Neiarnă

Posted on January 13, 2023 by Roxa

E 7:34 și afară se-aud triluri primăvăratice de mierle. Mai deunăzi am găsit o buburuză în promenadă pe blacon, sub un soare îndeajuns de mângâietor încât să nu-mi vină să închid fereastra. Suntem aproape de mijlocul lui ianuarie și am lăsat bradul împodobit (din noiembrie!) „până ninge”. Doar că nu ninge. E neiarnă și tot ce e frumos primăvara devine absolut înfricoșător purtat mai devreme în timp, ceea ce dovedește încă o dată, dacă mai era nevoie, că viața trebuie să aibă topica ei proprie și că rânduiala pe scara timpului e esențială. Frumusețea depinde de timp, o lecție pe care am primit-o deja de la sfântul proces de îmbătrânire și de care nu aveam nevoie să-mi amintească și neanotimpul de afară.

Și apropo de îmbătrânire, mi s-a insinuat porfira pe sub piele. Înainte ca epiderma să-și piardă elasticitatea, am început s-o pierd din vine. A fost ceva apărut fără de veste, de pe o zi pe alta, trei purpure aleatorii pe-o gambă, care mai fac o crestătură pe răbojul unui corp ce luptă împotriva mea de când mă știu. (Și care a intrat într-un fel de proces de întreținere permanentă, de reparație capitală, de dregere a nedresului.) Vestea nu mi-a căzut deloc bine, gălușca mi-a cam stat în gât și, deși acum am acceptat ideea, încă văd totul ca pe un drob de sare, un „ți-arăt eu ție” dojenitor, primit tot de la timp. Un mare pas spre consimțire a fost ajungerea la concluzia că trebuie să lucrezi cu ce ai și cu ce ești acum, nu cu ce-ai avut, nu cu ce ai fost, nu cu ceea ce ai potențialul să devii. Practic, și în viață trebuie să-nveți, iar și iar, plecarea din rampă, nu doar la școala de șoferi.

Doar că pentru toate astea ai nevoie de… mai mult decât disciplină: de militărie. Și de eternele cârje ale vieții, arta și divertismentul, fără musai a se exclude reciproc.

Am primit de Crăciun un stilou superb cu tehnică raden în formă de flori de cireș, lăcuit cu urushi, pe care nu mă mai satur să-l privesc. Sub lupă se văd micile imperfecțiuni, distanța inegală dintre petale, ceea ce-l face valoros fiind tocmai faptul că un om și-a luat timp de a-l lucra manual. E diferit față de tot ce am până acum, simt că am mai urcat o treaptă pe drumul spre desăvârșirea plăcerilor vinovate. :)
Citesc Jurnalul unei nopți nedesăvârșite de iubita mea Hiromi Kawakami, care mi-e tare aproape sufletește. Cartea conține trei povestiri scurte și debordează de suprarealism, absurd, metafore, trimiteri la folclorul japonez, totul sub o apăsare mocnită și o drăgălășenie evidentă. Cred că mi-am făcut deja o tradiție să-mi încep anul cu ea.
Ascult din ultimele luni ale lui 2022 proiectul de fusion jazz al lui Tigran Hamasyan, un armean cu un sound unic, căruia i-am devorat albumele. Delirul a început cu piesa asta, adăugată pe fundalul clipului în care un ilustrator îi făcea portretul caricatural lui BAS, editorul-minune de la Anansi World Fiction. Și pe care nu-l găsesc acum, drats.
Dacă vi se pare că ASMR-ul e ciudat, aveți dreptate. Dar avem cu toții ciudățeniile noastre și e ok așa. Franțuzoaica asta cu clipul ei doldora de ediții de colecție și de bunătăți de la Folio Society se numără printre preferatele mele din ultima vreme. Toate producțiile de genul ăsta pe care le urmăresc au ajuns deja să aibă calitate de lungmetraje. Nu-mi plac doar cele din categoria book porn, ci și cele cu personal attention; în ultima vreme am fost o plantă atacată de paraziți și mi-a plăcut. :))
Din tabăra mămiciei, cea mai revigorantă veste e că i-am cultivat imaginația, poate chiar prea mult. Sunt încă uimită că are, la doi ani și jumătate, un puișor și un șoricel imaginari. Țin minte că la mine au apărut după cinci ani. Pe de altă parte, încerc să jonglez cu puterea imaginației și să-i arăt, cu ajutorul cărților și explicațiilor, că poveștile sunt doar povești și că uneori ni se pare că se întâmplă lucruri care nu se întâmplă. Imaginația e o armă cu două tăișuri, mereu.
Vă recomand din suflet podcastul despre literatură Backlisted, al unor britanici duși cu pluta, care se distrează și sunt profunzi în același timp. Inegalabili, din punctul meu de vedere, în privința felului în care abordează cărțile. Mă surprind de multe ori râzând în hohote pe stradă, fără niciun pic de rușine. Îi găsiți pe Spotify, pe Apple, iar aici e siteul lor cu pomelnicul tematicii și volumelor amintite. Am un TBR fabulos de lung din cauza lor, inclusiv o carte de nonficțiune despre felul (greșit) în care omenirea presupus civilizată se poziționează față de moarte și cum nu suntem deloc pregătiți pentru ea.

