Despre o profă

O văd aproape în fiecare săptămână pe bancă. Anii au trecut peste ea, e mai adusă de spate, iar pielea i s-a umplut de liniile trecerii timpului. Însă privește tot undeva sus, semeț, cu nasul înălțat, la fel ca-n urmă cu vreo 16-17 ani, când mi-a fost dirigintă în clasa a 12-a, în ultimul ei an înainte de pensionare. N-o să uit niciodată profilul acela fudul, superior, pe care-l afișa de fiecare dată când ne insulta, de fiecare dată când spuneam „o imbecilitate”, de fiecare dată când vreo colegă venea cu o fustă „de florăreasă de la circ, tu te-ai uitat în oglindă dimineața?”, de fiecare dată când o vedea pe colega „mare, grasă și nebună” – culmea, nu eram eu aia.

A fost profesoară de limba română și am respectat-o mereu pentru sutele de cărți la care făcea referire, pentru faptul că ne dicta esențialul despre opere fără să arunce vreun ochi în culegeri sau manuale, pentru zecile de momente „știați că…?” povestite, unele adesea interdisciplinare. Dar n-a avut nicicând niciun fel de înclinație pedagogică. Ne privea mereu cu silă, la fel cum mă uit eu la limacși, că tot veni vorba; ne făcea în fel și chip, eram toți idioți și viitori măturători de străzi fără vreun strop de cultură generală. Pe atunci râdeam, eram cât de cât uniți și șoricul se-ngroșase pe obraz, dar pe termen lung lipsa ei de încredere în noi – și nu doar a ei, ea doar era mai vocală – ne-a transformat în niște cinici, probabil cu eterne întrebări și îndoieli legate de noi înșine și de valoarea noastră în societate. Și sunt sigură că n-a făcut pe nimeni să citească vreo carte de plăcere, marea mea durere în legătură cu singurul profesor de literatură care ne-a ghidat la vârsta aia. Că eram câțiva cititori… e fix meritul nostru, nu al vreunei insuflări din partea școlii. 

M-a uns pe suflet o întâmplare. Face-se că am întâlnit-o odată la teatru, pare-mi-se, iar acolo, după ce-a aflat ce mai fac și m-a-ntrebat cum sunt plătită la editură (pe atunci acolo lucram), mi-a venit spontan cea mai dureroasă karată din vorbe pe care puteam să i-o aplic sub centură:

— Mai bine decât în învățământ.

Poate fața pe care a făcut-o atunci îl răzbună cât de cât pe colegul de liceu cu care ștersese pe jos fiindcă recunoscuse, bietul, că nu-i place Eminescu. 

Am și acum impulsul de a merge și de a vorbi cu ea, mai ales când o văd mereu singură și gânditoare pe bancă. Aș vrea să știu ce mai face, ce mai citește, ce mai gândește. Aș vrea să… mă inspire. Dar cum imaginația e mereu cu trei pași în fața acțiunii, mă gândesc și ce mi-ar putea spune dacă ar afla că, ce știu, la vârsta asta nu am citit încă Odiseea, și cum și-ar ridica iar disprețuitor nasul în văzduh fiindcă nu mai poate răbda să se uite o secundă la o sărmană incultă ca mine. :)) Diferența ar fi că acum aș riposta, acum nu mai are nicio autoritate, acum aș ști perfect ce să spun astfel încât să se simtă prost că mă face să mă simt prost. Și atunci… ce rost are? 

În viața mea a apărut însă o fetiță căreia încerc să-i servesc drept exemplu. Fiind mamă, mă forțez să scap de gheara sufletească a meschinăriei, a chircirii în interior din pricina unor traume. Zi de zi încerc să o învăț că nimic nu bate cumsecădenia, că a fi bun la suflet e cel mai mare atuu pe care-l poți avea în viață, că dacă poți aduce un strop de lumină și speranță în viața cuiva, e bine s-o faci chiar și cu prețul disconfortului temporar. 

Asta nu înseamnă că mi-am propus ca la un moment dat să-mi iau inima-n dinți și să-ncerc s-o abordez. Începem cu pași mărunți: nu mă voi mai strădui s-o ocolesc. Ciudat, nu? Cum nu ai niciun control asupra amintirilor altora despre tine și cum, cel mai probabil, oamenii o să-și amintească mereu ce-i mai rău.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *