E exact acelaşi lucru care se întâmplă între doi prieteni vechi care au încetat demult să se mai descopere şi acum evoluează cot la cot. Micile modificări în comportament şi limbaj nu mai frapează, s-au sedimentat pe parcurs. Râsul cu sughiţuri şi privirile fugare au devenit canale de comunicare facile. Prietenia veche se ia de bună – şi de-o parte, şi de cealaltă. Tocmai de-aceea tabieturile deranjante sunt trecute cu vederea, deşi ţi-ar veni să-l iei pe celălalt de umăr, să-i propteşti un genunchi în coaste şi să-i zbieri în ureche “SCHIMBARE !”. Expectanţă zădărnicită din faşă de ani şi ani de dovezi că transgresarea e imposibilă.

Şi-atunci taci şi aştepţi cuminte un prieten cu mai mult sânge-n cojones. :]

(Au trecut trei săptămâni, trei concerte bengoase, un karaoke, un 90s party, o pseudo-beţie cu vodcă, o apariţie-n ziar şi câteva evenimente majore prin viaţa personală care tre’ povestite. S-a accelerat ritmul şi timpul nu mai are răbdare. Aştept un deznodământ, să văd şi pe ce ton va curge înşiruirea de evenimente).

Poate singura excepţie e moartea, dar e temporară şi ea. Sunt ferm convinsă că ştiinţa va avansa într-atât încât fiecare să poată decide, la un anumit moment din viaţa sa, că vrea să-şi conserve trupul la cutare vârstă şi să trăiască astfel o eternitate, două. Iar umanoizii de-atunci se vor amuza de înapoiaţii mileniului trei, care se stafidizau şi sucombau la greu, precum râdem şi noi de ăia care-n trecut mureau răpuşi de rubeolă.

De-altfel e chiar tonică perspectiva revirimentului ăsta clinic. Prozacu’ e suflat şi, oricum, prea general, de te vindecă el de toate; îmi doresc câte-o pastilă pentru fiecare emoţie, identificată sau stihinică, din larga paletă care ne bântuie. Mai ales una care anihilează creieraşe capricioase şi nonconformiste.

E ceea ce în Dead Poets Society se traduce prin: “Seize the day.” sau “Find your own voice.”
În Fight Club: “Fuck off with your sofa units and strine green stripe patterns, I say never be complete, I say stop being perfect, I say let… let’s evolve, let the chips fall where they may.”
Iar în mereu surprinzătorul Nick and Norah’s Infinite Playlist: “Look, other bands, they want to make it about sex or pain, but you know, The Beatles, they had it all figured out, okay? “I Want to Hold Your Hand.” The first single. It’s effing brilliant, right?… That’s what everybody wants, Nicky. They don’t want a twenty-four-hour hump sesh, they don’t want to be married to you for a hundred years. They just want to hold your hand.”

Tot psihanalizându-mă intens, mi-am dat seama că fac cea mai mare greşeală posibilă: până plec, încerc să stabilesc nişte punţi de legătură între suflete. Al meu şi ale celor câţiva oameni în care-am găsit substanţă. Nu vreau să plec fără să ştiu că există o contingenţă vie, intensă, care să nu se rupă sau să se altereze din cauza celor 300 şi un pic de kilometri. Dar, ca de obicei, o iau în bot, pentru că o pistonare, o insistenţă autentică ar fi sancţionată ca fiind dovadă de nevropatie. Şi atunci aş produce exact efectul invers celui dorit. Şi iar înfrânarea, şi iar cenzurarea, şi iar trebuie să vină toate de la mama lor natură, ceea ce mă mohorăşte cumplit zilele astea. Se vede, scriu prea… literar (?).

De aceea, e imperios necesar ca săptămâna viitoare să dezlănţuim party animalele din noi: luni alcool şi karaoke, miercuri ziua Buburuzei, iar joi concert Godmode + afterparty zbânţuitor. Aşa, să se mai ducă pe pustii şi viaţa asta de ascet, că mi-a ajuns atâta conştiinţă.

