Category Archives: an all too ordinary story

Întoarcerea la teatrul de păpuși

Posted on by
Reply

N-am mai fost din copilărie la teatrul de păpuși. De fapt, am descoperit întâmplător că mai avem așa ceva în oraș, fiind în căutare de evenimente și activități pentru piticoată. Trăiască Facebookul cel preahulit!

Când eram mică nu-mi plăcea deloc, dar deloc la teatrul de păpuși. Eram duși mereu cu clasa pe jos, mereu iarna. Iar sunetul era de-a dreptul înfiorător: mult prea tare și pârâitor, deloc inteligibil, din niște boxe vechi, cel mai probabil. Asta e tot ce-mi mai amintesc.

Dar, revenind în prezent, mi-am luat inima-n dinți și am făcut o rezervare la Teatrul Ariel, după ce am stat pe gânduri cam o jumătate de an. :)) Din ceea ce mi se părea mai adecvat pentru vârsta pruncei (deși toate spectacolele sunt recomandate pentru 4+), aveam de ales între o piesă cu un elefănțel curios și Punguța cu doi bani. Hai la Punguță, zic, că o știe, i-am mai frunzărit-o.

Și bine c-am făcut rezervare! Puhoi de oameni ce era acolo, de mi-a crescut inima de bucurie văzând ce consumate sunt poveștile de la vârste așa de mici. Coada la casa de bilete era până în capătul străzii. Plin de copii de toate vârstele, de părinți și bunici. Rezervările erau verificate tot de pe o foaie, dar orișicât…

Am prins loc bun, în rândul al doilea. Mi-a trecut emoția cu sunetul de la prima melodie. Ce fain e să trăiești în vremuri moderne, cu sistemele actuale de sonorizare. 🥹

sursă foto: Teatrul Ariel

Textul piesei e foarte simplificat și curățat de accent, dar nu și de arhaisme/cuvintele specifice lui Creangă. Nu s-a mers până la o readaptare completă, așa că i-aș zice doar… minimalism. N-au lipsit onomatopeele, burlescul, comicul de situație, toate reimaginate și aduse realmente în preajma vârstei de patru ani. Și, pentru un copil mic, de vârstă preșcolară, piesa ține exact cât trebuie să țină: 40 de minute.

Gălușca a fost captivată, s-a uitat ca la televizor. Mai greu a fost s-o obișnuiesc să nu întrebe în gura mare „cine-i acolo?”, „cine vine?”, „ce face cocoșul?” etc. etc., dar nu e ca și cum a fost singura. Cu sala plină, zumzetul ăla de ghidușie și curiozitate nu s-a prefăcut deloc în liniștea deplină de la spectacolele obișnuite de teatru. Și e perfect așa. :D

Mai mergem! Și nu doar fiindcă mi se cere la fiecare trezire, ci pentru că mi-a plăcut sincer și mie, din perspectiva de adult. Preferatele mele au fost, fără nicio glumă, vacile cu al doilea cap în loc de fund. ❤️ Am pufnit în râs, asta e, asta sunt. A, și revelația faptului că boierul a fost interpretat de o actriță. După voce n-aș fi ghicit niciodată.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să caut în textul original dacă cocoșul ăla chiar crește, fiindcă efectiv nu mai țineam minte.

Iar al doilea lucru a fost să mă uit în ce orașe mai sunt teatre de păpuși. Nu știu cum stau lucrurile în alte țări, dar, dacă e adevărat ce zice Google, în România chiar nu m-aș plânge.

Neiarnă

Posted on by
Reply

E 7:34 și afară se-aud triluri primăvăratice de mierle. Mai deunăzi am găsit o buburuză în promenadă pe blacon, sub un soare îndeajuns de mângâietor încât să nu-mi vină să închid fereastra. Suntem aproape de mijlocul lui ianuarie și am lăsat bradul împodobit (din noiembrie!) „până ninge”. Doar că nu ninge. E neiarnă și tot ce e frumos primăvara devine absolut înfricoșător purtat mai devreme în timp, ceea ce dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie, că viața trebuie să aibă topica ei proprie și că rânduiala pe scara timpului e esențială. Frumusețea depinde de timp, o lecție pe care am primit-o deja de la sfântul proces de îmbătrânire și de care nu aveam nevoie să-mi amintească și neanotimpul de afară.

