Nu-mi plac descrierile

În copilărie eram genul de cititor căruia nu-i plac descrierile. Și aproape toate lecturile obligatorii „de pe vremea mea” aveau zeci de pasaje descriptive care sunt doar o etalare a talentelor scriitoricești, o împăunare întru impresionare, neavând nicidecum vreo menire. Cred că m-am luptat cu multe cărți până să ajung să înțeleg că sunt câteva care chiar își găsesc un rost și nu sunt numai o unealtă stilistică. Iar acum le înțeleg și le apreciez inclusiv pe cele cu scop pur stilistic.

Într-o vreme, undeva pe la mijlocul perioadei dintre „nu-mi plac” și „le apreciez”, dezvoltasem o teorie personală conform căreia descrierile proaste îmi aduc aminte de locuri în care deja am fost și de peisaje pe care deja le-am explorat, pe când descrierile bune sunt cele care mă fac să-mi imaginez totul de la zero, să-mi sădesc eu însămi în minte elemente vizuale din care să construiesc imaginile zugrăvite în text. Iar aici nu mă refer exclusiv la cărți, ci și la povestirile între prieteni, la reportaje media neînsoțite de imagini etc.

Nu de mult mi-am dat seama că dinamica asta a fost influențată în mare măsură de relația personală cu natura. Mi-am petrecut întreaga copilărie luând-o cumva de bună. Eram mereu în iarbă, mereu în copaci și observam mereu totul prin prisma curiozității specifice vârstei. Nici vorbă de un gust dobândit, de apreciere, de admirație sau fascinație. Natura exista, pentru mine, într-un mod complet firesc și lipsit de vreo nuanță înălțătoare. Curcubeul era frumos fiindcă era colorat… și cam atât. Ba chiar, într-o vreme, am avut impresia că natura mă urăște. Când te arzi atât de tare încât ești înfășurat într-un cearșaf cu iaurt ca să nu mai plângi de durere, când arăți ca o porodică vreme de trei săptămâni, când te lupți pentru teritoriu cu viespi, albine, gândaci, fluturi de noapte, furnici și tot felul de alte lighioane… nu mai ai nicio exaltare când te gândești la spațiul exterior.

Pe măsură ce am înaintat în vârstă, lucrurile s-au schimbat treptat. Ritmul vieții s-a accelerat, timpul petrecut între betoane a crescut, așa că atunci când chiar reușeam să-mi așez posterioru-n iarbă, mai ales în cea proaspăt cosită, se ivea madlena proustiană și asociam mirosul cu o perioadă lipsită de griji.

An după an, instrumentului singuratic care cânta insipid în copilărie i s-au alăturat altele și altele. Natura devenise o adevărată simfonie. Iar acum mi-a devenit sinestezic de dragă, părându-mi-se un concert texturat, în care culorile dansează mlădios dinaintea ochilor ba întrepătrunse ca-ntr-un tablou în acuarelă, ba zbânțuindu-se în straturi, ca pigmenții în ulei pe pânză. Mereu surprinzătoare, mereu în mișcare, mereu inventivă, mereu iscoditoare de trăiri și reacții.

Sunt conștientă că datorez o bună parte a recentei iubiri față de natură cărților, mai precis celor ilustrate, născute sub pensula și condeiul unor oameni care redau prin talentul lor ceea ce ei au înțeles de timpuriu, iar eu am aflat abia la mijloc de viață. Toate ilustrațiile lor minunate, florale sau pur și simplu bogate în detalii, mi-au pus pe nas perechea de ochelari potrivită pentru a putea admira lucruri doar aparent mărunte. Poate o să alcătuiesc cândva o listă ca să vă bucurați și voi de noi perspective.

Până atunci, am altă listă. O înșiruire de mici minunății, scurte momente sau imagini trecătoare care mi-au făcut sufletul să se bucure de preaplin în câteva zile petrecute la munte, undeva într-o comună din județul Bacău, pe o uliță ferită care trece printre case răsfirate și se oprește la poalele unei costișe pe jumătate sălbatice, pe jumătate cultivate.

