N-am mai fost din copilărie la teatrul de păpuși. De fapt, am descoperit întâmplător că mai avem așa ceva în oraș, fiind în căutare de evenimente și activități pentru piticoată. Trăiască Facebookul cel preahulit!
Când eram mică nu-mi plăcea deloc, dar deloc la teatrul de păpuși. Eram duși mereu cu clasa pe jos, mereu iarna. Iar sunetul era de-a dreptul înfiorător: mult prea tare și pârâitor, deloc inteligibil, din niște boxe vechi, cel mai probabil. Asta e tot ce-mi mai amintesc.
Dar, revenind în prezent, mi-am luat inima-n dinți și am făcut o rezervare la Teatrul Ariel, după ce am stat pe gânduri cam o jumătate de an. :)) Din ceea ce mi se părea mai adecvat pentru vârsta pruncei (deși toate spectacolele sunt recomandate pentru 4+), aveam de ales între o piesă cu un elefănțel curios și Punguța cu doi bani. Hai la Punguță, zic, că o știe, i-am mai frunzărit-o.
Și bine c-am făcut rezervare! Puhoi de oameni ce era acolo, de mi-a crescut inima de bucurie văzând ce consumate sunt poveștile de la vârste așa de mici. Coada la casa de bilete era până în capătul străzii. Plin de copii de toate vârstele, de părinți și bunici. Rezervările erau verificate tot de pe o foaie, dar orișicât…
Am prins loc bun, în rândul al doilea. Mi-a trecut emoția cu sunetul de la prima melodie. Ce fain e să trăiești în vremuri moderne, cu sistemele actuale de sonorizare. 🥹
Textul piesei e foarte simplificat și curățat de accent, dar nu și de arhaisme/cuvintele specifice lui Creangă. Nu s-a mers până la o readaptare completă, așa că i-aș zice doar… minimalism. N-au lipsit onomatopeele, burlescul, comicul de situație, toate reimaginate și aduse realmente în preajma vârstei de patru ani. Și, pentru un copil mic, de vârstă preșcolară, piesa ține exact cât trebuie să țină: 40 de minute.
Gălușca a fost captivată, s-a uitat ca la televizor. Mai greu a fost s-o obișnuiesc să nu întrebe în gura mare „cine-i acolo?”, „cine vine?”, „ce face cocoșul?” etc. etc., dar nu e ca și cum a fost singura. Cu sala plină, zumzetul ăla de ghidușie și curiozitate nu s-a prefăcut deloc în liniștea deplină de la spectacolele obișnuite de teatru. Și e perfect așa. :D
Mai mergem! Și nu doar fiindcă mi se cere la fiecare trezire, ci pentru că mi-a plăcut sincer și mie, din perspectiva de adult. Preferatele mele au fost, fără nicio glumă, vacile cu al doilea cap în loc de fund. ❤️ Am pufnit în râs, asta e, asta sunt. A, și revelația faptului că boierul a fost interpretat de o actriță. După voce n-aș fi ghicit niciodată.
Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să caut în textul original dacă cocoșul ăla chiar crește, fiindcă efectiv nu mai țineam minte.
Iar al doilea lucru a fost să mă uit în ce orașe mai sunt teatre de păpuși. Nu știu cum stau lucrurile în alte țări, dar, dacă e adevărat ce zice Google, în România chiar nu m-aș plânge.
De-a lungul vremii, am trecut printot felul de dubioșenii cu tot felul de dubioși. Chiar zilele trecute mă întreba cineva ce folosesc ca să mă apăr de câini. Căci da, m-a atacat un câine pe vremea când locuiam în București, și m-a mușcat atât de tare încât adio, pantaloni, iar până m-am plimbat din spital în spital ca să găsesc un antitetanos, i-am năclăit taximetristului bancheta din spate cu sânge. Toate astea în plină zi, prin nămeții de doi metri. N-a fost deloc distractiv. Nici până în ziua de azi n-am mai pus piciorul în Militari, ba chiar m-am mutat din București, și nu pot să spun că n-a contat și experiența asta.
Și pentru că, în afară de extratereștri, pare-se că pe mine m-atacă toate speciile, chiar și în pașnicul oraș natal de provincie era s-o pățesc acum vreo doi ani, pe vremea când încă împingeam căruciorul.
A venit la mine un tip înalt, în geacă roșie, pe care nu l-am mai văzut niciodată, dar care părea extrem de posac și gata să devină violent. Tot în plină zi, tot în zăpadă. Mă privea cu furie și se răstea la mine într-o limbă pe care n-o pricepeam, care nu era nici maghiară, nici germană, nici romani, nici română. Ca mamă cu un prunc după tine oricum te simți vulnerabilă cam în orice situație, darămite în asta. Nu știu cum de m-a lăsat să plec, că deja întindea mâna după mine. Se poate să fie pentru c-am ridicat glasul. Am ajuns acasă lăcrimând și tremurând. După câteva zile, eram echipată cu spray cu piper și aparat cu „minielectroșocuri” (zic ei pseudoalintător – dar tot un fel de armă albă). De atunci, evit zona.
Dar acum o săptămână… a picat cireașa mălăiață fix pe vârful tortului. De data asta nu am fost direct vizată, însă, cumva, asta face totul să fie chiar mai sinistru.
Mă întorceam – de unde altundeva? – de la librărie și, pe când coteam de la bulevard, am văzut printre blocuri un domn pe la vreo șaizeci de ani, îmbrăcat la patru ace, cu palton kaki până-n pământ și cu un câine scos la plimbare. Nimic suspect până aici. Doar că domnul în cauză stătea. Și nu oricum, ci smirnă și cu brațele îndepărtate ușor de corp. Neclintit. Privirea mi-a alunecat de-a lungul unuia dintre ele și am văzut, în mână… țeava unui pistol înfășurat într-o batistă. De unde știu că era pistol? ERAM FOARTE APROAPE. M-am întors nonșalant și, cu gheața-n spinare de frică, am plecat mai departe. N-am grăbit pasul ca să nu par suspectă. Nici nu m-am uitat înapoi.
Concluzia? Păi… am urmărit apoi toată ziua știrile locale, deși nu știu ce speram să văd. Crimă? Sinucidere? Cățel depunând plângere la poliție că e amenințat să strângă de unul singur după el? Nu știu, zău, dar de atunci chiar încerc să evit zona.
E 7:34 și afară se-aud triluri primăvăratice de mierle. Mai deunăzi am găsit o buburuză în promenadă pe blacon, sub un soare îndeajuns de mângâietor încât să nu-mi vină să închid fereastra. Suntem aproape de mijlocul lui ianuarie și am lăsat bradul împodobit (din noiembrie!) „până ninge”. Doar că nu ninge. E neiarnă și tot ce e frumos primăvara devine absolut înfricoșător purtat mai devreme în timp, ceea ce dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie, că viața trebuie să aibă topica ei proprie și că rânduiala pe scara timpului e esențială. Frumusețea depinde de timp, o lecție pe care am primit-o deja de la sfântul proces de îmbătrânire și de care nu aveam nevoie să-mi amintească și neanotimpul de afară.
Și apropo de îmbătrânire, mi s-a insinuat porfira pe sub piele. Înainte ca epiderma să-și piardă elasticitatea, am început s-o pierd din vine. A fost ceva apărut fără de veste, de pe o zi pe alta, trei purpure aleatorii pe-o gambă, care mai fac o crestătură pe răbojul unui corp ce luptă împotriva mea de când mă știu. (Și care a intrat într-un fel de proces de întreținere permanentă, de reparație capitală, de dregere a nedresului.) Vestea nu mi-a căzut deloc bine, gălușca mi-a cam stat în gât și, deși acum am acceptat ideea, încă văd totul ca pe un drob de sare, un „ți-arăt eu ție” dojenitor, primit tot de la timp. Un mare pas spre consimțire a fost ajungerea la concluzia că trebuie să lucrezi cu ce ai și cu ce ești acum, nu cu ce-ai avut, nu cu ce ai fost, nu cu ceea ce ai potențialul să devii. Practic, și în viață trebuie să-nveți, iar și iar, plecarea din rampă, nu doar la școala de șoferi.
Doar că pentru toate astea ai nevoie de… mai mult decât disciplină: de militărie. Și de eternele cârje ale vieții, arta și divertismentul, fără musai a se exclude reciproc.
Am primit de Crăciun un stilou superb cu tehnică raden în formă de flori de cireș, lăcuit cu urushi, pe care nu mă mai satur să-l privesc. Sub lupă se văd micile imperfecțiuni, distanța inegală dintre petale, ceea ce-l face valoros fiind tocmai faptul că un om și-a luat timp de a-l lucra manual. E diferit față de tot ce am până acum, simt că am mai urcat o treaptă pe drumul spre desăvârșirea plăcerilor vinovate. :)
Citesc Jurnalul unei nopți nedesăvârșite de iubita mea Hiromi Kawakami, care mi-e tare aproape sufletește. Cartea conține trei povestiri scurte și debordează de suprarealism, absurd, metafore, trimiteri la folclorul japonez, totul sub o apăsare mocnită și o drăgălășenie evidentă. Cred că mi-am făcut deja o tradiție să-mi încep anul cu ea.
Ascult din ultimele luni ale lui 2022 proiectul de fusion jazz al lui Tigran Hamasyan, un armean cu un sound unic, căruia i-am devorat albumele. Delirul a început cu piesa asta, adăugată pe fundalul clipului în care un ilustrator îi făcea portretul caricatural lui BAS, editorul-minune de la Anansi World Fiction. Și pe care nu-l găsesc acum, drats.
Dacă vi se pare că ASMR-ul e ciudat, aveți dreptate. Dar avem cu toții ciudățeniile noastre și e ok așa. Franțuzoaica asta cu clipul ei doldora de ediții de colecție și de bunătăți de la Folio Society se numără printre preferatele mele din ultima vreme. Toate producțiile de genul ăsta pe care le urmăresc au ajuns deja să aibă calitate de lungmetraje. Nu-mi plac doar cele din categoria book porn, ci și cele cu personal attention; în ultima vreme am fost o plantă atacată de paraziți și mi-a plăcut. :))
Din tabăra mămiciei, cea mai revigorantă veste e că i-am cultivat imaginația, poate chiar prea mult. Sunt încă uimită că are, la doi ani și jumătate, un puișor și un șoricel imaginari. Țin minte că la mine au apărut după cinci ani. Pe de altă parte, încerc să jonglez cu puterea imaginației și să-i arăt, cu ajutorul cărților și explicațiilor, că poveștile sunt doar povești și că uneori ni se pare că se întâmplă lucruri care nu se întâmplă. Imaginația e o armă cu două tăișuri, mereu.
Vă recomand din suflet podcastul despre literaturăBacklisted, al unor britanici duși cu pluta, care se distrează și sunt profunzi în același timp. Inegalabili, din punctul meu de vedere, în privința felului în care abordează cărțile. Mă surprind de multe ori râzând în hohote pe stradă, fără niciun pic de rușine. Îi găsiți pe Spotify, pe Apple, iar aici e siteul lor cu pomelnicul tematicii și volumelor amintite. Am un TBR fabulos de lung din cauza lor, inclusiv o carte de nonficțiune despre felul (greșit) în care omenirea presupus civilizată se poziționează față de moarte și cum nu suntem deloc pregătiți pentru ea.
Mi-ar plăcea să-mi spuneți cum supraviețuiți voi neiernii. Ce vă bucură, ce vă vindecă, ce vă liniștește. Poate reușim să ne inspirăm reciproc.
Am fost ieri să-l văd. Prima oară la cinema după trei ani. Nostalgie, avionărie, pectorali unși în lumină aurie. Zâmbetul inegal, dar inechivoc al lui Tom Cruise. M-a umflat de vreo trei ori râsul. Pare așa, făcut pentru femei de vârstă mijlocie (hi, hello), care n-au neapărat chef de comedii romantice, dar care tolerează iubirea ca fir narativ terțiar.
Dar… DAR.