Și apropo de îmbătrânire, mi s-a insinuat porfira pe sub piele. Înainte ca epiderma să-și piardă elasticitatea, am început s-o pierd din vine. A fost ceva apărut fără de veste, de pe o zi pe alta, trei purpure aleatorii pe-o gambă, care mai fac o crestătură pe răbojul unui corp ce luptă împotriva mea de când mă știu. (Și care a intrat într-un fel de proces de întreținere permanentă, de reparație capitală, de dregere a nedresului.) Vestea nu mi-a căzut deloc bine, gălușca mi-a cam stat în gât și, deși acum am acceptat ideea, încă văd totul ca pe un drob de sare, un „ți-arăt eu ție” dojenitor, primit tot de la timp. Un mare pas spre consimțire a fost ajungerea la concluzia că trebuie să lucrezi cu ce ai și cu ce ești acum, nu cu ce-ai avut, nu cu ce ai fost, nu cu ceea ce ai potențialul să devii. Practic, și în viață trebuie să-nveți, iar și iar, plecarea din rampă, nu doar la școala de șoferi.

Doar că pentru toate astea ai nevoie de… mai mult decât disciplină: de militărie. Și de eternele cârje ale vieții, arta și divertismentul, fără musai a se exclude reciproc.

  • Am primit de Crăciun un stilou superb cu tehnică raden în formă de flori de cireș, lăcuit cu urushi, pe care nu mă mai satur să-l privesc. Sub lupă se văd micile imperfecțiuni, distanța inegală dintre petale, ceea ce-l face valoros fiind tocmai faptul că un om și-a luat timp de a-l lucra manual. E diferit față de tot ce am până acum, simt că am mai urcat o treaptă pe drumul spre desăvârșirea plăcerilor vinovate. :)
  • Citesc Jurnalul unei nopți nedesăvârșite de iubita mea Hiromi Kawakami, care mi-e tare aproape sufletește. Cartea conține trei povestiri scurte și debordează de suprarealism, absurd, metafore, trimiteri la folclorul japonez, totul sub o apăsare mocnită și o drăgălășenie evidentă. Cred că mi-am făcut deja o tradiție să-mi încep anul cu ea.
  • Ascult din ultimele luni ale lui 2022 proiectul de fusion jazz al lui Tigran Hamasyan, un armean cu un sound unic, căruia i-am devorat albumele. Delirul a început cu piesa asta, adăugată pe fundalul clipului în care un ilustrator îi făcea portretul caricatural lui BAS, editorul-minune de la Anansi World Fiction. Și pe care nu-l găsesc acum, drats.
  • Dacă vi se pare că ASMR-ul e ciudat, aveți dreptate. Dar avem cu toții ciudățeniile noastre și e ok așa. Franțuzoaica asta cu clipul ei doldora de ediții de colecție și de bunătăți de la Folio Society se numără printre preferatele mele din ultima vreme. Toate producțiile de genul ăsta pe care le urmăresc au ajuns deja să aibă calitate de lungmetraje. Nu-mi plac doar cele din categoria book porn, ci și cele cu personal attention; în ultima vreme am fost o plantă atacată de paraziți și mi-a plăcut. :))
  • Din tabăra mămiciei, cea mai revigorantă veste e că i-am cultivat imaginația, poate chiar prea mult. Sunt încă uimită că are, la doi ani și jumătate, un puișor și un șoricel imaginari. Țin minte că la mine au apărut după cinci ani. Pe de altă parte, încerc să jonglez cu puterea imaginației și să-i arăt, cu ajutorul cărților și explicațiilor, că poveștile sunt doar povești și că uneori ni se pare că se întâmplă lucruri care nu se întâmplă. Imaginația e o armă cu două tăișuri, mereu.
  • Vă recomand din suflet podcastul despre literatură Backlisted, al unor britanici duși cu pluta, care se distrează și sunt profunzi în același timp. Inegalabili, din punctul meu de vedere, în privința felului în care abordează cărțile. Mă surprind de multe ori râzând în hohote pe stradă, fără niciun pic de rușine. Îi găsiți pe Spotify, pe Apple, iar aici e siteul lor cu pomelnicul tematicii și volumelor amintite. Am un TBR fabulos de lung din cauza lor, inclusiv o carte de nonficțiune despre felul (greșit) în care omenirea presupus civilizată se poziționează față de moarte și cum nu suntem deloc pregătiți pentru ea.

Mi-ar plăcea să-mi spuneți cum supraviețuiți voi neiernii. Ce vă bucură, ce vă vindecă, ce vă liniștește. Poate reușim să ne inspirăm reciproc.