  • Un bâzgău asemănător cu un bondar, însă complet negru, mare cât o nucă și păros. A trecut în dans cu altul asemenea lui și l-am prins sub pălăria de soare ca să-l cercetez mai bine, însă mi-a fost teamă de dimensiunea lui și nu l-am atins. A fost lăsat să plece. O pufoșenie zgomotoasă.
  • Ciorchini imenși de flori de salcâm albe, movulii și dulcege, bune de crănțănit între dinți dacă n-au și proteine. :)
  • Ursuleți grăsuți de liliac încă în floare, o primăvară spectaculoasă pe care doar dincolo de munți am mai găsit-o. Imagine bună de pus în sertărașul memoriei și de scos de-acolo când e iarna mai lâncedă.
  • Puișorii de găină, simbolurile copilăriei mele la bunici. Patru, mai exact, toți blânzi și moi și fierbinți sub aripile pline de tuleie, exact cum mi-i aminteam.
  • Otto, un bebeluș de câine-lup care fură șlapi și capsează mâini, picioare și aripi de puiuți, drept pentru care e alungat cu sticla de apă. Dimineața oricum tot n-aveam șlapi pereche la ușă.
  • O pasăre mică-mică-mică, cu pene gri pe trup și cu o pată portocalie pe cap, care nici până acum nu știu din ce specie face parte. Se odihnea sătulă lângă mălaiul puilor și am crezut că e și ea un pui căzut din cuib, care nu poate încă să zboare. Cum nu voiam s-o las la cheremul pisicilor m-am dus să o salvez, dar a zburat iute când a văzut că mă apropii. Naivități umane. :)
  • Flori de câmp înalte, în bătaia vântului.
  • Broscuțe săltărețe printr-un jgheab, de la mormoloc până la buboșenii.
  • Conuri pitice de molid, verzi și pline de rășină, supravegheate din vârful arborelui de conuri mature.
  • Un pui de rădașcă pe care l-am confundat cu un greiere. Abia-i ieșiseră cornițele. N-am mai văzut niciodată unul.
  • Ruf, pisica nor-de-furtună, speriată de copilul cel curios și cocoțată la cururigu, care coboară cu câte două lăbuțe deodată pe scară.
  • Căpițele de fân: „monștri de iarbă”.

Copilul meu explorator a căpătat însă o teamă acerbă față de albine, pe care spre s-o pot obloji – cum altfel? – tot cu cărți și cu multe descrieri.

Perdele de ploaie

Termostatul arată deja 25 de grade în sufragerie și îmi dau seama că nu mai e mult până încep cele două-trei luni de pălălaie, în care știu că n-am cum să trăiesc în propria-mi piele, dar n-am nici cum să ies din ea. Vara, sora nespălată a celorlalte trei anotimpuri, o țață prăfuită și zgomotoasă, cu gălăgia ei de roi de motocoase și cu mirosurile ei ocazionale de hoit, cu betoane încinse și asfalt moale, cu motorete ambalate când ți-e somnul mai dulce, cu furnici mișunând pretutindeni și cu răcoare de negăsit.

Sezonul începe de fiecare dată cu mierlele și trilurile lor îmbietoare, seducătoare chiar, după liniștea mohorâtă a iernii. În zori de primăvară, când mă străduiam să pozez un minidinozaur din ăsta negru pe-o cracă, vine la mine un domn în vârstă, întrucâtva gârbovit, și mă întreabă complice, cu accent maghiar:

— Are cioc galben sau roșu?
— Roșu, zic eu.

Deși era mai degrabă portocaliu, știam ce diferență încearcă să sugereze. Zâmbim amândoi și spunem deodată:

— E mierloi.

Nu vorbim aceeași primă limbă, dar am rostit același cuvânt în același timp și asta m-a făcut să zâmbesc toată ziua.

Să stai în vârf de deal, la etaj superior, cu vedere către trei puncte cardinale, înseamnă că vara vezi în zare perdelele de ploaie. Cerul e întrerupt din loc în loc de voaluri punctate, de neguri întunecate ca niște vălurele în acuarelă. Uneori văd câte trei astfel de zone deodată. Alteori perdeaua se lasă și peste dealul meu și mă gândesc la căsuțele de la linia orizontului, din care se vede cum se așterne ploaia peste noi. Și-mi place că mereu, undeva, cineva știe că plouă. Că ploaia spală, că apa curăță. Că poți sta să privești unduirea curgătoare, simțind reigienizarea interioară.

Se spală casierița care se plânge în gura mare la telefon că e la lucru și „vin toți mocicoșii” în timp ce scanează o pâine și-o sana pentru un muncitor în salopetă plină cu var. Se spală imaginea ariciului pe care am vrut să-l mângâi înainte să-mi dai seama că zace fără suflare. Se spală toate clipele în care mă lupt ca bunicii să nu fie părinții care au fost. Se spală pornirile către exces, conflict și despicat firul în patru. Se spală oboseala cronică, ecranul de dincolo de minte, îngrijorarea lipsei de îngrijorări față de viitor. Se spală zăvorârea redutelor copilăriei. Se spală gândul că nu poți sădi dragoste de cărți cu dispreț față de necititori. Se spală tot și toate, căci perdelele cad și ascund. Se spală și vara. Și rămân cu gândul la mierloi.

Întoarcerea la teatrul de păpuși

N-am mai fost din copilărie la teatrul de păpuși. De fapt, am descoperit întâmplător că mai avem așa ceva în oraș, fiind în căutare de evenimente și activități pentru piticoată. Trăiască Facebookul cel preahulit!

Când eram mică nu-mi plăcea deloc, dar deloc la teatrul de păpuși. Eram duși mereu cu clasa pe jos, mereu iarna. Iar sunetul era de-a dreptul înfiorător: mult prea tare și pârâitor, deloc inteligibil, din niște boxe vechi, cel mai probabil. Asta e tot ce-mi mai amintesc.

Dar, revenind în prezent, mi-am luat inima-n dinți și am făcut o rezervare la Teatrul Ariel, după ce am stat pe gânduri cam o jumătate de an. :)) Din ceea ce mi se părea mai adecvat pentru vârsta pruncei (deși toate spectacolele sunt recomandate pentru 4+), aveam de ales între o piesă cu un elefănțel curios și Punguța cu doi bani. Hai la Punguță, zic, că o știe, i-am mai frunzărit-o.

Și bine c-am făcut rezervare! Puhoi de oameni ce era acolo, de mi-a crescut inima de bucurie văzând ce consumate sunt poveștile de la vârste așa de mici. Coada la casa de bilete era până în capătul străzii. Plin de copii de toate vârstele, de părinți și bunici. Rezervările erau verificate tot de pe o foaie, dar orișicât…

Am prins loc bun, în rândul al doilea. Mi-a trecut emoția cu sunetul de la prima melodie. Ce fain e să trăiești în vremuri moderne, cu sistemele actuale de sonorizare. 🥹

sursă foto: Teatrul Ariel

Textul piesei e foarte simplificat și curățat de accent, dar nu și de arhaisme/cuvintele specifice lui Creangă. Nu s-a mers până la o readaptare completă, așa că i-aș zice doar… minimalism. N-au lipsit onomatopeele, burlescul, comicul de situație, toate reimaginate și aduse realmente în preajma vârstei de patru ani. Și, pentru un copil mic, de vârstă preșcolară, piesa ține exact cât trebuie să țină: 40 de minute.

Gălușca a fost captivată, s-a uitat ca la televizor. Mai greu a fost s-o obișnuiesc să nu întrebe în gura mare „cine-i acolo?”, „cine vine?”, „ce face cocoșul?” etc. etc., dar nu e ca și cum a fost singura. Cu sala plină, zumzetul ăla de ghidușie și curiozitate nu s-a prefăcut deloc în liniștea deplină de la spectacolele obișnuite de teatru. Și e perfect așa. :D

Mai mergem! Și nu doar fiindcă mi se cere la fiecare trezire, ci pentru că mi-a plăcut sincer și mie, din perspectiva de adult. Preferatele mele au fost, fără nicio glumă, vacile cu al doilea cap în loc de fund. ❤️ Am pufnit în râs, asta e, asta sunt. A, și revelația faptului că boierul a fost interpretat de o actriță. După voce n-aș fi ghicit niciodată.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să caut în textul original dacă cocoșul ăla chiar crește, fiindcă efectiv nu mai țineam minte.

Iar al doilea lucru a fost să mă uit în ce orașe mai sunt teatre de păpuși. Nu știu cum stau lucrurile în alte țări, dar, dacă e adevărat ce zice Google, în România chiar nu m-aș plânge.

De atunci, evit zona

De-a lungul vremii, am trecut prin tot felul de dubioșenii cu tot felul de dubioși. Chiar zilele trecute mă întreba cineva ce folosesc ca să mă apăr de câini. Căci da, m-a atacat un câine pe vremea când locuiam în București, și m-a mușcat atât de tare încât adio, pantaloni, iar până m-am plimbat din spital în spital ca să găsesc un antitetanos, i-am năclăit taximetristului bancheta din spate cu sânge. Toate astea în plină zi, prin nămeții de doi metri. N-a fost deloc distractiv. Nici până în ziua de azi n-am mai pus piciorul în Militari, ba chiar m-am mutat din București, și nu pot să spun că n-a contat și experiența asta.

Și pentru că, în afară de extratereștri, pare-se că pe mine m-atacă toate speciile, chiar și în pașnicul oraș natal de provincie era s-o pățesc acum vreo doi ani, pe vremea când încă împingeam căruciorul.

A venit la mine un tip înalt, în geacă roșie, pe care nu l-am mai văzut niciodată, dar care părea extrem de posac și gata să devină violent. Tot în plină zi, tot în zăpadă. Mă privea cu furie și se răstea la mine într-o limbă pe care n-o pricepeam, care nu era nici maghiară, nici germană, nici romani, nici română. Ca mamă cu un prunc după tine oricum te simți vulnerabilă cam în orice situație, darămite în asta. Nu știu cum de m-a lăsat să plec, că deja întindea mâna după mine. Se poate să fie pentru c-am ridicat glasul. Am ajuns acasă lăcrimând și tremurând. După câteva zile, eram echipată cu spray cu piper și aparat cu „minielectroșocuri” (zic ei pseudoalintător – dar tot un fel de armă albă). De atunci, evit zona.

Dar acum o săptămână… a picat cireașa mălăiață fix pe vârful tortului. De data asta nu am fost direct vizată, însă, cumva, asta face totul să fie chiar mai sinistru.

Mă întorceam – de unde altundeva? – de la librărie și, pe când coteam de la bulevard, am văzut printre blocuri un domn pe la vreo șaizeci de ani, îmbrăcat la patru ace, cu palton kaki până-n pământ și cu un câine scos la plimbare. Nimic suspect până aici. Doar că domnul în cauză stătea. Și nu oricum, ci smirnă și cu brațele îndepărtate ușor de corp. Neclintit. Privirea mi-a alunecat de-a lungul unuia dintre ele și am văzut, în mână… țeava unui pistol înfășurat într-o batistă. De unde știu că era pistol? ERAM FOARTE APROAPE. M-am întors nonșalant și, cu gheața-n spinare de frică, am plecat mai departe. N-am grăbit pasul ca să nu par suspectă. Nici nu m-am uitat înapoi.

Concluzia? Păi… am urmărit apoi toată ziua știrile locale, deși nu știu ce speram să văd. Crimă? Sinucidere? Cățel depunând plângere la poliție că e amenințat să strângă de unul singur după el? Nu știu, zău, dar de atunci chiar încerc să evit zona.

