Termostatul arată deja 25 de grade în sufragerie și îmi dau seama că nu mai e mult până încep cele două-trei luni de pălălaie, în care știu că n-am cum să trăiesc în propria-mi piele, dar n-am nici cum să ies din ea. Vara, sora nespălată a celorlalte trei anotimpuri, o țață prăfuită și zgomotoasă, cu gălăgia ei de roi de motocoase și cu mirosurile ei ocazionale de hoit, cu betoane încinse și asfalt moale, cu motorete ambalate când ți-e somnul mai dulce, cu furnici mișunând pretutindeni și cu răcoare de negăsit.

Sezonul începe de fiecare dată cu mierlele și trilurile lor îmbietoare, seducătoare chiar, după liniștea mohorâtă a iernii. În zori de primăvară, când mă străduiam să pozez un minidinozaur din ăsta negru pe-o cracă, vine la mine un domn în vârstă, întrucâtva gârbovit, și mă întreabă complice, cu accent maghiar:

— Are cioc galben sau roșu?
— Roșu, zic eu.

Deși era mai degrabă portocaliu, știam ce diferență încearcă să sugereze. Zâmbim amândoi și spunem deodată:

— E mierloi.

Nu vorbim aceeași primă limbă, dar am rostit același cuvânt în același timp și asta m-a făcut să zâmbesc toată ziua.

Să stai în vârf de deal, la etaj superior, cu vedere către trei puncte cardinale, înseamnă că vara vezi în zare perdelele de ploaie. Cerul e întrerupt din loc în loc de voaluri punctate, de neguri întunecate ca niște vălurele în acuarelă. Uneori văd câte trei astfel de zone deodată. Alteori perdeaua se lasă și peste dealul meu și mă gândesc la căsuțele de la linia orizontului, din care se vede cum se așterne ploaia peste noi. Și-mi place că mereu, undeva, cineva știe că plouă. Că ploaia spală, că apa curăță. Că poți sta să privești unduirea curgătoare, simțind reigienizarea interioară.

Se spală casierița care se plânge în gura mare la telefon că e la lucru și „vin toți mocicoșii” în timp ce scanează o pâine și-o sana pentru un muncitor în salopetă plină cu var. Se spală imaginea ariciului pe care am vrut să-l mângâi înainte să-mi dai seama că zace fără suflare. Se spală toate clipele în care mă lupt ca bunicii să nu fie părinții care au fost. Se spală pornirile către exces, conflict și despicat firul în patru. Se spală oboseala cronică, ecranul de dincolo de minte, îngrijorarea lipsei de îngrijorări față de viitor. Se spală zăvorârea redutelor copilăriei. Se spală gândul că nu poți sădi dragoste de cărți cu dispreț față de necititori. Se spală tot și toate, căci perdelele cad și ascund. Se spală și vara. Și rămân cu gândul la mierloi.