Mi-ar plăcea să-mi spuneți cum supraviețuiți voi neiernii. Ce vă bucură, ce vă vindecă, ce vă liniștește. Poate reușim să ne inspirăm reciproc.

Ce griji aveam înainte de 2020?

Posted on March 3, 2022 by Roxa

2019 a fost, probabil, cel mai bogat în călătorii an din viața mea. Am luat, cum s-ar zice, țara la talpă. Am făcut sute de kilometri, am cutreierat în lung și-n lat, am suit munți, am explorat saline, am admirat cetăți medievale, m-am bălăcit în piscine, am hidropedalat pe lac, am încercat zeci de restaurante, am fost la evenimente culturale, muzicale și medicale, am tradus literatură în tren și am corectat enciclopedii în camera hotelului de cinci stele. Nicio cafenea n-a scăpat de ciudata care scria cu stilouri, nicio librărie n-a scăpat de frunzăreli din scoarță-n scoarță. Alba Iulia, Cluj, Brașov, Mureș, București, Bacău. Pot să număr pe degete weekendurile în care am stat acasă, și alea mai mult răpusă de epuizare fizică. Trăiam. Și culmea, trăiam cu luciditatea binelui și a huzurului în care mă cufundasem ca-ntr-o pătură molicică dinaintea șemineului vieții.

La sfârșitul lui 2019 am aflat că am rămas însărcinată. Trei luni mai târziu, în martie 2020, izbucnea oficial pandemia. Atunci am început să îmbătrânesc.

Continue reading →

Răzbunarea e arma maternă

Posted on January 17, 2022 by Roxa

Ianuarie, Blue Monday, ora 8 dimineața*, multe grade sub zero și o lumină ca un clipit mahmur. În loc să mă trezesc, la ora asta sunt deja epuizată și cu nervii întinși ca elasticele de la o pereche de chiloți uitată pe sârmă. De trezitul involuntar la ora 5 nu te salvează nicio cafea, nicio trăire supremă, niciun extaz matern.

Continue reading →

Fac un efort

Posted on January 12, 2016 by Roxa

…Să mai dau ceva din mine şi după ce-mi port sufletul pe mânecă la muncă, în fiecare zi. Chestia asta cu ţesutul cuvintelor literare e mai solicitantă decât aş vrea să recunosc, mai satisfăcătoare decât las să pară, dar şi mai apăsătoare pe termen lung decât mi-ar plăcea. Chiar vorbeam astăzi cu cineva – una dintre puţinele persoane pe care le mai am în preajmă care pot să cuprindă pe deplin noţiunea de traducere – despre cum pare treaba asta din exterior: ai un text într-o limbă, te apuci şi scrii acelaşi lucru în limba cerută. Nu-i o cine ştie ce piatră filosofală. Da’ până la urmă nu-i chiar aşa. Procesul presupune de fapt o agonie pe care eu, una, o gust cu nesaţ – o goană din calea limbii de lemn, a repetiţiilor, a facilului, înspre muzicalitatea frazei. (Chiar astăzi am găsit, în lista de 100 de cărţi preferate ale lui Bowie, una bazată pe o idee pe cât de faină, pe atât de plauzibilă: limbajul a evoluat din muzică.) Dar, în timp, mai presupune şi un alt fel de performance anxiety, cu apogeul într-un cerc vicios de nopţi nedormite şi sete de artă. Şi uite-aşa, din link în link, am ajuns la două chestii mişto pe care nu le ştiam… cu şi despre păsări.

Bluebirds – Păsări albastre care nu trăiesc în Europa, dar care, de mii de ani, apar prin cântecele şi poezii ca simbol al fericirii şi speranţei. Nord-americanii cântă şi scriu despre ele des şi colecţia voastră de muzică rock v-o poate dovedi.
Swan song – Asta e o chestie care mi-a plăcut la nebunie şi pe care-am găsit-o într-un comentariu rătăcit la o piesă – aţi ghicit – tot a lui Bowie: “Lazarus was his swan song”. E o idee antică: lebăda e o pasăre care tace toată viaţa numai pentru a cânta superb în clipa morţii. Iar imaginea de mai jos e deja pe perete.

Şi aşa, gândindu-mă şi fiind profund marcată c-am fost contemporană cu ziua morţii lui Bowie, mi-a tot sărit azi în ochi coperta noului său album, Blackstar. Încă având acel swan song insistent în cap, mă întrebam unde mai văzusem, acum doar câteva zile, ceva asemănător care parcă durea şi mai tare? Tot aşa, doar că o stea albă pe fond negru. Pe-o căciulă:

So long, you talented fuckers, and thanks for all the music.

Lumea noastră s-a schimbat

Posted on November 8, 2015 by Roxa

“Toată lumea mea s-a schimbat”, zicea Adi Despot la câteva zile după dezastru.

În vinerea aia am picat ca secerată pe la 5 după-masa, după o săptămână de lucru din iad combinată cu dureri de spate. Undeva pe la miezul nopţii au început să curgă notificări pe telefon. Pe la 1 juma’ m-am trezit nemaiputând să le ignor. Încă buimacă, am deschis primul link dintr-un mail. M-a săgetat ceva pe şira spinării şi nu era durerea mai sus amintită. Am dat cumva de linkul evenimentului de pe Facebook. Aşa cum credeam, plin de prieteni care dăduseră “attending” şi un wall mustind a disperare. Până să ajung în camera cu televizorul, îmi şiroiau lacrimile şi tremuram a groază. Breaking news, girofaruri, imagini blurate, liste scrise de mână, Arafat, Oprea (?!), într-un târziu şi Piedone. Pe Facebook făceam inventarul prietenilor şi cunoscuţilor, iar la tv pe cel al nesimţirii. Pe la 3-4 dimineaţa am rugat pe cineva mai puternic decât mine să sune la numerele puse la dispoziţie. Aş vrea să spun c-am început atunci să fac şi inventarul neputinţei, dar acel sentiment s-a dovedit infinit şi omniprezent. N-a trecut nici acum.

Nu vreau să precizez câţi dintre ei s-au dus şi câţi au mai rămas. Nu vreau să vorbesc despre ei în termeni statistici. Vreau doar să ne întoarcem un pic în timp, pe vremea când mai lucram în Bucureşti. Ultimul şi cel mai longeviv job pe care l-am avut a fost să scriu, printre altele, şi despre concerte. Făceam asta de ceva vreme pe blog, aşa că a fost uşor să ajung să scriu despre muzică pe bani. Îmi iubeam munca şi sper că reuşeam să transmit asta în fiecare cronică. Doar că la un moment dat am fost nevoită să plusez: mi se pusese în mână un aparat foto.

Pe lângă “tunurile” de mii de euro ale colegilor de la alte publicaţii, când eram în photo pit, al meu părea de jucărie. Unde mai pui că nici nu ştiam prea bine să-l folosesc şi… sincer, nici nu mă pasiona; eu eram omul cuvântului, nu al imaginii. Azi aşa, mâine aşa, până când am observat că oamenii din faţa scenei erau cam aceiaşi. Cu toate că la început mi s-a părut că mă privesc cam circumspecţi (şi cu aparatul ăla, nici nu-i condamn), între noi s-a format un fel de complicitate transformată apoi, cu câţiva dintre ei, în ceva mai mult decât un salut politicos. I-am urât de multe ori pentru îmbrânceli, coate şi atitudini dubioase pe fondul oboselii acumulate la festivaluri de două-trei zile, dar i-am respectat întotdeauna pentru pasiunea lor pentru muzică şi fotografie. Ei erau acolo pentru cele mai frumoase cadre, pentru că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. Eu eram acolo sperând ca mia mea de cuvinte şi un cadru mai şui să reuşească să le egaleze profesionalismul.

Contrar tuturor lucrurilor care se discută astăzi pe zeci de canale media, concertele de club erau preferatele noastre. Nu cele în aer liber – la care arde soarele, apa are preţuri nesimţite şi trebuie să te lupţi cu organizatorii ca să te lase să faci poze din faţa scenei, de parcă nu ar fi şi promovarea lor în joc. Nici cele din Sala Radio, Sala Palatului sau localuri mai de doamne-ajută (Tribute, Hard Rock, Fratelli). Nu cred că se simţea cineva mai bine în nişte vestigii comuniste în care făceam poze stând – nu glumesc – în genunchi timp de trei piese per artist. Nu mai vorbesc de Arena Naţională, unde-am fost la Red Hot Chili Peppers şi am străbătut kilometri întregi – ia aparatul, lasă aparatul, întoarce-te pe la altă intrare etc.

Nu. Cele mai faine concerte erau cele de club, când te mutai nestingherit dintr-o parte-ntr-alta a scenei, spre disperarea celor din primele rânduri; când eram toţi acolo şi nu ne presa timpul; când dansam cu aparatul foto într-o mână şi cu berea pe marginea scenei; când ne strigam nu după nume, ci după numele site-ului sau publicaţiei pentru care lucram. Atunci vorbeam, râdeam şi eram ca-ntr-o familie. Niciodată nu ne-a păsat cu adevărat cât de şubredă era cârciuma sau în ce speluncă nesigură ne aflam. De fapt, la siguranţă nu s-a gândit niciunul dintre noi. Nu ne-am uitat niciodată după stingătoare, nu ne-au speriat scările netrainice sau faptul că dura o jumătate de oră până noi, cei din faţă, apucam să ieşim din local. Concertele de club reprezentau unele dintre puţinele momente când în universul nostru se făcea ordine. Acolo, într-un cadru intim, cu formaţia la doi paşi şi publicul căţărat pe noi, uneori la propriu, acolo eram acasă.

