Fac un efort

…Să mai dau ceva din mine şi după ce-mi port sufletul pe mânecă la muncă, în fiecare zi. Chestia asta cu ţesutul cuvintelor literare e mai solicitantă decât aş vrea să recunosc, mai satisfăcătoare decât las să pară, dar şi mai apăsătoare pe termen lung decât mi-ar plăcea. Chiar vorbeam astăzi cu cineva – una dintre puţinele persoane pe care le mai am în preajmă care pot să cuprindă pe deplin noţiunea de traducere – despre cum pare treaba asta din exterior: ai un text într-o limbă, te apuci şi scrii acelaşi lucru în limba cerută. Nu-i o cine ştie ce piatră filosofală. Da’ până la urmă nu-i chiar aşa. Procesul presupune de fapt o agonie pe care eu, una, o gust cu nesaţ – o goană din calea limbii de lemn, a repetiţiilor, a facilului, înspre muzicalitatea frazei. (Chiar astăzi am găsit, în lista de 100 de cărţi preferate ale lui Bowie, una bazată pe o idee pe cât de faină, pe atât de plauzibilă: limbajul a evoluat din muzică.) Dar, în timp, mai presupune şi un alt fel de performance anxiety, cu apogeul într-un cerc vicios de nopţi nedormite şi sete de artă. Şi uite-aşa, din link în link, am ajuns la două chestii mişto pe care nu le ştiam… cu şi despre păsări.

    • Bluebirds – Păsări albastre care nu trăiesc în Europa, dar care, de mii de ani, apar prin cântecele şi poezii ca simbol al fericirii şi speranţei. Nord-americanii cântă şi scriu despre ele des şi colecţia voastră de muzică rock v-o poate dovedi.
    • Swan song – Asta e o chestie care mi-a plăcut la nebunie şi pe care-am găsit-o într-un comentariu rătăcit la o piesă – aţi ghicit – tot a lui Bowie: “Lazarus was his swan song”. E o idee antică: lebăda e o pasăre care tace toată viaţa numai pentru a cânta superb în clipa morţii. Iar imaginea de mai jos e deja pe perete.

Şi aşa, gândindu-mă şi fiind profund marcată c-am fost contemporană cu ziua morţii lui Bowie, mi-a tot sărit azi în ochi coperta noului său album, Blackstar. Încă având acel swan song insistent în cap, mă întrebam unde mai văzusem, acum doar câteva zile, ceva asemănător care parcă durea şi mai tare? Tot aşa, doar că o stea albă pe fond negru. Pe-o căciulă:

So long, you talented fuckers, and thanks for all the music.

It’s a cold night for alligators

Ei bine, iată un titlu pe care numai un redneck texan cu nume de telefon și interesat de SF-uri – suficient de nebun încât să treacă prin terapie cu electroșocuri și apoi să se reîntoarcă la muzică, să compună cântece inspirate de transplanturi de capete și să arate în prezent ca un Moș Crăciun deviant – îl putea scorni.

Sunt convinsă că atunci când a compus bijuteria asta cu feel de sfârșitul anilor ’70, bătrânul Roky nu și-a imaginat ce interpretări simpliste i-ar da o gagică dintr-o fostă țară comunistă în care nu va ajunge vreodată să cânte. Eu mă simt ca un aligator pentru că mă lasă toate rece, dar asta nu mă împiedică nicio secundă să fac pe fioroasa și să mușc de cur pe toată lumea. Adică știu că viața e haotică și deși a încetat să-mi mai pese, mârâi în stânga și-n dreapta încercând s-o fac un pic mai limpede și mai ordonată. Poate din virtutea inerției, poate dintr-un atașament față de vechi valori și dintr-o repulsie față de noi mâhniri.

Și cea mai mare mâhnire e să-nțelegi. Să ai empatie, să te transpui și să pricepi ce are fiecare-n cap când își alcătuiește propriul haos conștient. Să nu poți să te revolți decât din cauza temperamentului iute, dar să zâmbești binevoitor la sfârșitul zilei. Când ai plumb în aripi nu te mai atinge jocul cu praștia.

Demon is up in the attic to the left
My eye turns to the left to say no
You said first I am a special one
I never hammered my mind out
I never have their bloody hammer

Pe termen scurt, ar fi fost benefică o doză de Sfântă Treime injectată în timpane: riffs, licks and distortion. Dar cumva, vara asta m-am fofilat în așa fel încât să ratez cam tot. Imediat se face anul de când am fost la Jack White și de-atunci am mai scăldat-o cu vreo două concerte acustice. Insuficient. Mă sufoc și mă înăbuș. Privește cerul, dar până când? Îmi promit că 2016 va fi un an mare, căci atunci se va fi terminat cu bucla infinită telefon, laptop, termopane, pat și parchet, și poate strecurăm în buget lucruri mai importante decât toate astea la un loc: Pearl Jam și The Cure, pe ăștia din urmă poate la ei în ogradă. Dream big and eventually do nothing!

Pe termen lung ar fi bine să nu te cramponezi niciodată de ce-ar fi benefic pe termen scurt, dar asta ar însemna să trăiești în afara cuvintelor și a muzicii, în afara lumii interioare. Ar însemna socializare, ar însemna discuții mai mult sau mai puțin utile, ar însemna ieșirea din zona de confort. Ceea ce e prea mult, pentru că anotimpul ăsta crud și superficial îmi dă anual așa un ghiont, că zona de confort mi se pare un îndepărtat Pluto.

Am început să nu mai număr atât de des etajele blocurilor, dar încă nu m-am oprit. 10, 9, 8, 7, 6. 10, 9, 8, 7, 6. Eh, orice generație are nevoie de Kurt Cobain-ul său. Neadaptatul, nehotărâtul, neînțelesul, nerealizatul. Asta sunt eu încercând să – lol – gândesc pozitiv și să găsesc un sens măreț în spatele gestului cuiva de a se pișa pe ea viață, pe ea familie, pe ei prieteni, pe ele amintiri… de la etajul 6. În plus, poate mai e un motiv. Nu pot să nu recunosc că dincolo de tot balsamul vindecător secretat de creier, dincolo de tot taifunul de sentimente antagonice, dincolo de amara părere de rău… când se lasă uitarea, rămâne admirația.

I never have their bloody hammer

Un pic de nostalgie

Au trecut şi sărbătorile, acest sughiţ al cotidianului din care ne oprim acum dând pe gât apa stătută a ultimei duminici libere. Pentru unii e ok, doar sincopa obişnuinţei nu înseamnă altceva decât o plonjare în introspecţie, şi nimeni cu o capacitate de autoanaliză oricât de precară nu găseşte iarbă mai verde pe partea cealaltă. Pentru oamenii cu viaţă activă, care-n două săptămâni şi-au vizitat tot arborele genealogic, au fost la concerte, au ieşit de revelion în stradă, au mers la schi, s-au strâns la un boardgame şi au avut timp şi să ajungă la zi cu filmele şi serialele… ei bine, e cu două secunde mai tragic.

Eu sunt undeva la mijloc. Am tăiat de pe lista groazei drumul până la Bucureşti şi mersul propriu-zis la muncă, dar după sărbători se resimte de fapt cea mai acută durere dintre toate, şi anume că, până la urmă, eşti înconjurat de oameni pe bază de proximitate, nu de afinitate. Nimeriţi, nu potriviţi. Că prietenii ţi-s împrăştiaţi prin dumnezeu ştie ce cotloane ale ţării sau lumii, că-i vezi (sau nu) de două ori pe an şi de fiecare dată rămâi prostit de cât de faină ar fi viaţa dacă. Dacă ce? Dacă vieţile lor de oameni inteligenţi şi creativi s-ar putea împlini şi aici, nu la mama dracului, dacă, la naiba, ar fi şi ei un pic mai sentimentali şi s-ar rupe mai greu de vatră, aşa ca tine, care te-ai întors şi ai avut norocul chior să găseşti un job care te face să pui capul pe pernă fericit şi să-ţi construieşti un viitor începând de aici, vaccinat forţat împotriva bolilor de oraş mic.