Pe Jennifer Connelly nu mai pot s-o văd fără să mă-nțepe inima. Pur și simplu mă doare s-o privesc. Trauma e din Requiem for a Dream, incontestabil rolul vieții ei, film (și carte) din care mi-am scris și licența, forțându-mă atunci să văd iar anumite scene. Genul ăla de film pe care-l consideri o capodoperă, dar la care nu te-ai mai uita a doua oară nici picat cu ceară. (Și care, dincolo de miza estetică, m-a ținut o viață departe de droguri.) Ar mai trebui să-l explorez pe Hubert Selby Jr.
Concluzii n-am. Top Gun are continuare faină, cu gust. De Miles Teller îmi place, merita mai mult spațiu și replici. La avioane nu mă pricep, dar sunt amatoare de Flight Radar.
Ca orice părinte proaspăt, am trecut printr-o perioadă în care vorbeam foarte mult de copil, de mă mai acuzau gurile rele că încep să o apuc pe calea parentingului. Cumva, nu ajută nici faptul că mania mea eternă este și va fi literatura pentru copii. Și meseria, că ăștia suntem, cu ăștia defilăm. Dar de acolo până la parenting, până la a mă apuca eu să vă dau sfaturi despre cum să vă creșteți pruncii, pfai, e o cale mai lungă decât de la Kremlin la Mecdonalț. Eu? EU să dau sfaturi? Băi, fiți atenți aici, vă descriu o singură zi în care chiar m-am străduit să petrec mai mult timp cu copilul meu. Rămâne apoi să-mi spuneți cam de ce fel de parenting aș fi eu capabilă. :))
În timpul săptămânii, cu gogoașa mea ies mai mult bunicii. Sunt suficient de norocoasă încât să fiu o mamă de apartament, cu bunici la o alee distanță, gata oricând de babysitting, plimbări în natură și prin parc; bunici care o hrănesc cu mâncare adevărată (nu încropită, ca la noi în casă) și o răsfață în fel și chip. Astfel, în timpul zilei pot lucra nestingherită. Mă rog, aproape, că după masa de prânz se întoarce, nu vrea să doarmă la ei. Singurul lucru pe care-l am de reproșat bunicilor e că mi-or învățat-o să vorbească cu „mă”. Nu propriu-zis, l-a auzit ea și l-a absorbit. Și jur că mă umplu de toate spumele când aud un boț de om de nici doi ani urlând „LAS-O, MĂ!!!!!”. Nici măcar pronumele corecte nu le știe ca să se refere la ea însăși, „tu” e eu și „eu” ești tu, dar bine că îl știe pe „mă”. No. S-o mai întors și cu mai grave, dar le-a uitat repede. Ăsta a rămas.
Așadar, în weekend încercăm să recuperăm. Să ne plimbăm în trei, să o ducem prin locuri pe care nu le vizitează cu bunicii, să pornim „în aventură” – da, chiar așa îi zicem. :)) Ieri am fost într-un parc cu groapă de nisip, unde am fost nevoită să trag de trei ori aer adânc în piept ca să nu crească tensiunea când a intrat acolo cu săndăluțele recent scoase din cutie. Iar azi… astăzi am lăsat-o să iasă afară cu duckie. Moșu-său niciodată nu ia rața când o duce la plimbare, că cică:
– Da’ cum să nu, să mai port și grija lu’ duckie! Că o duce până la mijlocul aleii și p-ormă nu mai are chef de ea, ce să fac două ore cu rața pe-afară?
duckie de-mpins în repaus
Moșu avea aceeași teorie și despre cărucior. Probabil unul dintre motivele din care copila mea știa să umble la zece luni.
Aaaanyway.
Mare încântare mare pe ea să iasă afară cu rața. Dar cum dă să iasă din lift, nu ridică bine săndăluțele prăfuite cu nisip și zdronc, se-mpiedică de prag și cade cu duckie cu tot. I se umflă degetul roșu ca o râmă obeză după ploaie, plânge. Bun, zic, începe bine. Lasă, puiule drag, te-ai speriat un pic, îți poți mișca degetul, bine că n-ai dat cu bostanul ca atunci când zici că ți-ai anexat un ou de bibilică în mijlocul frunții. În gândul meu… na, bine c-a trecut și asta, hai să ne vedem mai departe de ziua asta faină.