Neiarnă

E 7:34 și afară se-aud triluri primăvăratice de mierle. Mai deunăzi am găsit o buburuză în promenadă pe blacon, sub un soare îndeajuns de mângâietor încât să nu-mi vină să închid fereastra. Suntem aproape de mijlocul lui ianuarie și am lăsat bradul împodobit (din noiembrie!) „până ninge”. Doar că nu ninge. E neiarnă și tot ce e frumos primăvara devine absolut înfricoșător purtat mai devreme în timp, ceea ce dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie, că viața trebuie să aibă topica ei proprie și că rânduiala pe scara timpului e esențială. Frumusețea depinde de timp, o lecție pe care am primit-o deja de la sfântul proces de îmbătrânire și de care nu aveam nevoie să-mi amintească și neanotimpul de afară.

Și apropo de îmbătrânire, mi s-a insinuat porfira pe sub piele. Înainte ca epiderma să-și piardă elasticitatea, am început s-o pierd din vine. A fost ceva apărut fără de veste, de pe o zi pe alta, trei purpure aleatorii pe-o gambă, care mai fac o crestătură pe răbojul unui corp ce luptă împotriva mea de când mă știu. (Și care a intrat într-un fel de proces de întreținere permanentă, de reparație capitală, de dregere a nedresului.) Vestea nu mi-a căzut deloc bine, gălușca mi-a cam stat în gât și, deși acum am acceptat ideea, încă văd totul ca pe un drob de sare, un „ți-arăt eu ție” dojenitor, primit tot de la timp. Un mare pas spre consimțire a fost ajungerea la concluzia că trebuie să lucrezi cu ce ai și cu ce ești acum, nu cu ce-ai avut, nu cu ce ai fost, nu cu ceea ce ai potențialul să devii. Practic, și în viață trebuie să-nveți, iar și iar, plecarea din rampă, nu doar la școala de șoferi.

Doar că pentru toate astea ai nevoie de… mai mult decât disciplină: de militărie. Și de eternele cârje ale vieții, arta și divertismentul, fără musai a se exclude reciproc.

  • Am primit de Crăciun un stilou superb cu tehnică raden în formă de flori de cireș, lăcuit cu urushi, pe care nu mă mai satur să-l privesc. Sub lupă se văd micile imperfecțiuni, distanța inegală dintre petale, ceea ce-l face valoros fiind tocmai faptul că un om și-a luat timp de a-l lucra manual. E diferit față de tot ce am până acum, simt că am mai urcat o treaptă pe drumul spre desăvârșirea plăcerilor vinovate. :)
  • Citesc Jurnalul unei nopți nedesăvârșite de iubita mea Hiromi Kawakami, care mi-e tare aproape sufletește. Cartea conține trei povestiri scurte și debordează de suprarealism, absurd, metafore, trimiteri la folclorul japonez, totul sub o apăsare mocnită și o drăgălășenie evidentă. Cred că mi-am făcut deja o tradiție să-mi încep anul cu ea.
  • Ascult din ultimele luni ale lui 2022 proiectul de fusion jazz al lui Tigran Hamasyan, un armean cu un sound unic, căruia i-am devorat albumele. Delirul a început cu piesa asta, adăugată pe fundalul clipului în care un ilustrator îi făcea portretul caricatural lui BAS, editorul-minune de la Anansi World Fiction. Și pe care nu-l găsesc acum, drats.
  • Dacă vi se pare că ASMR-ul e ciudat, aveți dreptate. Dar avem cu toții ciudățeniile noastre și e ok așa. Franțuzoaica asta cu clipul ei doldora de ediții de colecție și de bunătăți de la Folio Society se numără printre preferatele mele din ultima vreme. Toate producțiile de genul ăsta pe care le urmăresc au ajuns deja să aibă calitate de lungmetraje. Nu-mi plac doar cele din categoria book porn, ci și cele cu personal attention; în ultima vreme am fost o plantă atacată de paraziți și mi-a plăcut. :))
  • Din tabăra mămiciei, cea mai revigorantă veste e că i-am cultivat imaginația, poate chiar prea mult. Sunt încă uimită că are, la doi ani și jumătate, un puișor și un șoricel imaginari. Țin minte că la mine au apărut după cinci ani. Pe de altă parte, încerc să jonglez cu puterea imaginației și să-i arăt, cu ajutorul cărților și explicațiilor, că poveștile sunt doar povești și că uneori ni se pare că se întâmplă lucruri care nu se întâmplă. Imaginația e o armă cu două tăișuri, mereu.
  • Vă recomand din suflet podcastul despre literatură Backlisted, al unor britanici duși cu pluta, care se distrează și sunt profunzi în același timp. Inegalabili, din punctul meu de vedere, în privința felului în care abordează cărțile. Mă surprind de multe ori râzând în hohote pe stradă, fără niciun pic de rușine. Îi găsiți pe Spotify, pe Apple, iar aici e siteul lor cu pomelnicul tematicii și volumelor amintite. Am un TBR fabulos de lung din cauza lor, inclusiv o carte de nonficțiune despre felul (greșit) în care omenirea presupus civilizată se poziționează față de moarte și cum nu suntem deloc pregătiți pentru ea.