După Colectiv, în locul sentimentului aceluia de apartenenţă au apărut dorul şi durerea. Era o seară obişnuită; câte n-au fost exact aşa? Zeci, poate sute. Puteam fi oricare dintre noi acolo. Dar de-atunci, lumea noastră s-a schimbat. Nimic nu o să mai fie la fel de-acum înainte. Pot să spun aproape sigur că nu mă mai văd făcând asta niciodată, şi nu din cauza lipsei totale de talent la mânuirea unui aparat foto. La concerte de club voi mai merge, dar cu mari reţineri şi nu fără o strângere de inimă. Atunci când o să se-ntâmple asta, sper să fiu alături de toţi cei care mi-au făcut viaţa în Bucureşti mai uşoară şi mai frumoasă.

Nu v-am rugat niciodată nimic pe voi, cei care mai aruncaţi câte-un ochi aici, dar am s-o fac acum. Trei dintre cei despre care vă povesteam mai sus au nevoie de bani, sume oricât de mici, pentru lunga recuperare care-i aşteaptă.

Pentru Cristi Mitroi:
IBAN – RO53RNCB0318024734640001
Banca – BCR (Banca Comercială Română)
Titular de cont – Mitroi Maria Elisabeta

Pentru Miluţă Flueraş:
IBAN – RO12UGBI0000762002799RON
Banca – GARANTI BANK S.A.
Titular de cont – Ana-Maria Gavrila (fara diacritice)
Pentru cei din afara României, codul SWIFT este UGBIROBU, iar filiala băncii este Agenţia DRUMUL TABEREI.

Pentru Mihai Anghel (Max):
IBAN – RO28INGB0000999905438518
Banca – ING
Titular de cont – Mihai Iulian Anghel

Informaţiile se pot verifica uşor cu ajutorul unui search pe Google.

Sigur, veţi citi despre alţii care o duc şi mai rău, cazuri cu care veţi empatiza probabil mai mult. Cât de descurajant o fi să alegi până şi cui să-i întinzi o mână de-ajutor? Dacă vreţi să-i ajutaţi pe toţi, Universal Music România donează victimelor banii strânşi din vânzarea albumelor Goodbye to Gravity (link) şi Up to Eleven (link). De la Cărtureşti, livrarea în România e gratuită.

***

Încă ceva. Lumea noastră s-a schimbat. Şi apropo de proteste, şi lumea lor s-a schimbat. Hai să încercăm s-o schimbăm un pic mai mult, să-i mai dăm un ghiont şi-un bobârnac, pentru că nu se mai poate aşa. Nu mai vreau să mă sune prietenii plecaţi în străinătate şi să-mi spună: “Dacă vrei să faci ceva cu viaţa ta, pleacă de-acolo”. Aţi văzut, se poate.

Drop the leash, we are young

Posted on September 6, 2015 by Roxa

Un alt soi de discriminare, constrângere şi presiune socială: ştiaţi că, gagici fiind, a doua oară când vă faceţi buletinul nu mai e valabil 10 ani, ci doar 7? Se presupune că-n perioada aia dintre 24 şi 31 de ani ar trebui să te măriţi şi să-ţi schimbi domiciliul. Până acum, taică-meu şi cu mine, născuţi în aceeaşi lună la 30 de ani distanţă, ne (re)făceam buletinele deodată, a se citi stăteam la cozile de la evidenţa populaţiei şi râdeam unu’ de altu’ de cum ieşeam în poze. Dar nu, nu cumva să te saturi DOAR de Crăciunurile şi Paştele în care tot familionu-ţi priveşte iscoditor inelarele, sperând că. Nu, doamne fereşte. Hai să fie oficial. Apropo, Cristi, vezi că pierzi pariul – mai sunt nişte ani până la 30 şi nu mă văd nici măritată, nici cu doi plozi, deci pregăteşte cerneala aia de tatuaj pe frunte. :D

Ăsta a fost un fel de intro apropo de mai nimica.

Mi-am petrecut vreo 5 zile din recent răposatul concediu în moartea şi febleţea sufletului meu deopotrivă, o tu veşnic treaz Bucureşti. Şi cum e imposibil să petreci atâta timp acolo fără să te răscolească ceva adânc în gânduri şi-n simţiri, a venit noaptea de vineri şi revederea cu două foste colege. Ce-mi place la oamenii mei e că intră direct în miezul problemei şi nu-ţi acordă nici cele două secunde de respiro şi ipocrizie protocolară – “Şi ce mai faci, ce mai zici?”. Nu ne-am văzut de-un an? Nu contează, prima replică tre’ să pună primul punct pe primul i:

– Mă Rox, sunt plăcut surprinsă că ţi-ai rezervat o seară numai pentru noi şi nu te-ai dus după vreo pulă.
– Pe bune că atâta te-o dus capul c-aş face?
– Nu, dar mă gândeam că nah, cu timpul…
– Nţ! Bros before hoes!
– Hai, nu te necăji, că de-un an aştept noaptea asta. Hai să-mi iau bere.