Ştiţi care-i cea mai grea boală a oraşului mic? Învârtitul în jurul cozii. Faptul că, în privinţa oamenilor cu care ai alege să te înconjori te simţi ca-ntr-o alimentară comunistă: nu este lapte, nu este carne şi pâinea se primeşte cu raţie. Ştiţi care-i cea mai grea boală a oraşului mare? Tot învârtitul în jurul cozii, numai că de disperare. Alimentara devine un hipermarket consumerist în care vezi de toate şi nu-ţi permiţi nimic, fiindcă toţi oamenii au găşti şi prieteni şi vieţi în care nu mai e nevoie sau loc de tine. Dar aş fi cea mai mare ipocrită dacă m-aş plânge. Faţă de alte perioade, în ultimul an am mutat munţii din loc în privinţa vieţii sociale. O veni cu raţia, dar pâinea e sfântă. :) Nu mă plâng, dar…

Între Crăciun şi Anul Nou mi-a scris un fost coleg de liceu pe care nu l-am mai văzut de fix 10 ani. Ştiţi, genul de om conştiincios şi muncitor care nu pierde vremea pe Facebook şi despre care nu mai ştiam chiar nimic. Nici nu ştiu de unde să încep să explic cât e de special omul ăsta. Am fost colegi fix un semestru, până când ai mei s-au hotărât să mă mute de la liceul ăla behind my back şi nici să nu mă lase să-mi mai văd colegii la – deh, copilării – colindat cu clasa în acel an. O ruptură urâtă după altă ruptură urâtă – înainte de semestrul ăla am fost în altă clasă. Şi vă miraţi de ce îmi place stabilitatea? Păi după ce schimbi trei clase-n liceu nu-ţi mai arde veci de viaţă aventuroasă din punct de vedere social. Nu te mai plictiseşti de oameni şi nu-i mai consideri simple bunuri de consum. În fine. Înapoi cu 10 ani, el făcea parte din gaşca noastră faină de două gagici şi doi feciori – salutări Teo, Cosmin, Alin. Genul de oameni care îmi ascultau cu drag toate căcaturile pe care le debitam în perioada aia zbuciumată de adolescent suferind, care mă ajutau bucuroşi să scot apa din barcă după furtună fără să-şi dea seama, oricât de cheesy sună asta. Au fost singurii cu care am putut să vorbesc aşa. Because such is life, nici nu mă mir că fericirea a ţinut numai un semestru şi s-a terminat prost. :) Of course.

Ideea era că omul ăsta deosebit m-a căutat după ce eu renunţasem, căci dacă Facebook nu e, ce dracu’ e? Şi chiar dacă dintr-o aliniere tâmpită de planete n-am apucat să ne vedem, am vorbit de parcă nu ne-am văzut de alaltăieri. Chestii random, glume molcuţe pentru că încă nu mai ştim cât ne permitem, toate curgând cu o frazare şi un ritm noi dar familiare, toate indicând că… băi, de ce-o fi Germania aşa departe? Şi Franţa – Teo. Şi Bucureşti – Cosmin. Egoistă şi veşnic nemulţumită, ca întotdeauna, nu-mi ajunge “să păstrăm legătura”. Nici cu ei, nici cu alţii. Doesn’t it just eat you on the inside?

Dar de mâine să dansăm din nou vals cu rutina, să ne înconjurăm cu oamenii de la muncă şi să ne prefacem că sunt importanţi. În timp vor deveni, până când apucăm să luăm din nou o pauză.

Evil bitch is evil no more

Ajung la concluzia că viaţa insistă să-mi dovedească, dacă mai era nevoie, că dacă încerci să împaci pe toată lumea, dacă să încerci să fii the good guy, să nu deranjezi şi să nu incomodezi pe nimeni nici măcar cu prezenţa eşti un dobitoc naiv. Absolut toate lucrurile dubioase sau de-a dreptul nasoale din ultima perioadă s-au întâmplat din cauză că am încercat să fac să fie bine.

Cu excepţia faptului că mi-am spart un dinte. Aia o meritam. Just karma taking its toll. :D

Nici măcar nu e vorba despre genul ăla de bine despre care se poate glumi cu mama. Nu. Mai degrabă binele care înseamnă mersul senin pe bicicletă pe o autostradă pustie, cu nişte căşti pe urechi pentru autismul perfect, iar de undeva din lateral – o scurtă îmbrânceală a unui picior atletic iţit dintr-un tufiş, care te face să pici grămadă fără s-apuci să te sprijini şi s-aterizezi într-o rână. Şi priveşti prostit în jur fără să înţelegi exact ce ţi se-ntâmplă, după care zici mersi c-aveai casca de protecţie pe ţeastă şi nu s-a împrăştiat pe asfalt mai mult decât bicicleta.

Nu ştiu, pana mea, alegorie tâmpită.

Câteodată mi-ar plăcea să am şi eu instinctul ăla gregar de răutate gratuită, care e cu două secunde mai autentică, deci mai nobilă decât răutatea preventivă – adică cea mai înaltă treaptă pe care m-ar obliga circumstanţele să păşesc. Deocamdată rămân la o formă de blob maritim când e vorba de aşa ceva, şi anume răutatea de ripostă de mâna a cincea. Pe scurt, aia pe care ţi-e silă s-o faci, dar trebuie, pentru că nu-s cea mai răbdătoare persoană din lume şi cu agresivitatea pasivă nu mă împac pe termen lung. Şi atunci încerc întâi cu replici sau reacţii cleioase şi leneşe, de consistenţa pâclei vulcanice, cele tăioase fiind un fel de final destination sub toate aspectele. Ştiu că zic de multe ori că-s evil bitch. Nu-s. Cum poate empatia să ne fie cel mai mare vrăjmaş şi cel mai mare aliat deopotrivă, cum?

Goodbye, Californication

“Yes we are fucking fucked, but we’ve been fucked before. In the ass, legs pinned behind our ears, not a drop of lube – but we always come out smiling. You know why? Because that’s just the kind of happy-go-lucky sluts we are.”

Seriously, if there was an equivalent for grunge music in television, that’s definitely gotta be Californication: many loved it for all the wrong reasons, few grasped the idea behind it and fewer think it’ll live forever although Hank Moody is done. Plus, it’s totally hardcore, in a very fucked up yet sweet way.

Also, it painted beautiful images with nothing but sheer vulgarity and depravation. It was raw, it was authentic, it was awesome at describing the crappy.

And yeah, it should have ended in all its former glory, but got shittier with time instead. But doesn’t life too? Many bad twists could’ve been avoided if someone only gave the central character the superpower to just say ‘no’. The new plots just bored us to death and made us squirm in pain remembering the good times. But doesn’t life too?

Californication was really about continuity and breakdowns, and continuity regardless of breakdowns. It was about going on without hope of a happy ending, because little is better than nothing. It was about that beautiful LA and its endless boulevards framed with palm trees. It was about rock’n’roll. It was Pearl Jam, Led Zeppelin, Nirvana, The Doors, Marilyn fuckin’ Manson and The Rolling Stones, who taught us about love and how you can’t always get what you want. It was about dear Karen. And at some point, it was about us.

Goodbye, motherfucker.

Will there be enough water?

Azi a fost zi de zăcut pe Canapeaua Terapeutică din Office, la un honey milk cu scorţişoară care nici măcar nu există în meniu, da-l primeşti dacă eşti pilos. Orice client din Office e pilos.

Deci seară de îndulcit viaţa cu alte două suflete rătăcite şi fără direcţie în viaţă. Vlad jură că nu vine la-ntâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului dacă pe-atunci o să muncească tot într-un bar, Cristi îmi distruge visele de-a-mi cumpăra un Gretsch a la Jack White spunându-mi ce preţ are, în schimb îmi face poftă de-un Playstation. Acumulări de idealuri pierdute pe care încercăm să le-nlocuim cu chestii scumpe, cumpărând de fapt iluzia timpului petrecut făcând un lucru plăcut, de calitate. Gadget-uri, jocuri, chitare, cărţi, să treacă ziua, weekendurile, anii, viaţa. Meh.

Iar sunt într-o pasă sumbră de la prea multă artă bună şi prea multă viaţă mediocră. Am văzut Nymphomaniac al lui Trier şi nu mi-a plăcut aşa mult ca Melancholia, chiar şi aşa piperat cu pule negre imense. Am şi citit Hoţii de frumuseţe a lui Bruckner şi nu mi-a plăcut aşa mult ca Luni de fiere. Băi nene, dar totuşi, ce mod de-a crea pornind de la un calup de idei filozofice! În ambele cazuri, film şi carte. Ce rigoare şi mod de-a pune punctul pe i – mai trivial la Trier, mai experimental la Bruckner, o urmă de demenţă la amândoi.