Mi-ar plăcea să-mi spuneți cum supraviețuiți voi neiernii. Ce vă bucură, ce vă vindecă, ce vă liniștește. Poate reușim să ne inspirăm reciproc.

Distruge un titlu de film schimbând o singură literă

Încep eu: Top Gum.

Am fost ieri să-l văd. Prima oară la cinema după trei ani. Nostalgie, avionărie, pectorali unși în lumină aurie. Zâmbetul inegal, dar inechivoc al lui Tom Cruise. M-a umflat de vreo trei ori râsul. Pare așa, făcut pentru femei de vârstă mijlocie (hi, hello), care n-au neapărat chef de comedii romantice, dar care tolerează iubirea ca fir narativ terțiar.

Dar… DAR.

Pe Jennifer Connelly nu mai pot s-o văd fără să mă-nțepe inima. Pur și simplu mă doare s-o privesc. Trauma e din Requiem for a Dream, incontestabil rolul vieții ei, film (și carte) din care mi-am scris și licența, forțându-mă atunci să văd iar anumite scene. Genul ăla de film pe care-l consideri o capodoperă, dar la care nu te-ai mai uita a doua oară nici picat cu ceară. (Și care, dincolo de miza estetică, m-a ținut o viață departe de droguri.) Ar mai trebui să-l explorez pe Hubert Selby Jr.

Concluzii n-am. Top Gun are continuare faină, cu gust. De Miles Teller îmi place, merita mai mult spațiu și replici. La avioane nu mă pricep, dar sunt amatoare de Flight Radar.

O rață și trei capace

Ca orice părinte proaspăt, am trecut printr-o perioadă în care vorbeam foarte mult de copil, de mă mai acuzau gurile rele că încep să o apuc pe calea parentingului. Cumva, nu ajută nici faptul că mania mea eternă este și va fi literatura pentru copii. Și meseria, că ăștia suntem, cu ăștia defilăm. Dar de acolo până la parenting, până la a mă apuca eu să vă dau sfaturi despre cum să vă creșteți pruncii, pfai, e o cale mai lungă decât de la Kremlin la Mecdonalț. Eu? EU să dau sfaturi? Băi, fiți atenți aici, vă descriu o singură zi în care chiar m-am străduit să petrec mai mult timp cu copilul meu. Rămâne apoi să-mi spuneți cam de ce fel de parenting aș fi eu capabilă. :))

În timpul săptămânii, cu gogoașa mea ies mai mult bunicii. Sunt suficient de norocoasă încât să fiu o mamă de apartament, cu bunici la o alee distanță, gata oricând de babysitting, plimbări în natură și prin parc; bunici care o hrănesc cu mâncare adevărată (nu încropită, ca la noi în casă) și o răsfață în fel și chip. Astfel, în timpul zilei pot lucra nestingherită. Mă rog, aproape, că după masa de prânz se întoarce, nu vrea să doarmă la ei. Singurul lucru pe care-l am de reproșat bunicilor e că mi-or învățat-o să vorbească cu „mă”. Nu propriu-zis, l-a auzit ea și l-a absorbit. Și jur că mă umplu de toate spumele când aud un boț de om de nici doi ani urlând „LAS-O, MĂ!!!!!”. Nici măcar pronumele corecte nu le știe ca să se refere la ea însăși, „tu” e eu și „eu” ești tu, dar bine că îl știe pe „mă”. No. S-o mai întors și cu mai grave, dar le-a uitat repede. Ăsta a rămas.

Așadar, în weekend încercăm să recuperăm. Să ne plimbăm în trei, să o ducem prin locuri pe care nu le vizitează cu bunicii, să pornim „în aventură” – da, chiar așa îi zicem. :)) Ieri am fost într-un parc cu groapă de nisip, unde am fost nevoită să trag de trei ori aer adânc în piept ca să nu crească tensiunea când a intrat acolo cu săndăluțele recent scoase din cutie. Iar azi… astăzi am lăsat-o să iasă afară cu duckie. Moșu-său niciodată nu ia rața când o duce la plimbare, că cică:

– Da’ cum să nu, să mai port și grija lu’ duckie! Că o duce până la mijlocul aleii și p-ormă nu mai are chef de ea, ce să fac două ore cu rața pe-afară?

duckie de-mpins în repaus

Moșu avea aceeași teorie și despre cărucior. Probabil unul dintre motivele din care copila mea știa să umble la zece luni.

Aaaanyway.

Mare încântare mare pe ea să iasă afară cu rața. Dar cum dă să iasă din lift, nu ridică bine săndăluțele prăfuite cu nisip și zdronc, se-mpiedică de prag și cade cu duckie cu tot. I se umflă degetul roșu ca o râmă obeză după ploaie, plânge. Bun, zic, începe bine. Lasă, puiule drag, te-ai speriat un pic, îți poți mișca degetul, bine că n-ai dat cu bostanul ca atunci când zici că ți-ai anexat un ou de bibilică în mijlocul frunții. În gândul meu… na, bine c-a trecut și asta, hai să ne vedem mai departe de ziua asta faină.

Ajungem în parc. Menționez că încerc să-mi exersez calitatea de părinte din umbră, privesc și nu intervin decât în cazuri extreme, așa că eram acolo mai mult pe post de privitor. Eu ca eu, măcar eram în picioare, gata să sar în caz de ceva, orice, dar Ju al meu se tolănește pe o bancă în poziția stea-de-mare și se apucă de discutat cu alt supraveghetor.

În fine, începe gogoașa să se joace cu o fetiță de vreo trei ani, o păpușă blondă cu ochi albaștri, cârlionțată, bâlbâită, și care-n loc de duckie avea o figurină de vreo 30 de centimetri cu Spiderman. Care Spiderman era iubit și apreciat, adică dat pe hintă. Leagăn pentru non-ardeleni. Și când păpușa cârlionțată vede că a mea atentează excesiv la Spidermanul ei, îl ia și se duce mai încolo să-l giugiulească. A mea nu schițează niciun gest de supărare, se apucă să împingă hinta goală, că doar are imaginație. Cântă, gângurește, e fericită.

Și atunci fac prostia să ascult de cel mai pozat sfat de pe clădirile bucureștene: „Privește cerul!”. Mă uit la albastrul ăla de vară și mă zgâiesc în căutarea avionului cu parașutiști care se aude zi-lumină de când nu mai am motiv de căutat termostatul în casă. Vara și poluarea fonică merg mână-n mână. Cinci secunde a durat belșugul ăla sufletesc de „toate sunt OK în viața mea”. Cinci secunde de neatenție. Și dintr-odată aud țipete, urlete, bocete de copil. Al meu, copil meu.

Zăcea asta mică pe jos și orăcăia, lovită-n falcă de hinta fetei care se dădea alături. O iau în brațe, o scutur de praf, evaluez pagubele cu urechile țiuind de decibeli lăcrămoși. Da’ ce să evaluezi, vericule, când avea copila mea un obraz cât al unei veverițe care-ndeasă înăuntru ghinde? Pfai.