Ajungem în parc. Menționez că încerc să-mi exersez calitatea de părinte din umbră, privesc și nu intervin decât în cazuri extreme, așa că eram acolo mai mult pe post de privitor. Eu ca eu, măcar eram în picioare, gata să sar în caz de ceva, orice, dar Ju al meu se tolănește pe o bancă în poziția stea-de-mare și se apucă de discutat cu alt supraveghetor.
În fine, începe gogoașa să se joace cu o fetiță de vreo trei ani, o păpușă blondă cu ochi albaștri, cârlionțată, bâlbâită, și care-n loc de duckie avea o figurină de vreo 30 de centimetri cu Spiderman. Care Spiderman era iubit și apreciat, adică dat pe hintă. Leagăn pentru non-ardeleni. Și când păpușa cârlionțată vede că a mea atentează excesiv la Spidermanul ei, îl ia și se duce mai încolo să-l giugiulească. A mea nu schițează niciun gest de supărare, se apucă să împingă hinta goală, că doar are imaginație. Cântă, gângurește, e fericită.
Și atunci fac prostia să ascult de cel mai pozat sfat de pe clădirile bucureștene: „Privește cerul!”. Mă uit la albastrul ăla de vară și mă zgâiesc în căutarea avionului cu parașutiști care se aude zi-lumină de când nu mai am motiv de căutat termostatul în casă. Vara și poluarea fonică merg mână-n mână. Cinci secunde a durat belșugul ăla sufletesc de „toate sunt OK în viața mea”. Cinci secunde de neatenție. Și dintr-odată aud țipete, urlete, bocete de copil. Al meu, copil meu.
Zăcea asta mică pe jos și orăcăia, lovită-n falcă de hinta fetei care se dădea alături. O iau în brațe, o scutur de praf, evaluez pagubele cu urechile țiuind de decibeli lăcrămoși. Da’ ce să evaluezi, vericule, când avea copila mea un obraz cât al unei veverițe care-ndeasă înăuntru ghinde? Pfai.
O culeg frumos și pe ea, și pe duckie, urcăm la bunici, că erau mai aproape. Acolo circul de pe lume, toată lumea strânsă în jurul ei, aplicând tactica antedecembristă de a vârî năcazurile sub preș pe principiul „tu n-ai probleme” sau „îți trece până te măriți”:
– Vii cu buni să vezi ursulețul? Te așteaptă cu urechile pe ochi, uite cum și-a pus urechiușele!
– Hai la Moșu-n brațe. Hai, vii la Moșu?
– Da’ lăsați-o un pic să-și revină…
Ăștia nimic, nene. Copila toată transpirată, urlând din toți plămânii, cu obrazul gata să găzduiască încă vreo cinci maxilare, pe puțin.
– Vii să ne jucăm cu mingea? Vii să te joci fotbal? Hai!
Eu deja simțeam că nu, că gata, că gura-i stăvilar de venin și că dac-o deschid e vai și-amar.
– DA’ VOI AVEȚI CHEF DE FOTBAL CÂND VĂ DOARE FALCA?!
La care ai mei fac:
– Nu-i mai tot aduce aminte, trebuie distrasă!
Da, sigur, eu eram reminderul, nu ditamai vânătaia în formare.
În fine, se liniștește toată lumea cumva. Gogoașa mănâncă fără probleme, semn că în interiorul gurii nu e chiar total damage, se potolește, își revine, se joacă. Are un obraz de zici că a încasat-o serios la box, da-n rest toate bune și frumoase.
Măi, dar nu trec nici zece minute, că tolănită pe pat cum stăteam să-mi revin și eu, și cu ea cățărându-se pe acolo pe mama, perna eternă, reușesc cumva să-i dau o copită-n țeastă de o răstorn din pat… Da, colac peste pupăză, am lovit-o și eu. Și iar orăcăieli, bocete, scâncete.