Concertul selenar şi alte siropoşenii (not really)

Posted on by
5

În ultima vreme dorm ca prinţesa cu bobul de mazăre sub o duzină de perne. Răscolit, încordat, cu treziri bruşte şi dese. Perna e prea caldă, cearşaful e prea rece, am transpirat prea tare, s-a ridicat iar cămaşa de noapte peste fund şi are Pământul două luni etc. De visat nu mai apuc nici în vis, că viaţa reală oricum e un coşmar continuu – de fapt, cel mai mare dintre toate -: că trece timpul şi viaţa şi tu-ţi dedici cele mai frumoase ore din zi unei cauze pe care chiar dacă o iubeşti, nu îţi aparţine. Trezeşte orice copil la ora 6 dimineaţa şi obligă-l să se joace 8 ore în fiecare zi. O să-i placă?

Poate ţine de reacomodarea cu statutul de necrofag de litere, căci înainte să plec în concediu am terminat în forţă o imensă traducere literară, care a fost lapte şi miere pentru creierul meu. Poate-mi trece peste vreo săptămână, când apuc să m-afund iar într-o traducere, din păcate ştiinţifică – ciocan şi nicovală pentru creierul meu. Poate nu-mi trece niciodată, fiindcă la finalul zilei, când trag linie, tot secătuită sau nervoasă mă întorc de-acolo, iar eu tot capacitatea de detaşare a unei căpuşe o s-o am. Nu zic că nu-i fain să ai bani şi să-ţi permiţi chestii, dar uneori am impresia că timpul e o monedă de schimb mult prea valoroasă. Colac peste pupăză, să-ţi mai cadă ochii peste asta taman într-o zi de luni…

They call it “9 to 5.” It’s never 9 to 5 (…).

You know my old saying, “Slavery was never abolished, it was only extended to include all the colors.”

And what hurts is the steadily diminishing humanity of those fighting to hold jobs they don’t want but fear the alternative worse. People simply empty out. They are bodies with fearful and obedient minds. The color leaves the eye. The voice becomes ugly. And the body. The hair. The fingernails. The shoes. Everything does.

As a young man I could not believe that people could give their lives over to those conditions. As an old man, I still can’t believe it. What do they do it for? Sex? TV? An automobile on monthly payments? Or children? Children who are just going to do the same things that they did?

Zice bine domn’ Bukowski, deşi nu e mereu chiar ATÂT de negru dracu’. De multe ori e doar cenuşiu şi sunt multe zile în care Satana chiar străluceşte; până la urmă, oricum o dai, tradusul şi scrisul sunt activităţi solicitante, dar atât, atât de satisfăcătoare, acel rewarding pe care englezii-l au în limba lor şi căruia eu nu-i găsesc corespondent care să-i cuprindă în întregime sensul.

Şi totuşi, cumva, printre toate insomniile şi răscolirile interioare, am reuşit azi-noapte să am cel mai fain vis din ultima perioadă. Am fost la concert… pe lună! Au selectat ruşii (!) cei mai mari fani ai unei trupe pe care subconştientul meu nu mi-a dezvăluit-o şi i-au trimis într-un loc de concert mai… special. Ştiam că-s ruşi după chirilicele de pe navă. Peisajul selenar e bej şi prăfuit, dar când am privit Pământul de acolo, de sus, nu puteţi să vă imaginaţi cât de acută a devenit senzaţia aia de dor pentru punctuleţul ăla albăstrui, care pare atât de nesemnificativ văzut în contrast cu negrul spaţiului. Oricât de departe, era incredibil de vizibil că e viu. Dacă într-o plăsmuire nocturnă poate avea cineva senzaţia aia, oare cum s-or simţi cei care chiar ajung să-l contemple din exterior? Concertul se ţinea pe un stadion din beton, iar eu aveam locuri la o tribună aproape de scenă, de unde am plecat trimisă de fostul meu cu pupile mari ca biscuiţii Oreo, ştiind că n-o să-l mai văd niciodată. Şi din nou senzaţie de dor, de data asta pentru mascul şi pentru lună. Apoi a urmat o parte SF, în care încercam să fac poză la un buletin şi ieşea neagră, pentru că eram pe lună, fireşte! Wtf. Din nu ştiu ce motiv, faptul că n-am ajuns să văd concertul nu m-a deranjat foarte mult, pentru că Nick şi Norah m-au învăţat că un concert propriu-zis nu este cea mai importantă parte a unui concert. :)

În fine. Eu am fost la un concert pe lună. Voi cu ce vă mai lăudaţi?


la naiba, dădui şi io la plesneală sărci pe gugăl la ceva cu moon concert, sigură că nu găsesc nimica interesant, da’ pune-te numa’ cu internetu’, pune-te…

Just the tip

Posted on by
2

– Office sau J’ai Bistrot?
– Nu contează.
– Office sau J’ai Bistrot?
– J’ai Bistrot, că n-am mai fost de hă-hă.
– Aww, îţi era dor de hipsteri! zice Cristi şi demarează în trombă.

