În copilărie eram genul de cititor căruia nu-i plac descrierile. Și aproape toate lecturile obligatorii „de pe vremea mea” aveau zeci de pasaje descriptive care sunt doar o etalare a talentelor scriitoricești, o împăunare întru impresionare, neavând nicidecum vreo menire. Cred că m-am luptat cu multe cărți până să ajung să înțeleg că sunt câteva care chiar își găsesc un rost și nu sunt numai o unealtă stilistică. Iar acum le înțeleg și le apreciez inclusiv pe cele cu scop pur stilistic.
Într-o vreme, undeva pe la mijlocul perioadei dintre „nu-mi plac” și „le apreciez”, dezvoltasem o teorie personală conform căreia descrierile proaste îmi aduc aminte de locuri în care deja am fost și de peisaje pe care deja le-am explorat, pe când descrierile bune sunt cele care mă fac să-mi imaginez totul de la zero, să-mi sădesc eu însămi în minte elemente vizuale din care să construiesc imaginile zugrăvite în text. Iar aici nu mă refer exclusiv la cărți, ci și la povestirile între prieteni, la reportaje media neînsoțite de imagini etc.
Nu de mult mi-am dat seama că dinamica asta a fost influențată în mare măsură de relația personală cu natura. Mi-am petrecut întreaga copilărie luând-o cumva de bună. Eram mereu în iarbă, mereu în copaci și observam mereu totul prin prisma curiozității specifice vârstei. Nici vorbă de un gust dobândit, de apreciere, de admirație sau fascinație. Natura exista, pentru mine, într-un mod complet firesc și lipsit de vreo nuanță înălțătoare. Curcubeul era frumos fiindcă era colorat… și cam atât. Ba chiar, într-o vreme, am avut impresia că natura mă urăște. Când te arzi atât de tare încât ești înfășurat într-un cearșaf cu iaurt ca să nu mai plângi de durere, când arăți ca o porodică vreme de trei săptămâni, când te lupți pentru teritoriu cu viespi, albine, gândaci, fluturi de noapte, furnici și tot felul de alte lighioane… nu mai ai nicio exaltare când te gândești la spațiul exterior.
Pe măsură ce am înaintat în vârstă, lucrurile s-au schimbat treptat. Ritmul vieții s-a accelerat, timpul petrecut între betoane a crescut, așa că atunci când chiar reușeam să-mi așez posterioru-n iarbă, mai ales în cea proaspăt cosită, se ivea madlena proustiană și asociam mirosul cu o perioadă lipsită de griji.
An după an, instrumentului singuratic care cânta insipid în copilărie i s-au alăturat altele și altele. Natura devenise o adevărată simfonie. Iar acum mi-a devenit sinestezic de dragă, părându-mi-se un concert texturat, în care culorile dansează mlădios dinaintea ochilor ba întrepătrunse ca-ntr-un tablou în acuarelă, ba zbânțuindu-se în straturi, ca pigmenții în ulei pe pânză. Mereu surprinzătoare, mereu în mișcare, mereu inventivă, mereu iscoditoare de trăiri și reacții.
Sunt conștientă că datorez o bună parte a recentei iubiri față de natură cărților, mai precis celor ilustrate, născute sub pensula și condeiul unor oameni care redau prin talentul lor ceea ce ei au înțeles de timpuriu, iar eu am aflat abia la mijloc de viață. Toate ilustrațiile lor minunate, florale sau pur și simplu bogate în detalii, mi-au pus pe nas perechea de ochelari potrivită pentru a putea admira lucruri doar aparent mărunte. Poate o să alcătuiesc cândva o listă ca să vă bucurați și voi de noi perspective.
Până atunci, am altă listă. O înșiruire de mici minunății, scurte momente sau imagini trecătoare care mi-au făcut sufletul să se bucure de preaplin în câteva zile petrecute la munte, undeva într-o comună din județul Bacău, pe o uliță ferită care trece printre case răsfirate și se oprește la poalele unei costișe pe jumătate sălbatice, pe jumătate cultivate.
- Un bâzgău asemănător cu un bondar, însă complet negru, mare cât o nucă și păros. A trecut în dans cu altul asemenea lui și l-am prins sub pălăria de soare ca să-l cercetez mai bine, însă mi-a fost teamă de dimensiunea lui și nu l-am atins. A fost lăsat să plece. O pufoșenie zgomotoasă.
- Ciorchini imenși de flori de salcâm albe, movulii și dulcege, bune de crănțănit între dinți dacă n-au și proteine. :)
- Ursuleți grăsuți de liliac încă în floare, o primăvară spectaculoasă pe care doar dincolo de munți am mai găsit-o. Imagine bună de pus în sertărașul memoriei și de scos de-acolo când e iarna mai lâncedă.
- Puișorii de găină, simbolurile copilăriei mele la bunici. Patru, mai exact, toți blânzi și moi și fierbinți sub aripile pline de tuleie, exact cum mi-i aminteam.
- Otto, un bebeluș de câine-lup care fură șlapi și capsează mâini, picioare și aripi de puiuți, drept pentru care e alungat cu sticla de apă. Dimineața oricum tot n-aveam șlapi pereche la ușă.
- O pasăre mică-mică-mică, cu pene gri pe trup și cu o pată portocalie pe cap, care nici până acum nu știu din ce specie face parte. Se odihnea sătulă lângă mălaiul puilor și am crezut că e și ea un pui căzut din cuib, care nu poate încă să zboare. Cum nu voiam s-o las la cheremul pisicilor m-am dus să o salvez, dar a zburat iute când a văzut că mă apropii. Naivități umane. :)
- Flori de câmp înalte, în bătaia vântului.
- Broscuțe săltărețe printr-un jgheab, de la mormoloc până la buboșenii.
- Conuri pitice de molid, verzi și pline de rășină, supravegheate din vârful arborelui de conuri mature.
- Un pui de rădașcă pe care l-am confundat cu un greiere. Abia-i ieșiseră cornițele. N-am mai văzut niciodată unul.
- Ruf, pisica nor-de-furtună, speriată de copilul cel curios și cocoțată la cururigu, care coboară cu câte două lăbuțe deodată pe scară.
- Căpițele de fân: „monștri de iarbă”.
Copilul meu explorator a căpătat însă o teamă acerbă față de albine, pe care spre s-o pot obloji – cum altfel? – tot cu cărți și cu multe descrieri.