Şi-atunci cum să nu te revolţi ? Cum să nu-ţi clocotească sângele de să-ţi dea în foc ? Când tot ce vezi şi auzi în jurul tău gravitează în jurul aceloraşi veşnice clişee. Dacă el a părăsit-o pe ea, victima e ea, săracuţa; dacă el a înşelat-o cu una mai tânără, o compătimim pe nefericita mai în vârstă şi boscorodim întreg regnul bărbătesc care preacurveşte cu minore. Sunt toţi nişte tâmpiţi, sunt toţi nişte uşuratici, sunt toţi la fel. Iar ele – nişte “pipiţe” care râvnesc la ce nu le aparţine. E cu ghilimele pentru că fix de termenul ăsta m-am lovit astăzi.

Practică pedagogică. În sala profesorală cu profa super mişto. Calculăm câte ore de asistenţă mai tre’ să facem până ne apucăm de predat. Profa… 32 de ani, tinerică, frumuşică. Din frânturi puse cap la cap după nişte cafele băute împreună în ferestre, ştiam despre ea că a fost logodită 3 ani cu unu’ care a dispărut din peisaj, după care a făcut un fel de depresie. Slăbit, stil de viaţă nociv etc. Motivul despărţirii nu-l ştiam şi nici n-am întrebat, mirosind suferinţa. Dar… a venit de la sine. Ne-a admirat machiajul natural, apoi s-a mirat de cât de tinere suntem, iar în cele din urmă n-a mai rezistat şi a întrebat:

- Aveţi careva 23 de ani ?

Blonda nu s-a putut abţine să nu mă râcâie, ştiind că-s absolut paralizată de frica îmbătrânirii, şi a zis că io nu mai am mult, deşi concepţia mea despre “mult” e diferită. La scurt timp, profa:

- Da’… bărbaţii de peste 30 de ani vă plac, dacă sunteţi aşa tinere ?

Eu repede aprob. Categoric că da. Că evident. Că mereu m-au atras tipii de 30+ şi aproape niciodată n-am reuşit să investesc altceva decât hormoni în relaţiile cu restu’. Că nici măcar nu mă mai consider defectă: pur şi simplu ai ce vorbi cu ei şi ai ce învăţa de la ei. Şi-s bărbaţi în toată puterea cuvântului. Emană masculinitate. După ce-am îndrugat poezia, m-am lăsat mulţumită pe spătarul scaunului, dar apoi am făcut legătura şi am izbucnit cu ochii bulbucaţi:

- V-o-nşelat cu una de 23 de ani ???????
- Mdeah. Studentă la medicină.

După care a urmat o ploaie de onomatopee siderate din partea colegelor. Numa’ din gura Buburuzei, recent părăsită  după o relaţie de 4 ani pentru o viitoare asistentă medicală, am auzit cuvântul “pipiţă.” Stupoare generală printre ele,  mâhnire în expresia profei, apoi linişte. Subiect încheiat. Doar în timp ce ne îndreptam spre casă, Blonda a zâmbit şi m-a-ntrebat:

- Îţi dai seama că asta era să provoci şi tu ?

Dacă a mai rămas ceva amorţit în mine, totul s-a dezgheţat. N-am zis nimic, dar am înnebunit. Din nou.

E o boală colectivă. Nimeni nu mai rumegă situaţia circumstanţial. Se evocă doar durerea celui lăsat în urmă, niciodată durerea celui care pleacă şi cu atât mai puţin suferinţa celui cu care se pleacă. Din punctul meu de vedere, sunt cu toţii nişte fericiţi.

Poate singurătatea e o realitate doar aparent mai vătămătoare pentru suflet. Poate e mai bine singur decât lângă un om mereu cu gândul la altcineva. Poate nu singurătatea e inamicul numărul unu, ci obişnuinţa. Promiscuitatea morală, complacerea socială, obişnuinţa domestică, administrativă şi financiară. Rămânem împreună pentru că avem aceiaşi prieteni, locuim în acelaşi apartament, plătim aceleaşi facturi şi rate. Bem o cafea, mergem la servici, ne vedem seara, adormim în poziţia lingurilor unul lângă celălalt. Zi după zi, an după an. Chiar dacă inimile noastre au încetat demult să mai bată sincron. Chiar dacă una dintre inimi bate mai puternic, sincron cu alta. A altcuiva. A temutului “celălalt”. Cel ce nu ar fi trebuit să existe. Nu în viaţa de cuplu perfect fericit de până atunci.

Cum e să fii celălalt ? Aşa-zisa amantă care pozează mereu în femeia fatală pe care nimic n-o deranjează şi nimic n-o atinge ? O perioadă chiar incitant, nou, aparte. După un timp, măştile însă cad şi apar primele frustrări. Faptul că nu-l poţi ţine de mână pe stradă. Faptul că îi furi săruturile pe furiş. Faptul că după cea mai mică atingere, gâtul lui e ca un girofar în speranţa că nu a fost prins asupra faptei. Ludicul dătător de speranţă. Faptul că vorbiţi doar într-un interval orar bine stabilit. Faptul că tu-i mărturiseşti ce simţi sincron cu telefonul ei de verificare. Panica. Transpiraţia. Starea permanentă de agitaţie. Aşteptarea. Faptul că orice s-ar întâmpla şi oricât de feeric, la sfârşitul zilei tot lângă ea adoarme. Faptul că ea e sau vrea să fie oarbă la schimbare. Faptul că poate nu e nici o schimbare. Ciuda că tu ştii tot şi ea nimic. Derizoriul. Abulia. Gândul funambulesc că nu e nici o diferenţă între a renunţa la tot şi a merge la fel mai departe. Vanitas vanitatum. Moartea interioară, picătură cu picătură. Ideea înnebunitoare că tu nu ai fost niciodată “ea”, doar “cealaltă” şi uneori “nimeni”, în explicaţiile lui către “ea” când un sms întâmplător nu vine în intervalul orar pomenit mai devreme.

Versus ce ? “Plec, am pe alta”. Tortura în evul mediu sau glonţul sfârtecător de creieri. Sincer, aş prefera a doua variantă. Dar oricum nimeni n-o să ştie până n-o să experimenteze. Sau nimeni n-o să creadă. Şi aşa, clişeele în privinţa victimei vor fi întotdeauna unilateral îndreptate spre o “ea” sau un “el”. Niciodată spre o “cealaltă” sau un “celălalt”. Fiindcă impresia imediată e mereu mai acută şi mai verosimilă. Pentru că citim o sumedenie de cărţi şi vizionăm filme cu toptanul, dar nu interiorizăm mai nimic. Şi în fine, because fuck everyone else.

Rewind.

- Îţi dai seama că asta era să provoci şi tu ?

…

Morală multiplă: a) Haydamaky cântă divin, dumnezeiesc. b) Ucraineana înaintea rusei, întotdeauna. \w/

2. O cameră veche. În partea dreaptă – o vană. Atmosferă lugubră, lemn putrezit. În jurul vanei predominant negre – câteva zeci de lumânări mari şi groase. Iar în vană, ce să fie, ce să fie ? Două schelete care încă mai aveau suficientă carne pe ele încât să fie recogniscibile: ai mei bunici, morţi în urmă cu mai bine de 10 ani (ea din senin într-o oarecare zi, fără nici un semn în prealabil, el cam la un an distanţă, după ce-o înnebunit). Când i-am întrebat ce fac, mi s-a explicat că ei se iubesc prea mult ca să moară pe rând, deci prin urmare au ales să se-ntâmple aşa. Eu mă uit când la unul, când la celălalt, clipesc des, da’ până la urmă îmi încolăcesc braţele în jurul oaselor ce se presupunea că sunt bunică-mea, îi zic că-nţeleg şi c-o iubesc, mă trezesc din vis şi rămân traumatizată de ce-am văzut mai bine de o lună.

Morala: Sechelele copilăriei îmbinate cu cele ale prezentului sunt marile leziuni psihice ale viitorului. \w/

1. Nu râdeţi, da’ ăsta-i mama lor, un vis specific rockăresc : io lead singer în ceva trupă, în faţa unui stadion înţesat de suflete, în deschiderea unei oarecare mari formaţii, presupun. Aveam de cântat nişte coveruri Guano Apes. Mă sui pe scenă şi toată fiinţa mea îmi spune că e cel mai important moment din viaţă. Nu apuc să iau microfonu’ în mână că şi uit versurile de la Big In Japan. Trezire spasmodică. Restul e tremur, sudoare şi telefoane febrile celor care ar înţelege, că altfel o luam razna. Teh shame, teh horror, teh unworthiness…

Morala: Aceeaşi ca-n clasa a IV-a la olimpiada judeţeană de română care, spre ghinionul meu, n-a fost vis : te urci pe scenă doar dacă ai învăţat la perfecţie versurile, d’oh. \m/ \w/

Asta nu înseamnă, totuşi, că zilele astea nu mai zburdăm ca mieluşeii blânzi şi fericiţi care n-au nici cea mai vagă idee că urmează să fie duşi la abator, plimbându-ne prin soare fără griji şi anticipând vremurile în care va începe stresu’ şi cele 10+ ore pe zi de stat la şcoli, alintându-ne cum că cât de greu îi, da’ de fapt plăcându-ne ca unor masochişti care estem.

Bibliografia ? Incomensurabilă. Obligatorie ? Toată. Durerea noastră în părţi indecente ? Nepreţuită. Nici nu ne obosim să avem certitudini cifrice. Au calculat alte minţi luminate înaintea noastră – ar trebui să citim 3 cărţi pe zi ca să fim gata până-n sesiune cu totu’.  Asta, desigur, presupunând că lucrarea de licenţă-i gata deja. Hop hei !

Încă nu ştiu dacă mulg statu’ de bani. Secretarele au şi ele numai două viteze: încet şi pe loc.

Da-i mişto în primele săptămâni, mai ales când îţi dai seama că toţi s-o întors cu platfus la creier din vacanţă. Unii o uitat limbul român, alţii inglishu’, dar, dintr-un vădit spirit de emulaţie, suntem şi care ne-am străduit să nu uităm nimic, să ştim tot, ba chiar să trecem neobservaţi cu osmotica aia drăcească de romgleză.

Strike 1

Blonda şi Buburuza mă aşteptau păh coridor în timp ce io ieream în faţa oglinzii, checking myself out, ptiu ptiu că perfectă mai mi-s. Noah, şi când ies, ăstora doo le jucau lacrimile-n ochi şi tătă faţa le ierea numa’ o gură.

- Că ce doamne iartă-mă aţi şi păţit, tu ? îs şi io curioasă.
- Aaaaaahahahaha Roxa !! O trecut Bella (o unguroaică mişto din grupa întâi, n.a.) pe-aici şi ne-o întrebat dacă facem schimbu’ ăla de grupe de la 4 la 6 ! Şi ahahahaha, o zâs foarte revoltată că “Noah, să ziceţi la toată lumea, că colegele voastre deja urlesc la mine !” Urlesc, tu, auzi ! Ahahahaha !!!

După ce gat şi io de hohotit, le întreb că ce i-o zis sireacei fiinţe.

- Apăi ce să mai şi zici, c-o fugit pe scări. Da’ am crezut că nu mă poci abţine până pleacă, doară deja am văzut-o pe Buburuză cu ochii bulbucaţi şi era să mă pufnească râsu’ ! spune Blonda cumsecade.
- Noah, şi ? întreb io nedumerită. Ce-avea ?
- Ooh, că de era Roxa aici îi râdea în nas, zice Blonda către Buburuză şi mai şi imită cum râd, la care asta mică adaugă:
- Du-te tu că de era Roxa aici, săraca Bella nu mai ieşea din casă.

Aha, deci amu’ io-s bruta insensibilă şi needucată ! Să se bucure că n-am urlit la ele, zic !

Strike 2

Uitându-mă plictisită în dreapta mea, văd cartea de pe masa unei colege şi o-ntreb mirată:

- Ce, şi Coliba unchiului’s Tom o avem de citit ?