Până la primul semafor apuc să îi povestesc că-s moartă de somn: vineri mucificată-n Office şi apoi cu stomacul-centrifugă până târziu în noaptea următoare, sâmbătă movie night care-a fost mai degrabă hai să vorbim avioane în timp ce purtăm ochelari 3D şi merge Wolverine în fundal night. Cu alte cuvinte, viaţa mea socială se ridică timid de la nivelul mării, fâlfâie din aripile-i atrofiate şi îmi place. Decolare plăcută şi prăbuşiri rare îi doresc.

– Unde se îndreaptă toate nopţile astea pierdute, copilă? Ai 20 şi ceva de ani, tu nu realizezi? se scandalizează fals Cristi după mini-rezumat.
– Yes, mom!

Ne privim amândoi ştrengăreşte, pe punctul de-a izbucni în râs. My God is the Sun cutremură maşina, eu bat tobele-n aer, Cristi pe volan. Parcăm în faţă la Jebi şi urechile noastre inhalează ca nişte plămâni bolnavi o gură de oxigen numită Kalopsia. Cristi flutură nişte aripi imaginare când Josh cântă bye bye black balloon. Ştim albumul pe de rost, da’ tot nu ne lasă inima să ieşim din maşină în timpul piesei.

În Jebi, cineva încearcă să-i fure telefonul lui Cristi. Şi să-l lingă simultan. E Hazard, un drac de pui de maidanez al unui hipster sexos. N-am întâlnit vreodată câine cu nume mai potrivit. Dacă l-aţi fi văzut cum fură scrumiere, lumânări şi pahare de pe masă, mi-aţi fi dat dreptate. Note to self: spală-ţi hanoracul, e plin de bale.

Apoi încep discuţiile serioase. Discuţiile mele serioase cu Cristi nu-s niciodată exagerat de serioase. We sugar-coat stuff with coolness. Un rahat îmbrăcat în ambalaj de bomboane fondante. Luăm căcatul şi îl ridicăm la rang de turkish delight. Vorbim despre toate lucrurile despre care ar fi trebuit să fie acest post dacă n-aş fi atât de sătulă de ele încât postul să ajungă de fapt o înşiruire de banalităţi oarecum cinematice. Vorbim şi vorbim şi Cristi dă ritmic din degete pe masă şi eu îmi bălăngănesc piciorul. Fremătăm de viaţă şi ne scapără ochii a revoltă. Vorbim şi vorbim şi trimitem arbalete încărcate de sensuri numai din priviri. Îi povestesc cum am fost întrebată de cineva care nu mă prea cunoaşte dac-am iubit vreodată, iar cineva care mă cunoaşte a răspuns că Roxa e o persoană normală – iar eu n-am zis o vorbă, lăsând oamenii să vorbească despre mine cu mine de faţă. Râdem spasmodic. E una dintre acele ieşiri în care concluzia e tot că nimic nou, viaţa suge, da’ suntem cu muşchii încordaţi şi facem glume tâmpite şi suntem sincer amuzaţi de tot ce ni se întâmplă odată intraţi în betoniera fiascourilor.

– Sunt pe marginea prăpastiei, da’ experienţa m-a învăţat să nu cad în ea! concluzionez eu cu un zâmbet şmecher pe buze, remarcă la care Cristi face un cerc dintr-o mână şi introduce  numai vârful unui deget înăuntru.

– Prăpastia… tu… just the tip.

Râdem ca apucaţii şi discuţia deviază. Îi povestesc cum m-am ales cu două vânătăi rotunde în ambii genunchi după beţie şi apoi ne imaginăm cum ar fi, de exemplu, să mergi la lucru din Dâmbu până-n Livezeni cu tirul. Sau mai fain, doar cu capul-tractor. Cabina mea ar avea plăcuţe cu ROXA pe bord, luminiţe albastre kitschoase şi un prosop de baie cu Josh Homme gol. Râdem iar şi plecăm cu o mare durere-n cot şi o indiferenţă autentică faţă de tot şi toate. În drum spre maşină mă mir cum doi oameni ca noi, cu personalităţi aşa vulcanice, temperamentali, viscerali şi capricioşi  se pot înţelege atât de bine de atâţia ani.

Ajungem la mine la bloc şi Cristi dă mai tare.

– Auzi ce solo în bătaie de joc!

Dau din cap că ştiu. Albumul ajunsese la Smooth Sailing şi Cristi mai pune încă o dată piesa, după ce măgăria de player refuză să deruleze din nou doar la solo. Air guitar-uim partea aia şi ni se pare cel mai cool solo făcut în batjocură ever. Seara se încheie glorios cu păreri pro şi contra ideii de-a-ţi lipi pizda de vizorul cuiva când suni la uşă. Pentru că de ce nu.

Bine v-am găsit pe blogu-mio şi în 2014. Tot ce vă pot promite e şi mai multe episoade în aparenţă la fel de lipsite de sens.

It’s all smoooooooth sailing from here on out

Fetele stau mai aproape de pulă

Posted on by
5

În limba română facem dragoste şi facem sex. În engleză e o oarecare diferenţă de nuanţă – to make love & to have sex. Cu riscul de a mă lansa în siropoşenii redundante, oare nu sunt anglofonii mai veridici? Dragostea se face – pui umărul la lucru pentru ea, dai din coate, dai din cur, inspiri şi transpiri, te zbaţi interior, te strofoci exterior, eşti plin de îndoieli şi self-esteem-ul te cicăleşte ca o nevastă nefutută, te implici, eşti (ha!) proactiv (o tu cuvânt drag mie). Eşti activ pentru dragoste. Pe când sexul îl ai. Mot-a-mot, cam asta înseamnă – ai sex. E ceva ce-ţi vine servit pe tavă în timp ce tu stai pasiv cu cracii-n sus, ca un gândac eşuat pe spate. E cel mai uşor lucru din univers să ai parte de sex.

Crummy rant over. Iar dacă v-am rănit în pasiunea pentru Travka cu titlul, n-am de gând să-mi cer scuze. Că doar tot Gâdei era ăla care cânta în concert “gangul meu preferat este pizda ta”. :D

Cine iubeşte şi lasă e High

Posted on by
3

Tre’ să renunţ la obiceiul ăsta aberant de a scrie două postări pe lună, când sunt atâtea lucruri care se chinuie să iasă cumva din mine. Încă mă preocupă găsirea unei modalităţi de canalizare a lor către exterior, da-n loc de asta eşuez într-o lene cruntă, cu o carte sub bot – lucru care oricât de mult m-ar încânta, îi un lux d-ăla efemer, pe care-s conştientă că n-o să mi-l mai permit multă vreme.

Scrisul rămâne singura soluţie viabilă pentru că la desenat sunt submediocră (ceea ce mi-ar ajunge pentru nişte comics pe care le am în cap, staţi numa’ să vedeţi), la cântat sunt în faza-n care-am uitat să leg două acorduri şi în privinţa oricărei alte arte sunt complet nepricepută, a se citi incapabilă. Amu’ să nu-nţelegeţi, doamne feri, că scrisu’ pe-aici ar fi o mare artă… ştiţi şi voi bine ce-i, nu tre’ să vă iesplic folosind copăceii lu’ Chomsky, căci mereu am ştiut că cititorii mei îs mai deştepţi ca mine.

Aşe. Deci. Rezumat cu steluţe.

1. Lucrurile faine

  • Se făcu toamnă şi am părăsit bârlogul întru crâşme. Office miroase tot a pivniţă în care s-au înecat şoareci în aburi de alcool, scaunele s-or învechit şi s-or şubrezit, da’ să mor de există vreun loc în care să mă simt mai acasă decât acolo în oraşu’ ăsta (de când n-am birou şi tre’ să şed cu foi în pat şi laptop asemenea, nici acasă nu-i aşa acasă ca în Office). În J’ai Bistrot e viaţa mai colorată şi mierea mai nezaharisită, da’ încă nu-mi dau chelneriţele de beut pe gratis, dej naşpa. Bonus, tind să cred că partea aia cu “orice poveste faină începe cu eram într-o seară în Office” se adevereşte. Când naiba se deschide cafeneaua de la 74, dacă se mai deschide? Sau s-o deschis? (Aveţi milă de o ex-bucureşteancă, nici nu ştiam că sunt două Lidl-uri în Murăş city).
  • Repet, îi toamnă. V-aţi uitat afară? Perfection! În Bucureşti nu ştiam când îi toamnă – cald era tot timpul şi copaci prea puţini, deci fail.
  • Cristi e Cristi, când mofluz şi nepăsător, când porcos şi argint viu. Şi aplecat deasupra volanului a ţinut cel mai tare adulthood speech ever, de i-am şi zis că aş putea începe să scriu un scenariu de film pornind de la el. Totul a culminat cu un cap trântit de volan şi un “bag pula, m-am maturizat!”. Aşa se face.
  • O tot frec pe Buburuză la icre să ne vedem la o discuţie mai pe larg. Între timp, o vizităm în turele de la Office şi râdem de mătuşă-sa claustrofobică, ce s-a panicat vizitând dumniezău ştie ce chei strâmte din ţărişoara noastră. Eu şi Cristi, pe-o minte mustind de porcoşenii, rapid am debitat o consolare: pentru un bărbat ar fi mai nasol să sufere de claustrofobie, dacă mă-nţelegeţi.
  • Şi apropo, numele meu de scenă e, mai nou, Glitterass. Cristi îi Shinydick. Nu-ntrebaţi – credeţi-mă că nu vreţi să ştiţi. Dar am putea apărea liniştiţi cu poreclele ăstea în My Little Pony.