Trei. De trei ori. Trei capace și-a luat, săraca, în mai puțin de o oră. În ziua noastră liberă, cu timp petrecut împreună și alte scene rupte din filmele americane. Mă și gândeam cum aș fi reacționat dacă mi-ar fi adus-o Moșu acasă cu falca veverițească vânătă și în halul ăla de plesnită. Probabil Sigur nu prea strălucit. Dar și de-a naibii inaugurez aici categoria intitulată „parenting”, unde probabil veți găsi numai failuri de genul ăsta.
Iar ca un ultim sfat, dacă tot fac parenting: nu privi cerul, stai cu ochi pe plod.
Duminică a fost o zi frumoasă, așa cum rar am mai avut ocazia să-mi creez de când a început războiul. Da, surpriză, zilele bune nu vin pur și simplu, trebuie să pui osul la ele, să te spetești împingând bolovanul la deal, așa, cam ca la orice alt lucru frumos în viață. Iar cu creierul vraiște de atâtea știri, de atâta cruzime, de atâtă neputință, de creat încă nu am reușit. (Mă așez să traduc, să scriu, să concep, să fie acolo măcar o licărire, o scânteie, un zvâc dacă nu o idee cap-coadă, dar frumosul nu mai vine. E fantoma tihnei de dinainte și s-a rătăcit acum printre tancuri, drone și Z-uri.)
Dar, cum ziceam, duminică am reușit. Dimineața m-am pus cu burta pe carte, după-masa am aspirat, am rotit jucării, am înlocuit cărțile cu altele care n-au mai fost de mult răsfoite, am citit literatură în loc de știri și m-am jucat. M-am jucat, dom’le, până când am simțit că pleoapele pierd bătălia cu gravitația (adică până pe la ora 7 seara, după o zi așa productivă; asta e, v-am zis că îmbătrânesc!), și tot n-am simțit că m-am jucat destul.
Ce mai, eram mândră de mine, simțeam că scot capul din noroi ca o râmă fericită după ploaie. Și, tot ca râma, urma să ajung sub un pantof.
Cum viața e un joc de Whac-A-Mole, spre seară a intrat nepoftită pe telefon notificarea cu știrea asta, cum că am fi amenințați voalat. M-am enervat. Avem cu toții momente în viață în care iese bătăușu’ din noi. Idi nahui, domnule purtător de cuvânt, cu tot cu amenințarea ta voalată! Ceea ce am și scris pe Twitter, răbufnind. Mi-ai dărâmat un Jenga duminical de frumos, mi-ai secat oaza de pace din deșertul apocalipticului, mi-ai distrus bunătate de zi la care chiar am muncit. După care, mulțumită de mine că fac și eu ceva, că nu mă mai simt neputincioasă în fața unor lucruri pe care nu le pot controla, am intrat fain-frumos la duș, să scap de grobianisme și bădărănisme necaracteristice. Bine, eram și transpirată.
Și dacă…? încolțește un gând.
M-am gândit întâi la asasinat. Or fi omorât ei și pe alții pentru mai puțin decât o înjurătură adresată specific și nominal, mă gândesc?! Deja mă și imaginam plimbându-mă pe stradă și luată în bătaia pistolului silențios. Sună suprearealist? Dar dacă vă ziceam de război acum vreo lună, cum ar fi sunat?
Așa că m-am șters, m-am îmbrăcat, m-am parfumat, m-am puțulit. Am intrat iar pe Twitter, unde postarea strânsese deja câteva like-uri. Și mi-a cășunat să dau o căutare după nume. Hopa, avea cont. Mi-a stat două secunde inima. Încă un pic de rânit pe Wikipedia și am văzut că e născut în Chișinău, deci probabil știe și limba-n care i-am zis de bine.
…
Așa că AM ȘTERS TWEET-UL! Oricât de improbabil ar fi să vină cineva cu mitraliera după Roxa din Târgu-Mureș, Transilvania, România țară NATO, nu sunt dispusă să risc. Și ca mine mai tac mulți. Mulți care chiar ar mierli-o dacă ar zice oareșce. Mulți care trăiesc în capul lor, autocenzurați de teamă, de groază reală, nu de o fantasmagorie de pe social media.
Dar, cât a fost publică înjurătura, pot să mă consider o neînfricată. Ioana d’Arc a interneților, eu sunt. Au fost, categoric, cele mai curajoase 20 de minute din viața mea.
2019 a fost, probabil, cel mai bogat în călătorii an din viața mea. Am luat, cum s-ar zice, țara la talpă. Am făcut sute de kilometri, am cutreierat în lung și-n lat, am suit munți, am explorat saline, am admirat cetăți medievale, m-am bălăcit în piscine, am hidropedalat pe lac, am încercat zeci de restaurante, am fost la evenimente culturale, muzicale și medicale, am tradus literatură în tren și am corectat enciclopedii în camera hotelului de cinci stele. Nicio cafenea n-a scăpat de ciudata care scria cu stilouri, nicio librărie n-a scăpat de frunzăreli din scoarță-n scoarță. Alba Iulia, Cluj, Brașov, Mureș, București, Bacău. Pot să număr pe degete weekendurile în care am stat acasă, și alea mai mult răpusă de epuizare fizică. Trăiam. Și culmea, trăiam cu luciditatea binelui și a huzurului în care mă cufundasem ca-ntr-o pătură molicică dinaintea șemineului vieții.
La sfârșitul lui 2019 am aflat că am rămas însărcinată. Trei luni mai târziu, în martie 2020, izbucnea oficial pandemia. Atunci am început să îmbătrânesc.
Prima boabă a explodat în ziua în care și-a descoperit mâinile și zgrepțăna ursul somnoros de pe apărătorile pătuțului, mai fascinată de degete decât de animal. Ultima sper să pocnească odată cu inima bătrânei sărite de suta de ani, care dobândește taina de pe urmă și află ce e dincolo.
Ianuarie, Blue Monday, ora 8 dimineața*, multe grade sub zero și o lumină ca un clipit mahmur. În loc să mă trezesc, la ora asta sunt deja epuizată și cu nervii întinși ca elasticele de la o pereche de chiloți uitată pe sârmă. De trezitul involuntar la ora 5 nu te salvează nicio cafea, nicio trăire supremă, niciun extaz matern.
Ziua în care a spus, pentru prima oară în viață, “I love you”. Mai mult cântat decât rostit, cu aceeași intonație jucăușă cu care i-l mărturisesc și eu englezește, într-un amestec adorabil de nedeslușit, fonfănit, bâlbâit și bebelușesc. Dar zis cu toată gura întinsă de la o ureche la alta, într-un stil Cheshire infantil.
Am vrut să trec peste cuvântul îndoliat și să sting candela în casa în care, așa cum se spune elegant în zilele noastre, ”făceam curățenie”. După ce am vânat cu gheara ascuțită a speranței amintiri prin toate sertarele — scrisori, vederi, albume, timbre, poze, medalii, cupoane și liste cu punctajul la partide de rummy — și am înțeles, în cel mai dureros mod posibil, că astea sunt singurele lucruri cu adevărat valoroase pe care le lăsăm în urmă, voiam să torn chihlimbar peste toată casa și să apropii lupa către insecta prinsă acolo în orice moment din viitor în care mă va fi pălit dorul. Nu mai voiam să mișc nimic, să iau nimic, să sortez nimic… și mai ales nu mai voiam să simt nimic. Am mai vrut doar să sting candela, ca să nu se mai insinueze în gânduri, ca mucegaiul în pereți, nici măcar o vagă bănuială a unei alte pierderi. Dar candela nu s-a lăsat stinsă și a ripostat. Și am înțeles, o dată, că-mi doresc să mă bântuie, și doi, că sunt dublu irațională, fiindcă dragă spirit, ai câștigat, îți și las candela, și mai și aleg să cred în tine că n-o să asmuți nicio flacără asupra insectei din chihlimbarul meu. (Beșica de pe deget se vindecă frumos și nicio veste de la pompieri).
De la etajul 8 cobor privirile spre întunericul aleii și văd zgâmba roz pășind hotărât către stradă. Și atât. Doar ea spre trafic. Niciun însoțitor delegat, niciun bunic grijuliu, nicio prezență liniștitoare. Era atât de negru, încât era una cu întunericul. Poate nu chiar cele mai cumplite 15 secunde din viața de părinte, dar cu siguranță în top 3.