Doamne proastă-s.

Strike 3

Începe un seminar, profa ne zice călduros cum că she’s very glad to see us, la care Blonda, de lângă mine, o comite foarte sigură pe ea:

- So we are !

Dotata, de undeva din spate, aprobă zicând aceeaşi inepţie a topicii. Profa, draga de ea, că tare dragă mi-i, îşi ridică ochii din foi şi o priveşte cu îngăduinţă şi milă pe Blondă, zâmbind blajin. Io atâta am aşteptat şi, văzând că Blondei i se mişcă rotiţele în căutarea greşelii, mă eliberez:

- So ARE WE, ce dumnezo…

Râsete şi voie bună. Nu garantez cu ficaţii că s-o prins şi Dotata.

Strike 4

Profa-mi cea dragă, la câteva minute după isprava de mai sus, ţine neapărat să ne arate că nivelu’ academic nu-i aşa de pretenţios şi preţios precum crede tătă lumea, şi că, prin urmare, poate şi ea, ce naiba.

- Încă n-am primit listele de la secretariat şi nu pot să vă împărţesc temele.

Di ce, di ce ne trăbă atâtea limbi ?

Knock out

- Doamna profesoară, ce înseamnă “în stare fetală” ?

Decide for yourselves.

Eeeei, da. Lungă o fost vara şi anchilozate mai ni-s sinapsele. Ah, şi pe când ne-am obişnuit cu ideea că colegele  noastre de aceeaşi vârstă îs logodite, măritate sau au chiar şi prunci, un nou trend se instalează comod şi nonşalant: încep să le moară părinţii…

De fiecare dată când ajung aici, parcă mi se resetează creierul. Sistemul urban de valori devine nul când păşeşti desculţ pe trifoi. Am început să mă gândesc serios la varianta cadru didactic. Aici. Departe de meschinăria, promiscuitatea, frivolitatea şi falsitatea de la mai bine de 100 de km distanţă. Măcar un an, după faculte, să-mi revin, să mă întremez şi să-mi regăsesc echilibrul care acum îmi cam scapă printre degete. Idealuri mărunte, linişte mare. Poate n-aş mai vrea să plec. Nici praf nu există aici…!

Nu-mi pasă că încalc a nu ştiu câta poruncă uitându-mă-n ograda vecină, râvnind la părticica aia de rai. Cinci vieţi să trăiesc şi nu că nu aş reuşi să fac cât alţii într-una, ci cât alţii într-o vară, vorba cuiva, şi asta doar pentru că nu ştiu, mă jucam de-a v-aţi ascunsea când s-o-mpărţit norocu’ sau făceam ceva inutil, în orice caz.

Nu pot nici să fentez într-un fel sau altul “norocul”, “destinul” şi alte (in)variabile în care, fie vorba-ntre noi, nici nu prea cred. Da, trebuie doar să întinzi o mână după ce vrei, dar cu ce preţ ? A nu mai fi tu, a călca peste tot ce-ai ştiut şi-ai învăţat, peste tot frumosul rămas. Nu, n-am s-o fac, mi-ar putrezi sufletul. Îl las aşa, cu stratul ăsta de mucegai la suprafaţă, s-a curăţa el cândva. Sau murind.

Vara asta hai să trăim.

Dacă tot v-am obişnuit cu subiectul, de ce nu l-am mai aprofunda pentru a nu ştiu câta oară ? Vineri noaptea, cu ditamai rucsacu-n spate şi singurul scop de a ajunge “acasă” şi a sorbi odată din vinul promis, aşteptam liniştită un 73 în Piaţa lu’ Sudu’. Când, deodată, începe. Cum ce ? Colindul din clopote. Cum care clopote ? Ale lui Piedone:

  de pe evz.ro

Nu, nu ştiam până atunci de existenţa lor, mi-au trebuit câteva secunde bune până să mă prind de unde vine teribilul sunet… asta probabil şi pentru că sună înfiorător de tare, de sintetic, de deranjant şi de… pretutindeni. M-am uitat la ceas; oră fixă nu era, Crăciun la 18 grade nu era, aşa că am rămas prostită-n drum. Majoritatea oamenilor se foiau nervoşi, câţiva au început să-şi bage şi să-şi scoată printre dinţi, iar vreo doi vlăjgani au început să-i aplice picioare stâlpului corespunzător. Cum să te plictiseşti de Berceni ?

Că bine mi-am început şederea.

În noaptea aia a fost vin, mult vin şi multă smiorcăială. Că deh, aşa e, la noi nu sunt şi nici nu vor fi 17 grade iarna-n casă pentru că nu ne permitem să plătim întreţinerea, deci legea compensaţiei funcţionează. Atunci de ce dracu’ ne mai întrebăm în fiecare zi de ce nu funcţionează în direcţia în care vrem noi ? N-am aflat nici atunci, nici acum, iar şansele să aflăm vreodată sunt minime, da’ dimineaţa parcă soarele strălucea şi în Berceniul nostru interior. A fost bun vinu’, hîc. :]

mmuK în Lăptărie.

Am mai cunoscut nişte oameni mişto, am mai băut o bere, am mai dat din cap, am mai dansat tribal şi aiurea, ca-n capitală. Un concert cu prea multe piese noi pentru starea în care eram atunci, deşi Kumm sunt Kumm şi nimeni nu le ia ce-i al lor. Momentul stop al serii a fost cel cu George de la răposata Travka sus pe scenă, cântându-ne un Cum te simţi obsedant, care încă mă mai bântuie. Păcat că nu mai există, ne-a scăpat o mare trupă printre degete…

“Felicitări, tocmai ai băut o chestie de 70 de grade.”

Asta-mi zicea Cougar cândva în toiul nopţii, după concert, în curtea unei splendide case vechi din Crângaşi, când dădeam pe gât pentru prima dată în viaţă absint, chestia aia verde cu aromă specifică. A urmat un strop de vin, o delicioasă ciocolată de casă, un grătar şi o întreagă vânzoleală nocturnă. Pe la 8 dimineaţa puneam, în sfârşit, capul pe pernă, adormind cu gândul că e tare mişto să ai viaţă socială încontinuu, nu doar când eşti în vizită pe plaiuri sudiste. Mult mai e pân’ la anu’…

Nici o zi fără tras la măsea. \m/

… deşi tare greu m-am urnit duminică până-n Fire, date fiind evenimentele din noaptea precedentă. A meritat, mi-am convins-o pe Diana să vină la In Flames şi încă mă felicit pentru asta. Apropo de Fire, io înţeleg că e interesant filmul lui Kusturica, da’ dacă vreţi bacşiş, întâi daţi-ne berea aia odată şi apoi vă puteţi holba la ţigani, gâşte şi căcat toată noaptea.

In. Fuckin’. Flames.

V-am zis vreodată ce drag mi-e Parcul Carol ? Arenele Romane ? Păi atunci să ştiţi că acolo am fost la primul meu concert în afara localităţii de baştină şi mi-a rămas aşa, în suflet, ca simbolul libertăţii supreme. E un loc tare fain şi numai gândul că perfecţiunea muzicală s-ar putea împleti cu cea peisagistică mă facea să tremur. Am aşteptat concertul ăsta cum îşi aşteaptă copilul acadeaua.

Şi cumva-cumva a venit, însă m-am bosumflat curând, când m-am trezit cu un cort în mijlocul spaţiului de la arene. Poftim ?! 20 de grade afară, cer senin, mii de oameni şi… un cort ? Din păcate, da. Când au mai început să scheaune şi Snapjaw, că altfel nu ştiu cum aş putea numi ce-am auzit, eram ferm convinsă că o să fie o seară ratată. Drept urmare, am ciocnit o bere cu Diana şi ne-am trântit pe scări în aşteptarea unei minuni.

Când au cântat L.O.S.T., parcă mi-a mai venit inima la loc. Nu sună deloc, da’ deloc rău băieţii ăştia. Godmode nu ştiu ce-o lucrat iarăşi de n-o mai prestat, dar când toată lumea a început să ţipe şi să se agite cu Anders şi gaşca pe scenă, cui naiba i-a mai păsat ?

 metropopoză delicioasă cu Anders

Între timp, am dat din coate şi am ajuns în dreapta, foarte aproape de scenă, iar câmpul vizual ne era obstrucţionat de namila de trei ori mai înaltă ca mine, el, doar el, ex-basistul Travkăi mai sus menţionate, Răzvan Rusu alias Mizdan, care nu se mulţumea să existe pur şi simplu, nuuu. Trebuia şi să poarte o geacă de iarnă dintr-un material inimaginabil de gros, în condiţiile în care: eu eram în tricou şi-n cămaşă, în cort n-aveai loc să faci un sfert de pas în jur, iar In Flames începuseră să se dezlănţuie pe scenă. Aşa că, văzând noi că singura şansă de a vedea ceva şi de a supravieţui fără prea multe coate-n moacă era să sari deodată cu mulţimea, am sărit ! ADICĂ SAAAAARI, cum ar zice Travka, Mizdan tre’ să ştie mai bine. Şi deşi ne-a umplut de bere încă de la Pinball Map, a fost domn şi şi-a cerut scuze, ba a mai şi stat oarecum întors către noi ca să vedem ceva. Apoi, după câteva piese, a plecat.

Revenind la atmosfera incendiară, In Flames chiar a pus tot cortu’ pe jar. S-a făcut crowdsurfing non-stop, mereu eram cu ochii pe sus să nu ne treacă cineva pe deasupra capului. De urlat am urlat ca adolescentele la Michaaaeeel!!!; la Only For The Weak nu mai ştiam cum să ies la suprafaţă din mulţimea săltăreaţă pentru o nenorocită de gură de aer, iar la Take This Life şi Trigger am spus pa ultimei fărâme de autocontrol. Un “Are we dancing all alone ?” din mii de plămâni a zguduit arenele, iar eu am resimţit fizic semnul ăla de întrebare. Nici o părticică din corp nu mi-a rămas neînfiorată. Mulţimea asuda şi fremăta, iar Anders numa’ că nu ne îmbrăţişa din priviri. Le părea sincer rău că aveau un “mic” deficit de Jesper, erau uneori timizi şi mereu modeşti. Publicul i-a adorat şi i-ar fi devorat de vii. Ce n-ar fi de adorat, la urma urmei ?

 obey.

Şi da, la dracu’, am lăcrimat ca o cascadă la Come Clarity (CLICK FOR FOOTAGE ! ), m-am înecat cu nodu’ la primul “Can you add colour inside these lines ?”. Eram hipersensibilă la întrebări în noaptea aia şi nici vocea lui Anders n-a fost de mare ajutor întru remedierea situaţiei.

   aş fi vrut şi o privelişte asemănătoare, futu-i cortu’ imposibil

După concert, am stat pe-o bancă juma’ de oră să-mi revin şi nici acasă nu eram tocmai refăcută. Bestiali. Şi-au asigurat un loc în top 3 cele mai tari concerte văzute vreodată şi nici măcar nu erau în formulă completă. De-asta-i iubesc eu pe In Flames şi-s mândră că tot rocku’ a început cu ei.

Fuck off clarity – outro.

Într-o lume normală, paragraful ăsta n-ar mai exista. Într-o lume normală, eu aş fi trăit deja de 2 ani în Bucureşti şi ar fi ieşit toţi dracii din mine până acum, sau măcar ar fi fost înlocuiţi cu alţii mai paşnici. Într-o lume normală, nu m-aş fi întors acasă sprijinindu-mă de ziduri şi greşind ieşiri de la metrou. Într-o lume normală, n-aş fi fost mai utilă la 350 de km distanţă. Într-o lume normală, m-aş mai pişa şi io din când în când pe toate inimile şi problemele altora. Într-o lume normală, nimeni n-ar trebui să moară – nici aşa, nici în fiecare zi puţin câte puţin. Într-o lume normală, aş fi rămas la înmormântare. Într-o lume normală, eu aş dormi acum.