  • Toamnă!
  • Blonda-i tot în Cluj şi deşi nu ne sună niciodată, fiind fomeie serioasă, de carieră şi c-un pas în căsnicie, bag samă, o pistonăm noi şi păstrăm legătura la fel de fain ca-n facultate, ceea ce-i mai mult decât suficient.
  • De la intersecţie la BCR până sus în Dâmbu, io şi Cristi am continuat apriga dispută – cine-i cel mai mare douchebag al industriei muzicale, Dave Grohl sau Joshua Homme. Argumentele lui Cristi au fost de aşa natură încât dac-aţi auzit DAAAAAAAVID GROOOOOOOOHL ţipat pe la 11 seara pe-un bulevard gol, ştiţi cui puneţi poliţia în cap pentru perturbarea liniştii publice. N-am murit de râs, da’ era să.
  • Tot în Dâmbu, aşteptând Merţanu’ bej să mă ia din faţa blocului, trag nebănuitoare şi complet aiurită de uşa unui Merţan alb, care-n loc de şofer bărbos conţinea şoferiţă cu priviri încărcate de reproş şi suspiciune. Bravo, Roxa. N-am murit de ruşine, da’ era să. Ăsta e momentul în care-mi spuneţi că vi s-a-ntâmplat şi vouă, să nu mă simt singură pe lume.
  • E toamnă. E toamnă şi citesc şi e bine.

2. Lucrurile nasoale

  • Ghiţă, zburătoarea mea favorită, are ceva la aripioară. Ceva-ul ăla necesită radiografie, radiografia necesită anestezie, anestezia implică riscuri, dintre care cel mai mare e riscul ĂLA. Scuzaţi-mi franceza, sunt căcată pe mine. Şi nu e singurul membru al familiei care scârţâie la capitolul sănătate.
  • Vine Crăciunu’ şi simt un fel de gol în stomac la gândul că urmează întâlnirile ălea familiale. Multe lucruri s-au schimbat de anul trecut, dar nu suficiente încât să fie vreo punte de comunicare între noi ce să nu implice dorinţa mea onestă de-a mă-mpuşca în rotulă.
  • Bărbaţii care te vor atunci când tu nici nu vrei şi nici nu poţi… da, sunt nasoli şi ei.
  • Tre’ să reînnod o legătură şi nu ştiu cum, dar ştiu că legătura citeşte asta şi, legăturo, acuma pe bune, dă-o naibii, au trecut câteva luni; dacă te autoidentifici, fă asta mai uşor pentru mine şi dă-mi un telefon, ok? Bate-mă, omoară-mă, da’ nu mă mai fierbe într-o politeţe de complezenţă, că noi nu eram aşa.
  • Muzica românească iar trece printr-un soi de impas. Grimuşii o scos o melodie care-ar fi fost ok, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dacă n-ar fi fost doldora de sunete sintetice. De ce, Grimus, DE CE? Puneţi mâna şi mai studiaţi – ştim, e greu cu mai multe instrumente.

3. Lucrurile importante

  • A crazy little thing called love – the beginning. Mai exact momentul ăla când îi trimit mesaje cu “mi-e dor de pupilele tale mari ca nişte biscuiţi Oreo” şi când părul lui mi se pare ruginiu ca esenţa toamnei şi…  ok, n-am să merg aşa departe încât să zic că mucii lui sunt nectarul vieţii, cum am văzut că se practică. Dar aţi prins ideea.

Doncha wish you had a friend like me?