O culeg frumos și pe ea, și pe duckie, urcăm la bunici, că erau mai aproape. Acolo circul de pe lume, toată lumea strânsă în jurul ei, aplicând tactica antedecembristă de a vârî năcazurile sub preș pe principiul „tu n-ai probleme” sau „îți trece până te măriți”:

– Vii cu buni să vezi ursulețul? Te așteaptă cu urechile pe ochi, uite cum și-a pus urechiușele!

– Hai la Moșu-n brațe. Hai, vii la Moșu?

– Da’ lăsați-o un pic să-și revină…

Ăștia nimic, nene. Copila toată transpirată, urlând din toți plămânii, cu obrazul gata să găzduiască încă vreo cinci maxilare, pe puțin.

– Vii să ne jucăm cu mingea? Vii să te joci fotbal? Hai!

Eu deja simțeam că nu, că gata, că gura-i stăvilar de venin și că dac-o deschid e vai și-amar.

– DA’ VOI AVEȚI CHEF DE FOTBAL CÂND VĂ DOARE FALCA?!

La care ai mei fac:

– Nu-i mai tot aduce aminte, trebuie distrasă!

Da, sigur, eu eram reminderul, nu ditamai vânătaia în formare.

În fine, se liniștește toată lumea cumva. Gogoașa mănâncă fără probleme, semn că în interiorul gurii nu e chiar total damage, se potolește, își revine, se joacă. Are un obraz de zici că a încasat-o serios la box, da-n rest toate bune și frumoase.

Măi, dar nu trec nici zece minute, că tolănită pe pat cum stăteam să-mi revin și eu, și cu ea cățărându-se pe acolo pe mama, perna eternă, reușesc cumva să-i dau o copită-n țeastă de o răstorn din pat… Da, colac peste pupăză, am lovit-o și eu. Și iar orăcăieli, bocete, scâncete.

Trei. De trei ori. Trei capace și-a luat, săraca, în mai puțin de o oră. În ziua noastră liberă, cu timp petrecut împreună și alte scene rupte din filmele americane. Mă și gândeam cum aș fi reacționat dacă mi-ar fi adus-o Moșu acasă cu falca veverițească vânătă și în halul ăla de plesnită. Probabil Sigur nu prea strălucit. Dar și de-a naibii inaugurez aici categoria intitulată „parenting”, unde probabil veți găsi numai failuri de genul ăsta.

Iar ca un ultim sfat, dacă tot fac parenting: nu privi cerul, stai cu ochi pe plod.

Ce griji aveam înainte de 2020?

2019 a fost, probabil, cel mai bogat în călătorii an din viața mea. Am luat, cum s-ar zice, țara la talpă. Am făcut sute de kilometri, am cutreierat în lung și-n lat, am suit munți, am explorat saline, am admirat cetăți medievale, m-am bălăcit în piscine, am hidropedalat pe lac, am încercat zeci de restaurante, am fost la evenimente culturale, muzicale și medicale, am tradus literatură în tren și am corectat enciclopedii în camera hotelului de cinci stele. Nicio cafenea n-a scăpat de ciudata care scria cu stilouri, nicio librărie n-a scăpat de frunzăreli din scoarță-n scoarță. Alba Iulia, Cluj, Brașov, Mureș, București, Bacău. Pot să număr pe degete weekendurile în care am stat acasă, și alea mai mult răpusă de epuizare fizică. Trăiam. Și culmea, trăiam cu luciditatea binelui și a huzurului în care mă cufundasem ca-ntr-o pătură molicică dinaintea șemineului vieții.

La sfârșitul lui 2019 am aflat că am rămas însărcinată. Trei luni mai târziu, în martie 2020, izbucnea oficial pandemia. Atunci am început să îmbătrânesc.

Continue reading

Un copil e o pungă de popcorn

Prima boabă a explodat în ziua în care și-a descoperit mâinile și zgrepțăna ursul somnoros de pe apărătorile pătuțului, mai fascinată de degete decât de animal. Ultima sper să pocnească odată cu inima bătrânei sărite de suta de ani, care dobândește taina de pe urmă și află ce e dincolo.

palmier, iarna
Continue reading