Demult n-am mai fost aşa luminată ca-n momentu-n care nimfomaniaca şi-a descris viaţa asemănând-o plimbărilor repetate ale unui leu într-o cuşcă, o felină care zi de zi repetă în zadar aceiaşi paşi, concluzionând cu “Basically, we’re all waiting for permission to die”. Parcă m-a lovit în moalele capului. A trebuit să pun filmul pe pauză ca să termin de cernut realitatea prin filtrul ăsta ce nu mai înceta să mi se pară dureros de adevărat. Nu-i nimic, a doua zi la ora 6:15 mi-am dat brainwash şi totul a decurs fără incidente şi drame. Iar acum mi-am amintit iar de asta doar ca să uit până mâine dimineaţă la 6, dintr-un fidel şi intact instinct de conservare. Kudos to me. Altfel, către final Nymphomaniac se-nfrăţeşte cu previzibilul. Bad Trier.

Anyway, m-am prins azi că se cam face anul de când nu cred că trec două seri consecutive fără să ascult bijuteria asta muzicală, ce altceva decât o pseudobluzană în care Jackie boy şi Gretsch-ul său ar face un leş să tremure mişcat de atâta frumuseţe. Ce talent, ce sunet brut. Dracu’ mai vrea Playstation când, chiar şi fără o coardă, un instrument e în stare să emane atâta suflet din tine.

Dat question

Şi am fost în Cluj weekendul trecut. Fain oraş, mare şi fain şi viu şi cu mulţi tipi mişto mult prea tineri pentru mine. :)) Încă mai recuperez somn. A fost… cum să zic, că nu cred că este superlativ pentru excepţional… a fost de pomină, cu multe râsete şi cu cele mai mişto prietene pe care le putea găsi un om într-o viaţă. Sper să ne-nţelegem la fel de bine şi peste 10-20-30 de ani.

A fost şi un interesant studiu de caz. Ciudat cum, din trei, doar viaţa uneia dintre noi începe să se-aşeze. Blonda prinde rădăcini sănătoase şi solide-n Cluj, deşi când mă cărasem eu în Bucureşti, doar viaţa Buburuzei părea cât de cât pe făgaşul normal. La mine-a fost mereu cu semnul întrebării, cu gusturi îndoielnice în materie de job/bărbaţi/oraş în care locuiesc şi umbre din trecut niciodată prea departe de-a bântui prezentul. Într-un fel, am rămas constantă şi asta mă-ntristează. Pe de altă parte, am rămas constantă şi asta mă bucură. Pentru că oricât de adânc aş fi băgat capu-n găleata de, erm, turkish delight, un weekend cu prietenii adevăraţi scoate tot ce-i mai bun din mine.

Them lovable creatures on the sides.

Observ că Buburuzei îi surâde mult o mutare în Cluj. Eu nu mă mai îmbăt cu ideea că locul nou schimbă viaţa în bine. Asta nu înseamnă că n-am îndoieli şi nu înmuguresc întrebările incomode. Weekendul trecut am avut pentru prima oară sentimentul că poate-am făcut o greşeală mutându-mă din Bucureşti, că poate dacă mai aveam răbdare un an-doi, poate dacă ignoram sentimentul mizerabil de singurătate şi dorul, poate dacă mai întindeam puţin coarda, poate dacă mai cultivam autosuficienţa… cine ştie, aş fi ajuns să culeg şi nişte fructe pocite. Când îl mai aud şi pe Cristi cum trage către Cluj ca musca la curu’ armăsarului, mă gândesc că numai nevoia de afecţiune m-ar mai putea face să-mi leg paporniţele şi să-mi fac bagajele încă o dată. Dacă pleacă ei, eu degeaba rămân pe loc. Mi-e clar că de la vârsta asta prieteniile noi sunt cauze pierdute, la fel cum mi-e clar că suta de whisky de după muncă nu leagă nimic trainic, doar curtoazie, formalităţi şi flirturi. OK, ocazional şi limbi, dar doar pentru că oraşul ăsta e prea mic nu e ok ca tot la a treia săptămână să intre-n bar deodată, prieteni la cataramă, tipii cu care m-am mozolit cu una, respectiv două săptămâni înainte. This is a true story, and yes, it happened and I was mildly ashamed.

Luni am primit o întrebare încuietoare, care suna cam aşa:

– Noah Roxa, care-ţi place mai mult, Clujul sau Bucureştiul?

Am clipit mult şi des şi mi-am amintit de cea mai stupidă întrebare de care m-am cramponat când aveam o vârstă prea fragedă să realizez ce se-ntâmplă:

– Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?

P.S. În afară de dramele sporadice, îmi merge bine: