.

Dar acum o săptămână… a picat cireașa mălăiață fix pe vârful tortului. De data asta nu am fost direct vizată, însă, cumva, asta face totul să fie chiar mai sinistru.

Mă întorceam – de unde altundeva? – de la librărie și, pe când coteam de la bulevard, am văzut printre blocuri un domn pe la vreo șaizeci de ani, îmbrăcat la patru ace, cu palton kaki până-n pământ și cu un câine scos la plimbare. Nimic suspect până aici. Doar că domnul în cauză stătea. Și nu oricum, ci smirnă și cu brațele îndepărtate ușor de corp. Neclintit. Privirea mi-a alunecat de-a lungul unuia dintre ele și am văzut, în mână… țeava unui pistol înfășurat într-o batistă. De unde știu că era pistol? ERAM FOARTE APROAPE. M-am întors nonșalant și, cu gheața-n spinare de frică, am plecat mai departe. N-am grăbit pasul ca să nu par suspectă. Nici nu m-am uitat înapoi.

Concluzia? Păi… am urmărit apoi toată ziua știrile locale, deși nu știu ce speram să văd. Crimă? Sinucidere? Cățel depunând plângere la poliție că e amenințat să strângă de unul singur după el? Nu știu, zău, dar de atunci chiar încerc să evit zona.

Neiarnă

E 7:34 și afară se-aud triluri primăvăratice de mierle. Mai deunăzi am găsit o buburuză în promenadă pe blacon, sub un soare îndeajuns de mângâietor încât să nu-mi vină să închid fereastra. Suntem aproape de mijlocul lui ianuarie și am lăsat bradul împodobit (din noiembrie!) „până ninge”. Doar că nu ninge. E neiarnă și tot ce e frumos primăvara devine absolut înfricoșător purtat mai devreme în timp, ceea ce dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie, că viața trebuie să aibă topica ei proprie și că rânduiala pe scara timpului e esențială. Frumusețea depinde de timp, o lecție pe care am primit-o deja de la sfântul proces de îmbătrânire și de care nu aveam nevoie să-mi amintească și neanotimpul de afară.

Și apropo de îmbătrânire, mi s-a insinuat porfira pe sub piele. Înainte ca epiderma să-și piardă elasticitatea, am început s-o pierd din vine. A fost ceva apărut fără de veste, de pe o zi pe alta, trei purpure aleatorii pe-o gambă, care mai fac o crestătură pe răbojul unui corp ce luptă împotriva mea de când mă știu. (Și care a intrat într-un fel de proces de întreținere permanentă, de reparație capitală, de dregere a nedresului.) Vestea nu mi-a căzut deloc bine, gălușca mi-a cam stat în gât și, deși acum am acceptat ideea, încă văd totul ca pe un drob de sare, un „ți-arăt eu ție” dojenitor, primit tot de la timp. Un mare pas spre consimțire a fost ajungerea la concluzia că trebuie să lucrezi cu ce ai și cu ce ești acum, nu cu ce-ai avut, nu cu ce ai fost, nu cu ceea ce ai potențialul să devii. Practic, și în viață trebuie să-nveți, iar și iar, plecarea din rampă, nu doar la școala de șoferi.

Doar că pentru toate astea ai nevoie de… mai mult decât disciplină: de militărie. Și de eternele cârje ale vieții, arta și divertismentul, fără musai a se exclude reciproc.

  • Am primit de Crăciun un stilou superb cu tehnică raden în formă de flori de cireș, lăcuit cu urushi, pe care nu mă mai satur să-l privesc. Sub lupă se văd micile imperfecțiuni, distanța inegală dintre petale, ceea ce-l face valoros fiind tocmai faptul că un om și-a luat timp de a-l lucra manual. E diferit față de tot ce am până acum, simt că am mai urcat o treaptă pe drumul spre desăvârșirea plăcerilor vinovate. :)
  • Citesc Jurnalul unei nopți nedesăvârșite de iubita mea Hiromi Kawakami, care mi-e tare aproape sufletește. Cartea conține trei povestiri scurte și debordează de suprarealism, absurd, metafore, trimiteri la folclorul japonez, totul sub o apăsare mocnită și o drăgălășenie evidentă. Cred că mi-am făcut deja o tradiție să-mi încep anul cu ea.
  • Ascult din ultimele luni ale lui 2022 proiectul de fusion jazz al lui Tigran Hamasyan, un armean cu un sound unic, căruia i-am devorat albumele. Delirul a început cu piesa asta, adăugată pe fundalul clipului în care un ilustrator îi făcea portretul caricatural lui BAS, editorul-minune de la Anansi World Fiction. Și pe care nu-l găsesc acum, drats.
  • Dacă vi se pare că ASMR-ul e ciudat, aveți dreptate. Dar avem cu toții ciudățeniile noastre și e ok așa. Franțuzoaica asta cu clipul ei doldora de ediții de colecție și de bunătăți de la Folio Society se numără printre preferatele mele din ultima vreme. Toate producțiile de genul ăsta pe care le urmăresc au ajuns deja să aibă calitate de lungmetraje. Nu-mi plac doar cele din categoria book porn, ci și cele cu personal attention; în ultima vreme am fost o plantă atacată de paraziți și mi-a plăcut. :))
  • Din tabăra mămiciei, cea mai revigorantă veste e că i-am cultivat imaginația, poate chiar prea mult. Sunt încă uimită că are, la doi ani și jumătate, un puișor și un șoricel imaginari. Țin minte că la mine au apărut după cinci ani. Pe de altă parte, încerc să jonglez cu puterea imaginației și să-i arăt, cu ajutorul cărților și explicațiilor, că poveștile sunt doar povești și că uneori ni se pare că se întâmplă lucruri care nu se întâmplă. Imaginația e o armă cu două tăișuri, mereu.
  • Vă recomand din suflet podcastul despre literatură Backlisted, al unor britanici duși cu pluta, care se distrează și sunt profunzi în același timp. Inegalabili, din punctul meu de vedere, în privința felului în care abordează cărțile. Mă surprind de multe ori râzând în hohote pe stradă, fără niciun pic de rușine. Îi găsiți pe Spotify, pe Apple, iar aici e siteul lor cu pomelnicul tematicii și volumelor amintite. Am un TBR fabulos de lung din cauza lor, inclusiv o carte de nonficțiune despre felul (greșit) în care omenirea presupus civilizată se poziționează față de moarte și cum nu suntem deloc pregătiți pentru ea.

Mi-ar plăcea să-mi spuneți cum supraviețuiți voi neiernii. Ce vă bucură, ce vă vindecă, ce vă liniștește. Poate reușim să ne inspirăm reciproc.