Posted on by
2

Eu vara hibernez, sunt opusul lui Connect-R. Zilele ăstea citesc febril şi-s scoasă din ecuaţie. Cred că mi-a mai rămas să încerc doar poziţia citit-în-cap, restul le-am probat pe toate cu mai mult sau mai puţin succes. Mă mai ocup şi de ceva despre care am decretat astăzi că mi-a rămas singura sursă constantă şi serioasă de râsete. Paradoxal. Vă zic despre cu altă ocazie. A, şi am dat iama serios în reddit.

Apropo de nimica, am plasă la geam. Îi cea mai tare invenţie prin Târgu-Mureş de la limba maghiară-ncoace. Dar ştie cineva câtă bătaie de cap îi să pui una la etaju’ 3? Nici io nu ştiu, că am închis ochii şi-am încercat să nu mă gândesc la faptul că cineva stă cu picioarele pe pervaz numa’ ca să pot io citi compulsiv fără să mă mănânce gândacii lui Kafka şi alte orătănii zburătoare.

Pe canalele de comunicare-s nonstop din cauză de telefon care nu se ştie deloga de pe Facebook chat dacă are sursă de net (şi are mereu). Asta nu-nseamnă că răspund 24/7, dar asta nu-i împiedică pe oameni să-mi scrie la ora 6 dimineaţa, când până şi io am adormit cu cartea pe bornău şi veioza aprinsă. Câteodată mă mai trezesc şi le mai răspund insomniacilor de serviciu. Ultimele două dialoguri au fost cam aşa:

el (cititor feroce şi nocturn, ca şi mine): mă doare capul.
eu: din cauza cititului. ţi s-a mărit creierul şi creează presiune intracraniană. opreşte-te!

&

ea: Roxa, vreau să mă vopsesc roz. ce zici? cum crezi că mi-ar sta?
eu: ca pula. numa’ aia mai îi roz în vârf.

Nu-i aşa că vreţi şi voi prieteni ca mine, pe care să-i sâcâiţi pe Facebook la ore imposibile? Nu? Mbine…

1 Mai Muncitoresc, vremea-i blogu’ să-l urnesc

Posted on by
2

Da, ştiu, n-am mai scris din *gasp* februarie. N-o zic pe aia cu lipsa timpului liber, că nici înainte nu era prea mult şi tot reuşeam să povestesc, măcar de 2-3 ori pe lună, cum toate mi se-ntâmplă numai mie.

Eniuei, Fascination Street revine tocmai acum, când toată lumea-i cu micu-n burtă şi alcoolu-n venă. Ştiţi, ca atunci când aveam 15 ani şi ora de ajuns acasă era 10 seara. Şi niciodată n-ajungeam la timp, aşa că mai futeam buha 2-3 ore, să fiu sigură că toată lumea doarme şi să n-audă nimeni când pune de fapt fiica rătăcitoare picioru-n casă. :D Că mai tare erai certat dacă-ntârziai juma’ de oră decât dacă nu ştia nimeni când ai ajuns. Noah, fix aşe şi-acum: mă insinuez mişeleşte şi low-profile înapoi pă interneţi. Prefaceţi-vă că n-aţi observat pauza!

Observ că de când n-am mai scris, nici butoanele de la WordPress nu mai îs unde-o fo’. Damn.

Ce vreu io să zic de fapt îi că-s acasă, în Mureş, şi mă bucur de câteva zile de citit (cărţi, că internetu’ l-am terminat deja). Am aflat cu tristeţe că Office, cârciuma-mi preferată, în care ne muceam consistent şi cu (ne)religiozitate de Paşte, îi închisă de sărbători. În afară de ziua de vineri, când oi ajunge pe-acolo să-i sorb creierii lui Cobain. Nu glumesc!

cel mai tare shot din bozgorime, nem van?

Câteva clipe mi-am zis că viaţa n-are sens, da’ apoi mi-am adus aminte că mă trag din oraş cu plăcuţe bilingve, aşa că dacă nu-i deschis la români, sigur fraţii noştri unguri au uşile larg deschise pentru drojdierii de ocazie. Deci nu-mi fac griji.

Până una-alta, am scris un guest post despre un mare fail din prima zi când m-am mutat la Victoriei, în Bucale, care-o să apară pe un blog mai cunoscut şi mai fain ca ăsta. Aveţi răbdare să mă-ntorn la mitici, că l-am scris pe laptop. Cum adică şi ce? Nu era evident că-n Mureş am venit făr’ de laptop? :D N-oi fi scris demult, da’ am rămas aceeaşi!

Ghid de supravieţuire la party-urile de Crăciun de la birou

Posted on by
8

Ştiu că probabil ar fi fost mai util publicat la-nceputul săptămânii, nu acum, dar reţinem pentru la anu’.

  • Dacă vreun coleg te urăşte pentru c-ai dat cu băţu-n baltă în cursul anului, aşteaptă să se drojdească şi întreabă-l dacă sunteţi ok când deja nu mai ştie ce se-ntâmplă şi iubeşte pe toată lumea. O să fiţi cei mai buni prieteni.
  • Dacă eşti anxios şi paranoic, nu bea şi fuma verde în acelaşi timp.
  • Dacă totuşi o faci, nu te mira când eşti aruncat de taximetrist în zăpadă pentru că ţi-ai uitat banii la birou.
  • Dacă colegul sau colega după care ai oftat tot anul şi care pare să nici nu ştie că exişti îţi mărturiseşte că te apreciază, fugi cât vezi cu ochii şi lasă ideea să se sedimenteze.
  • Dacă n-ai fugit, nu te mira de turnura proastă pe care o poate lua o situaţie iniţial favorabilă.
  • Dacă stai la party până dimineaţa, ai şansa să o cunoşti pe misterioasa femeie de serviciu datorită căreia găseşti redacţia lună şi bec în fiecare zi.
  • Dacă ai şansa s-o cunoşti, strânge-i mâna şi dă-i o ciocolată. Sau patru-cinci. Se bucură!
  • Dacă eşti hipster şi ţii neapărat să asculţi melodii comuniste în loc de Slayer, nu te mira că ţi-am umplut frigiderul de carne până te-ai simţit şi-ai plecat.
  • Dacă tot funcţionează tradiţia cu Secret Santa, nu cumpăra cuiva un zar dacă nu eşti în stare să legi o poveste care să explice trolling-u’. Really, un zar?!
  • Dacă primeşti un zar cadou la Secret Santa, aşteaptă-te la nenumărate miştouri.
  • Dacă ai nevoie o dată pe an de şef, să nu te miri că nu dai de el.
  • Dacă reuşeşti să verşi paharul de vin pe birou şi să spargi sticluţa cu lipici la nici o jumătate de oră de la începutul party-ului, eşti Roxa.
  • Dacă eşti Roxa, circuli între birou şi baie cu mopul în mână şi te chinui să faci astfel încât să nu se mai lipească nimeni de parchet, ca ghetele tale.
  • Dacă eşti Roxa, n-o să-ţi prea iasă.

Acestea fiind zise, nu înţeleg de ce suntem deja în 23 şi eu sunt încă în Bucureşti. Sunt tare fericită că mă-ntorc în Târgu-Mureş după anul ăsta fără sens. Screw you guys, I’m going home. :D

De ce n-o să mă las prea curând de blogging

Posted on by
3

Ştiţi di ce? Pentru că observ că perioada în care n-am mai scris nimic pe-aici coincide cu cât timp o trecut de când nu m-o mai lăudat nimeni!

Noah, ş-apăi io-s de-aia care are nevoie să audă constant chestii faine ca să se poată menţine pe linia de plutire. Chit că-s fără sens, fără finalitate sau fără bază. Lăsaţi, nu năvăliţi acum cu puzderia de comentarii de bine, ştiu că mă urâţi că tac. Da’ pe bune, n-am trecut prin cea mai roz perioadă.

Ca de obicei, muzica le rezolvă pe toate. Când am auzit cât de elegant zic ăştia de la Moonlight Breakfast, în felul lor, că la tăţ’ ni-i greu, mi-o fost mai mare dragu’ să vreau să împărtăşesc piesa asta aproape minimală, da’ cu o voce ridicol de bună şi o doză de mister care mă face să o ascult încontinuu, pe repeat, de când am descoperit-o. M-am lungit în pat, cu lumina stinsă, ochii-nchişi, şi m-am lăsat exorcizată de Robert Smith şi Alternosfera, că prea îşi dăduseră ghes ăştia din urmă să mă copleşească cu tristeţurile lor apocaliptice.

Ah da, gagica vocalistă e căsătorită şi-are odraslă de doi ani, ceea ce-mi redă o oarecare speranţă-n umanitate. În plus, nici n-ai prea zice că-s românaşi de-ai noştri, nu? :D

Morala? Zic oamenii ăştia “dare to dream”, făcând parcă un follow-up pentru ce ziceau Luna Amară, don’t let your dreams go to shit sau aşa ceva. Îndrăznim, dacă aşa ne-ndeamnă două trupe!