Paştele ei de viaţă. Nu, prieteniile nu se evaporă cu timpul şi nu toţi ochii care nu se văd se uită. Mă-nervează simplul fapt că mă bănuiţi de aşa ceva, da-n fine. Pe la 1 noaptea năvăleşte şi ex-colega numero dos, care mă-ntrece în maliţiozitate şi-n acreală (ştiu, greu de imaginat) şi care este un fel de eu dac-aş fi trăit toată viaţa-n Bucureşti. Câte luni am împărţit redacţia aia numai gurile noastre încrâncenate s-au auzit. Da-n ciuda certurilor şi etalării tuturor afuriseniilor de care eram fiecare-n stare, respectul pentru intelect a fost mult mai presus decât orice şi ne-am rămas dragi. Evident că şi ea-nfige din prima harponu’:

– Şi ia zi, ţi-e bine? Tu te gândeşti că ţi-ai dat demisia şi pur şi simplu ai plecat? Nu tu hai să mai stau cu voi, nu tu căutat alt loc de muncă. Nici măcar nu ţi-a trecut prin cap, ai exclus din start varianta asta. Ai plecat. Deci, ţi-e mai bine?

Îndesa-ţi-aş un ciorap de lână pe gura aia spurcată de drăcoaică, mai taci. Oftez şi caut furibundă fundul unui alt pahar de Jack, să amuţesc măcar vâltoarea din mine. Da, mi-e mai bine, pentru că nu poţi compara 5 zile divine de concediu, în care toată lumea e călare pe tine să-ţi fie bine, cu nopţile şi zilele ălea în care oraşul era înzăpezit şi nici maşina de pizza nu putea intra la tine pe stradă, darămite f’unu’ dintre voi. Şi netul sughiţa. Şi curentul pica. Săptămâni. Întregi! Da, normal că timing-ul ar fi MULT mai propice mutării ăsteia acum, cu mintea din prezent şi experienţele profesională/sentimentală revizuite şi aduse la cote realiste, nu idealiste, şi cu o capacitate de detaşare cu mult îmbunătăţită. Un fel de Roxa 2.0. N-am exclus vreodată varianta întoarcerii. Dar deocamdată chiar mi-e bine aici şi tre’ să mai lucrez un pic cu asta, să ies un pic din inerţie şi să fiu fermecătoare şi-n afara ăstor patru pereţi. Hai, Rox, că vine toamna şi-o să poţi. Just enjoy your motherfuckin’ freedom. :) Nu sunt antisocială, sunt autosuficientă, aşa că mai am o şansă.

Ultimele săptămâni mi-au demonstrat că n-am cum să le-mpac pe toate. Foşnetul frunzelor uscate de toamnă reprezintă cel mai dătător de dor de ducă sunet pe care l-am auzit vreodată. Am ajuns la concluzia că dacă-l absorb în timpane şi nu înghit în sec vrând să-mi iau tălpăşiţa spre unde mă mai poartă cugetările-mi răzleţe, atunci ştiu că mă aflu în locul potrivit. Bullshit. Mi s-a-ntâmplat de prea puţine ori. Niciodată n-o să fiu în locul potrivit şi abia acum încep să-nţeleg asta. Întotdeauna va fi CEVA sucitor de minţi undeva, altundeva. Niciodată nu se vor afla toţi şi toate la buna-mi dispoziţie pe o rază de 50 de km pătraţi. Iar cel mai bun lucru pe care-l poţi face în situaţia dată este să te bucuri de ce ai fără să ignori restul opţiunilor. Că eşti singur, că ai j’de prieteni, că te bălăceşti exasperat undeva într-o situaţie intermediară, aşa ca mine – hai să nu pierdem vreodată din vedere că totu-n lume-i de moment şi, de dragul unei realităţi sănătoase, hai să nu luăm nimic de bun. Nici binele, nici răul, nici situaţiile aparent fără ieşire. Căci din câte ştiu, numai vacile, caprele şi alte specii domesticite se priponesc pe bune. La noi, oamenii, ţăruşul ăla bine-nfipt e totalmente mental. Să nu ne pierdem zvâcul, zic. :D

Conversaţie de fix acum doi ani – a good reminder of what to never forget… so to speak.

ea:
ma enervezi ca esti asa de departe
i really miss you
numai cand pierzi un lucru il apreciezi
ce bine era cand erai aici
si ne vedeam asa rar

eu:
vrei sa zici ca atunci cand eram acolo n-ai apreciat? :D

ea:
DA
te luam for granted
trebuia sa ne vedem mai des
de-atatea ori treceam prin fata blocului tau
si voiam sa trec pe la tine dar ma gandeam lasa ca data viitoare
trebuia sa vin

eu:
ahahaha, stupido
trebuia sa vii.
unul dintre motivele pentru care-am plecat era si ca n-aveam destui oameni pe-acolo.
oare or mai fi fost de-astia ca tine?

ea:
:) toti suntem asa
asa erai si tu
munceai o gramada
in rest nu mai aveai chef de umblat sau de facut cine stie ce
toti le au pe ale lor
probleme, depresii, griji

eu:
io aveam chef de umblat, da’ prin tara, ca aici imi era gandul mereu.
lasa ca e ok, vorbim destul de des si asa
nu e acelasi lucru, da’ nu e nici putin.

ea:
mai mult eu si mai putin tu
eu iti trimit toate prostiile
si tu te faci ca ploua :))

eu:
pai mi le trimiti tot intre 5 si 8 dimineata, cand dorm. :))
revino pe alt fus orar

Şi apropo de regăsirile din concediu: fuckin’ Pearl Jam, dom’le, balsamul pe sufletul pârjolit!

Troubled souls unite, we got ourselves tonight
I am fuel, you are friends, we got the means to make amends
I am lost, I’m no guide, but I’m by your side
I am right by your side…

Will myself to find a home, a home within myself
We will find a way, we will find our place
Drop the leash, drop the leash…
Get outta my fuckin’ face
Drop the leash, drop the leash…
Get outta my fuckin’ face
Drop the leash, drop the leash…
Get outta my fuckin’ face
Drop the leash, we are young
Drop the leash, we are young

It’s a cold night for alligators

Posted on July 26, 2015 by Roxa

Ei bine, iată un titlu pe care numai un redneck texan cu nume de telefon și interesat de SF-uri – suficient de nebun încât să treacă prin terapie cu electroșocuri și apoi să se reîntoarcă la muzică, să compună cântece inspirate de transplanturi de capete și să arate în prezent ca un Moș Crăciun deviant – îl putea scorni.

Sunt convinsă că atunci când a compus bijuteria asta cu feel de sfârșitul anilor ’70, bătrânul Roky nu și-a imaginat ce interpretări simpliste i-ar da o gagică dintr-o fostă țară comunistă în care nu va ajunge vreodată să cânte. Eu mă simt ca un aligator pentru că mă lasă toate rece, dar asta nu mă împiedică nicio secundă să fac pe fioroasa și să mușc de cur pe toată lumea. Adică știu că viața e haotică și deși a încetat să-mi mai pese, mârâi în stânga și-n dreapta încercând s-o fac un pic mai limpede și mai ordonată. Poate din virtutea inerției, poate dintr-un atașament față de vechi valori și dintr-o repulsie față de noi mâhniri.

Și cea mai mare mâhnire e să-nțelegi. Să ai empatie, să te transpui și să pricepi ce are fiecare-n cap când își alcătuiește propriul haos conștient. Să nu poți să te revolți decât din cauza temperamentului iute, dar să zâmbești binevoitor la sfârșitul zilei. Când ai plumb în aripi nu te mai atinge jocul cu praștia.

Demon is up in the attic to the left
My eye turns to the left to say no
You said first I am a special one
I never hammered my mind out
I never have their bloody hammer

Pe termen scurt, ar fi fost benefică o doză de Sfântă Treime injectată în timpane: riffs, licks and distortion. Dar cumva, vara asta m-am fofilat în așa fel încât să ratez cam tot. Imediat se face anul de când am fost la Jack White și de-atunci am mai scăldat-o cu vreo două concerte acustice. Insuficient. Mă sufoc și mă înăbuș. Privește cerul, dar până când? Îmi promit că 2016 va fi un an mare, căci atunci se va fi terminat cu bucla infinită telefon, laptop, termopane, pat și parchet, și poate strecurăm în buget lucruri mai importante decât toate astea la un loc: Pearl Jam și The Cure, pe ăștia din urmă poate la ei în ogradă. Dream big and eventually do nothing!

Pe termen lung ar fi bine să nu te cramponezi niciodată de ce-ar fi benefic pe termen scurt, dar asta ar însemna să trăiești în afara cuvintelor și a muzicii, în afara lumii interioare. Ar însemna socializare, ar însemna discuții mai mult sau mai puțin utile, ar însemna ieșirea din zona de confort. Ceea ce e prea mult, pentru că anotimpul ăsta crud și superficial îmi dă anual așa un ghiont, că zona de confort mi se pare un îndepărtat Pluto.

Am început să nu mai număr atât de des etajele blocurilor, dar încă nu m-am oprit. 10, 9, 8, 7, 6. 10, 9, 8, 7, 6. Eh, orice generație are nevoie de Kurt Cobain-ul său. Neadaptatul, nehotărâtul, neînțelesul, nerealizatul. Asta sunt eu încercând să – lol – gândesc pozitiv și să găsesc un sens măreț în spatele gestului cuiva de a se pișa pe ea viață, pe ea familie, pe ei prieteni, pe ele amintiri… de la etajul 6. În plus, poate mai e un motiv. Nu pot să nu recunosc că dincolo de tot balsamul vindecător secretat de creier, dincolo de tot taifunul de sentimente antagonice, dincolo de amara părere de rău… când se lasă uitarea, rămâne admirația.

I never have their bloody hammer

Un pic de nostalgie

Posted on January 4, 2015 by Roxa

Au trecut şi sărbătorile, acest sughiţ al cotidianului din care ne oprim acum dând pe gât apa stătută a ultimei duminici libere. Pentru unii e ok, doar sincopa obişnuinţei nu înseamnă altceva decât o plonjare în introspecţie, şi nimeni cu o capacitate de autoanaliză oricât de precară nu găseşte iarbă mai verde pe partea cealaltă. Pentru oamenii cu viaţă activă, care-n două săptămâni şi-au vizitat tot arborele genealogic, au fost la concerte, au ieşit de revelion în stradă, au mers la schi, s-au strâns la un boardgame şi au avut timp şi să ajungă la zi cu filmele şi serialele… ei bine, e cu două secunde mai tragic.

Eu sunt undeva la mijloc. Am tăiat de pe lista groazei drumul până la Bucureşti şi mersul propriu-zis la muncă, dar după sărbători se resimte de fapt cea mai acută durere dintre toate, şi anume că, până la urmă, eşti înconjurat de oameni pe bază de proximitate, nu de afinitate. Nimeriţi, nu potriviţi. Că prietenii ţi-s împrăştiaţi prin dumnezeu ştie ce cotloane ale ţării sau lumii, că-i vezi (sau nu) de două ori pe an şi de fiecare dată rămâi prostit de cât de faină ar fi viaţa dacă. Dacă ce? Dacă vieţile lor de oameni inteligenţi şi creativi s-ar putea împlini şi aici, nu la mama dracului, dacă, la naiba, ar fi şi ei un pic mai sentimentali şi s-ar rupe mai greu de vatră, aşa ca tine, care te-ai întors şi ai avut norocul chior să găseşti un job care te face să pui capul pe pernă fericit şi să-ţi construieşti un viitor începând de aici, vaccinat forţat împotriva bolilor de oraş mic.

Ştiţi care-i cea mai grea boală a oraşului mic? Învârtitul în jurul cozii. Faptul că, în privinţa oamenilor cu care ai alege să te înconjori te simţi ca-ntr-o alimentară comunistă: nu este lapte, nu este carne şi pâinea se primeşte cu raţie. Ştiţi care-i cea mai grea boală a oraşului mare? Tot învârtitul în jurul cozii, numai că de disperare. Alimentara devine un hipermarket consumerist în care vezi de toate şi nu-ţi permiţi nimic, fiindcă toţi oamenii au găşti şi prieteni şi vieţi în care nu mai e nevoie sau loc de tine. Dar aş fi cea mai mare ipocrită dacă m-aş plânge. Faţă de alte perioade, în ultimul an am mutat munţii din loc în privinţa vieţii sociale. O veni cu raţia, dar pâinea e sfântă. :) Nu mă plâng, dar…

Între Crăciun şi Anul Nou mi-a scris un fost coleg de liceu pe care nu l-am mai văzut de fix 10 ani. Ştiţi, genul de om conştiincios şi muncitor care nu pierde vremea pe Facebook şi despre care nu mai ştiam chiar nimic. Nici nu ştiu de unde să încep să explic cât e de special omul ăsta. Am fost colegi fix un semestru, până când ai mei s-au hotărât să mă mute de la liceul ăla behind my back şi nici să nu mă lase să-mi mai văd colegii la – deh, copilării – colindat cu clasa în acel an. O ruptură urâtă după altă ruptură urâtă – înainte de semestrul ăla am fost în altă clasă. Şi vă miraţi de ce îmi place stabilitatea? Păi după ce schimbi trei clase-n liceu nu-ţi mai arde veci de viaţă aventuroasă din punct de vedere social. Nu te mai plictiseşti de oameni şi nu-i mai consideri simple bunuri de consum. În fine. Înapoi cu 10 ani, el făcea parte din gaşca noastră faină de două gagici şi doi feciori – salutări Teo, Cosmin, Alin. Genul de oameni care îmi ascultau cu drag toate căcaturile pe care le debitam în perioada aia zbuciumată de adolescent suferind, care mă ajutau bucuroşi să scot apa din barcă după furtună fără să-şi dea seama, oricât de cheesy sună asta. Au fost singurii cu care am putut să vorbesc aşa. Because such is life, nici nu mă mir că fericirea a ţinut numai un semestru şi s-a terminat prost. :) Of course.

Ideea era că omul ăsta deosebit m-a căutat după ce eu renunţasem, căci dacă Facebook nu e, ce dracu’ e? Şi chiar dacă dintr-o aliniere tâmpită de planete n-am apucat să ne vedem, am vorbit de parcă nu ne-am văzut de alaltăieri. Chestii random, glume molcuţe pentru că încă nu mai ştim cât ne permitem, toate curgând cu o frazare şi un ritm noi dar familiare, toate indicând că… băi, de ce-o fi Germania aşa departe? Şi Franţa – Teo. Şi Bucureşti – Cosmin. Egoistă şi veşnic nemulţumită, ca întotdeauna, nu-mi ajunge “să păstrăm legătura”. Nici cu ei, nici cu alţii. Doesn’t it just eat you on the inside?

Dar de mâine să dansăm din nou vals cu rutina, să ne înconjurăm cu oamenii de la muncă şi să ne prefacem că sunt importanţi. În timp vor deveni, până când apucăm să luăm din nou o pauză.

Evil bitch is evil no more

Posted on October 26, 2014 by Roxa

Ajung la concluzia că viaţa insistă să-mi dovedească, dacă mai era nevoie, că dacă încerci să împaci pe toată lumea, dacă să încerci să fii the good guy, să nu deranjezi şi să nu incomodezi pe nimeni nici măcar cu prezenţa eşti un dobitoc naiv. Absolut toate lucrurile dubioase sau de-a dreptul nasoale din ultima perioadă s-au întâmplat din cauză că am încercat să fac să fie bine.

Cu excepţia faptului că mi-am spart un dinte. Aia o meritam. Just karma taking its toll. :D

Nici măcar nu e vorba despre genul ăla de bine despre care se poate glumi cu mama. Nu. Mai degrabă binele care înseamnă mersul senin pe bicicletă pe o autostradă pustie, cu nişte căşti pe urechi pentru autismul perfect, iar de undeva din lateral – o scurtă îmbrânceală a unui picior atletic iţit dintr-un tufiş, care te face să pici grămadă fără s-apuci să te sprijini şi s-aterizezi într-o rână. Şi priveşti prostit în jur fără să înţelegi exact ce ţi se-ntâmplă, după care zici mersi c-aveai casca de protecţie pe ţeastă şi nu s-a împrăştiat pe asfalt mai mult decât bicicleta.

Nu ştiu, pana mea, alegorie tâmpită.

Câteodată mi-ar plăcea să am şi eu instinctul ăla gregar de răutate gratuită, care e cu două secunde mai autentică, deci mai nobilă decât răutatea preventivă – adică cea mai înaltă treaptă pe care m-ar obliga circumstanţele să păşesc. Deocamdată rămân la o formă de blob maritim când e vorba de aşa ceva, şi anume răutatea de ripostă de mâna a cincea. Pe scurt, aia pe care ţi-e silă s-o faci, dar trebuie, pentru că nu-s cea mai răbdătoare persoană din lume şi cu agresivitatea pasivă nu mă împac pe termen lung. Şi atunci încerc întâi cu replici sau reacţii cleioase şi leneşe, de consistenţa pâclei vulcanice, cele tăioase fiind un fel de final destination sub toate aspectele. Ştiu că zic de multe ori că-s evil bitch. Nu-s. Cum poate empatia să ne fie cel mai mare vrăjmaş şi cel mai mare aliat deopotrivă, cum?

Goodbye, Californication

Posted on July 12, 2014 by Roxa

“Yes we are fucking fucked, but we’ve been fucked before. In the ass, legs pinned behind our ears, not a drop of lube – but we always come out smiling. You know why? Because that’s just the kind of happy-go-lucky sluts we are.”

Seriously, if there was an equivalent for grunge music in television, that’s definitely gotta be Californication: many loved it for all the wrong reasons, few grasped the idea behind it and fewer think it’ll live forever although Hank Moody is done. Plus, it’s totally hardcore, in a very fucked up yet sweet way.

Also, it painted beautiful images with nothing but sheer vulgarity and depravation. It was raw, it was authentic, it was awesome at describing the crappy.

And yeah, it should have ended in all its former glory, but got shittier with time instead. But doesn’t life too? Many bad twists could’ve been avoided if someone only gave the central character the superpower to just say ‘no’. The new plots just bored us to death and made us squirm in pain remembering the good times. But doesn’t life too?

Californication was really about continuity and breakdowns, and continuity regardless of breakdowns. It was about going on without hope of a happy ending, because little is better than nothing. It was about that beautiful LA and its endless boulevards framed with palm trees. It was about rock’n’roll. It was Pearl Jam, Led Zeppelin, Nirvana, The Doors, Marilyn fuckin’ Manson and The Rolling Stones, who taught us about love and how you can’t always get what you want. It was about dear Karen. And at some point, it was about us.

Goodbye, motherfucker.

Fascination Street

Blogul lui Roxa

Category Archives: apocalypse please