Cândva, la debutul debandadei, m-o sunat taică-mio să-mi spună că tocmai trece fugitiv prin Bucureşti, în drum spre casă. Ar fi vrut să-mi lase nişte portocale, dacă m-aş fi urnit până la marginea oraşului.

- Nu, nu pot, tată, că nu-s acasă, încă-s în centru.
- Ai ieşit la proteste?
- Nu, sunt pe-afară. Am ieşit la… uhm… un suc, zic io, rotindu-mi ochii şi privind Long Island-u’ în ochiul de gheaţă.

Râsete înfundate în jur. Mai că pufnesc şi io, la cât de fals mi-a putut ieşi asta. Dar cumva, chiar dacă eşti departe şi de capul tău, parcă e vulgar să le zici propriilor părinţi că ai ieşit să bei.

Mă rog. De la un anumit punct al vieţii, n-am mai înţeles cine e copilul şi cine e părintele în relaţia dintre mine şi ai mei. Mai exact, de la momentul ăla fatidic când sfatul tuturor era să nu plâng, să fiu tare, că muma n-ar avea nevoie să mă mai vadă şi pe mine distrusă. Eram un copil, for fuck’s sake, de ce eram sfătuită să-mi reprim sentimentele? Dar atunci, pe moment, a părut soluţia ideală, aşa că n-am plâns, m-am abţinut. Ba chiar am râs uşurată, ca o dereglată ce încă mă aflu. Şi cred că de-acolo s-a rupt comunicarea.

E posibil să ai sentimente materne faţă de ai tăi? I think I do (ce mai faci, dragă Sigmund? bine, sănătos?). E exact ca atunci când veneau ei de la serviciu, cu o grămadă de probleme şi nemulţumiri, dar se luminau când mă vedeau şi găseau resurse interioare să mă ajute şi cu temele. Aşa şi io: oricât aş fi de fucked up, ai mei mă ştiu mereu senină, miserupistă, coioasă şi fără nicio grijă pe sfânta lume. Uneori mă întreb dacă mă cunosc. Înainte de Fişi, am iubit fără speranţă trei ani şi am suferit prin toate colţurile casei. N-au aflat niciodată. I’m psycho like that.

Nu cred că este cineva care să nu fi auzit vreodată celebra replică “oricâţi ani ai avea, tot copilul nostru eşti!”. Bine atunci, dragă mamă şi tată. Oricum mi-ar fi, o să fiu mereu copilul vostru: fericită, sătulă, virgină, trează, inocentă şi mereu acasă înainte de ora 22.

…

Până una-alta, poate se îndură să-mi explice şi mie cineva ce s-o întâmplat în noaptea aia.

1. Ce am putut să vorbesc atâta cu negrul rastafarian cu pantalonii aproape-n vine, care m-o urmărit la baie?
2. Cum am putut să mă simt atât de în largul meu cu patru oameni “de pe net”, pe care nu-i mai văzusem niciodată până atunci?
3. De ce am scrum de ţigară într-o farfurie nespălată de-o săptămână? Ultima dată când am verificat eram tot nefumătoare.
4. Până la urmă câte Long Island am băut??

Singurul lucru cert din noaptea trecută e că am cântat Pearl Jam la karaoke. Nu ştiu cum o sunat, da’ m-o uns pe suflet descărcarea asta grunge. Îmi cer scuze dac-am speriat clienţii din Scarabeo cu apucăturile mele de headbanging şi făcut pe artistu-n microfon. Am fost wild. An animal.

În rest, încă o relație care se oprește cu puțin înainte să se împlinească doi ani. Nu mă-ntrebați, că n-aș ști ce să vă zic. Doar să nu mai aud cuvântul “Fișior” pe-aici, că tăt-tăt-tăt trântesc și țâp! Ardelenii știe. Da, știu, e trist și tot tacâmul, dar măcar… Dar măcar. Still working on this one.

Și iaca așa începe adevărata aventură prin București: all alone now, baby. O parte din mine se bucură de ideea de independență, altă parte își dorește s-o rupă la fugă în sihăstrie, iar partea rațională șoptește timidă să-mi găsesc un apartament mare, luminos și pe cineva alături de care să-l împart. Dar strict în momentele astea văd totu-ntr-o beznă incredibilă, care mă împiedică să mai cred că există oameni faini în lumea asta.

I don’t have low self-esteem. I have low esteem for everyone else.

“Am trait în ultimul an încercări ale vietii pe care nu le doresc nimănui. Mă doare sufletul… Am creat în ultimii ani un fenomen numit “Cronica Carcotasilor” de care sunt mândru şi care trebuie să continuie fără mine în rolul de prezentator! Vreau sa îmi asigur însă colegii că îi voi ajuta cu tot ce am învăţat în aceşti 17 ani!

Nu voi mai apărea în prim plan la Cronică şi asta din respect pentru victimele cumplitului accident. Nu am susţinut niciodată că sunt fără pată, dar reacţia unor colegi de presă m-a lăsat fără grai. Vă rog să înţelegeţi că Şerban Huidu nu se agaţă de statutul de persoană publică şi că niciodată nu a făcut acest lucru.

Pe scurt, aş vrea să nu confundaţi omul Huidu cu emisiunea în sine, care este exprimarea unei idei de mai bine şi care a fost tot timpul confundată cu o emisiune de umor! Este o emisine de opinie care se foloseşte de umor! Atât! Pentru asta Cronica trebuie să continue!

Vreau să le mulţumesc fanilor şi prietenilor care au rămas lângă mine în aceste cumplite momente şi să asigur rudele victimelor de adânca mea compasine. Nu sunt cuvinte care să descrie dezastrul sufletesc pe care l-am produs lor, mie şi familiei mele! Vă rog să mă iertaţi!”

N-am scris până acum nimic pe marginea subiectului, pentru că ştiţi deja că ăsta nu-i un blog (prea) serios, cum nici io nu sunt. Dar m-a afectat, aşa că o să fac o excepţie. Nu ştiu de ce tocmai azi. Nu faptul că Huidu n-o să mai apară pe nicăieri m-a convins; asta era previzibil. Scriu pentru că ştiu cum e să iei o viaţă.

Era noapte şi circulam cu vechea Dacie 1300 – singura maşină pe care-am condus-o vreodată constant – pe serpetinele de la Acăţari. Era o beznă grea şi lipicioasă, ca smoala. Farurile abia dacă răzbateau la un metru înaintea maşinii. Circulam regulamentar şi nici viteza nu era prea mare, dar am tăiat o curbă şi am simţit o bufnitură puternică, după care totul a rămas ca suspendat vreme îndelungată. Îmi era greu şi să clipesc, totul se mişca în slow motion. S-a făcut beznă totală. Doar un far mai clipocea plăpând. Priveam fix şi nu înţelegeam cine-mi repetă, parcă din dosul gândurilor: “L-ai omorât, l-ai omorât, l-ai omorât, l-ai omorât…” Eram tot io, doar că cea conştientă. M-am trezit lac de apă şi gâfâind, în toi de noapte. Eram îngheţată, panicată şi nici nu ştiu cum m-am dat jos din pat, plângând, să beau o gură de apă. Ca-n filmele proaste. Şi deşi ce-am zis la sfârşitul primului paragraf poate părea un pic exagerat şi macabru, vă asigur că nimic din ce-am trăit sau ce-am visat vreodată nu se compară cu senzaţia aia.

Am avut coşmarul ăsta la câteva luni după ce-am intrat cu maşina din vis într-altă Dacie, care stătea cuminte la semafor, din simplul motiv că am uitat să învârt volanul. Desigur, ca mai tot ce se petrece în viaţa mea, păţania s-o lăsat cu râsete şi amintiri faine, nicidecum cu tragedii. Ce-a trăit Huidu însă… cu totul altă mâncare de peşte. La muncă am refuzat să scriu vreo ştire legată în mod direct de el.

Sigur, să simţi pe viu vina aia sufocantă are un impact psihologic de lungă durată, nu de două zile şi eventuale recidive. Dacă nu mă credeţi, citiţi Crimă şi pedeapsă şi fiţi pregătiţi pentru tortură mintală de cea mai joasă speţă, ca să zic aşa.

Femeia care a murit avea 54 de ani, cât mama. Nu-s Dumnezeu, deci n-am cum să-l judec pe Huidu. N-am cum să decid dacă a fost accident, neatenţie, dacă e ok că scapă cu suspendare sau dacă-i bine ori ba că nu mai apare pe nicăieri. Treaba Lui şi-a lui. Eu zic doar că, pe undeva, mai mult prin empatie decât prin orice altceva (un coşmar, oricât de nasol, e prea nesemnificativ), îl înţeleg şi mi se chirceşte sufletul…

Pentru toate am băut. Bere, whisky, tequila, energizant, suc. Şi ştiţi ce? Nu m-am îmbătat! Semn că ‘mniezo chiar nu-ţi dă mai mult decât poţi duce…

După ce mi-am revenit cât de cât, mi-am croit drum printre oameni şi, cu privirile încă tulburi de lacrimi, m-am împiedicat de-o bordură chiar când treceam pe lângă trei poliţişti. Evident, i-o umflat râsu’. Nu-i condamn, căci reacţionez la fel de pueril de fiecare dată când cineva îşi etalează abilităţile de artist emerit într-ale dansului contemporan urban. Da’ de-aia tot le-aş fi spart dinţii cu şina de cale ferată.

Tac, înghit, merg mai departe.

Cu minţile învolburate şi cu un nod incomod în gât, mă urc în 300 în loc de metrou şi mă-ndrept către Universitate. Înăuntru, patru ţigănci balşoaie, în fuste colorate şi baticuri înflorate. Transpirate, uşor mirositoare, dar destul de tinerele… şi smerite, dom’le, umile pân’ la dumnezo şi-napoi, căci cu trei locuri libere-n autobuz, nu voiau nicicum a lua loc pe vreunu’ dintre ele! În cele din urmă, toropite de cele 83428423894203948 de grade de-afară, se-aşază, însă numai până la prima staţie, când năvăleşte înăuntru un puhoi de oameni albi, superiori, cărora ţigăncile le cedează instant locurile, fără a le fi fost însă solicitate.

- Stai jos, frumoaso! îmi spune una dintre ele, zâmbindu-mi cu o sinceritate dezarmantă, de-mi venea s-o pup.
- Nu, stai liniştită, nu vreau să mă aşez, îi răspund io, zâmbindu-i la rândul meu şi atingând-o prieteneşte pe umăr.

N-o vrut, evident, da’ m-a privit fix, aproape neîncrezător. Apoi a surâs timid. Cum ziceam, o smerenie de-a dreptu’ enervantă, soră cu autodiscriminarea.

Dar contactul nostru vizual a spus o poveste întreagă. Ne-am înţeles reciproc, ca doi câini hăituiţi de ger, care-au dat de culcuş cald şi-un ciolan afumat. Nişte vorbe faine, de-atât o fost nevoie.

Nu ştiu voi, da’ io le-aş lua pe ele, pe ţiganu’ orb şi pe ăla care m-o salvat de la moarte prin înecare în Mureşu’ îngheţat şi i-aş duce fain-frumos la Balkanik Festival, să ne rotim fustele, să ne-mpleticim picioarele şi să lăsăm sângele ăla balcanic să zburde nestingherit prin vene, că-i tot roşu, fie că-i de ţigan, pakistanez, evreu, român, american, chinez sau Jiji Becali. Iar muzica asta-i pansament pentru suflet şi alta nu!

Luaţi de-aici promo înnebunitor de megafain. Click or die!

Deci cine mă face de-o horă weekendu’ ăsta?

Post pe alocuri melodramatic din cauză de prea mult vin la bord pentru o singură noapte. Hâc!

Inside info: Iggy Pop o rockuit ca nimeni altu’! Are 64 de ani şi se mişcă pe scenă ca un puşti de 19. Şi îl ţine vocea!

Iaca o poză de ieri. Cu toate că-i aşa aproape, mi-i dor de Fişior. Nij nu ne mai putem pupa. Eventual doar ca extratereştrii: pui un deget pe celălalt şi… bzzz.

“I just want to go back to ’94—that was a good year. I met Karen, Becca was born. It was the year that changed my life. Plus, no Internet, cell phones, texting, tweeting, twatting, twittering. Movies were a buck, gas was 10 cents a gallon. Blow jobs were free. Speaking of which, Clinton was in the White House, Nirvana was on the radio. And I had yet to fuck up the best thing that ever happened to me”.

În ’94 intram în clasa întâi, nu ştiam cine-s Nirvana, iar Clinton nu mi s-ar fi părut niciodată atrăgător. Acum, după aproape 20 de ani, mă atrag grizonaţii, aş da zile de la mine pentru un concert Nirvana şi aproape că mi-am încheiat socotelile cu studiul, cred. Ain’t timing a bitch?

Şi dacă vă întrebaţi ce-i cu titlul şi citatu’, sâmbătă seara mi-am rezervat plăcerea să privesc ultimele două episoade din sezonul 4 (şi ultimul ieşit) de Californication la HBO, chiar dacă există de ceva vreme pe net. Bestial serial, despre care tre’ să vă zic mai multe cât de curând.

Revenind la ţigănuşii noştri. Ea avea maxim 13 ani, el maxim 16. Erau angajaţi într-o discuţie aprinsă, iar io ciuleam urechile, evident, foarte curioasă. N-am reuşit să prind nimic până n-o trecut pe lângă mine:

- Da’ e tare rău să nu ştii carte, spune ţigăncuşa către flăcău.

Noah, la asta chiar nu mă aşteptam! Nu ştiu di ce, da’ mi-o venit în minte cazul căţeluşei ăleia promovate pe Facebook, Star, care-o primit nu ştiu câte alice în cap, o fost legată şi îngropată, dar o reuşit, cumva, să scoată botu’ de sub pământ. Au găsit-o vie, iar amu’ e bine-mersi. Nici nu ştiu de ce-am făcut asocierea asta. Poate pentru că-mi plac ţiganii cum le plac altora maidanezii… “până te fură” sau “până te muşcă”, zic unii. Mda, se poate, nu neg. Da’ până la proba contrarie, de ce să trăiesc cu prejudecata şi experienţele altora? De ce esteticul şi poate, nu zic nu, olfactivul distrug toate punţile de legătură dintre suflete?

Gândesc de ani în şir aşa şi lumea-mi tot spune c-o să-mi schimb părerea. Aştept…

Cum s-ar zice, 2010 o fo’ anu’ în care m-am împlinit pe toate planurile… Păcat că tăte estea nu s-or întâmplat fără emoţii şi peripeţii, cum îi şade binie ardelencei care semnează ceste rânduri. Să recapitulăm.

• Am terminat facultatea. Am savurat perioada asta până la ultima pagină citită, am râs cu gaşca mea de buburuze, am fuşărit nişte materii şi mi-am tocat mărunt neuronii cu altele, pe scurt… am absolvit Literele cu bursă de studiu, nevăzându-mă nevoită să-i storc pe-ai mei de bani. Mi-am scris licenţa pe o temă controversată şi sofisticată într-o lună de nopţi şi zile, în care m-am spălat pe cap de mai puţine ori decât am dejte la o mână… am şi predat-o mai târziu cu o săptămână, dar totul a ieşit mai mult decât ok. Cred că facultatea a fost cea mai faină perioadă a vieţii mele.
• PARTY! Şi party o fost, cu zbânţ, dănţuială şi plete răvăşite. De la sfârşitu’ lu’ februarie, când am avut marele noroc să cunosc un moldovean tare drag mie, adică pe Fişior, am făcut turu’ cluburilor şi puburilor mureşene cu el şi Runia până pe la sfârşitu’ lui mai… interval în care io trebuia să-mi scriu licenţa. M-am strâcat de cap în anu’ tri, evidentemente, dar nu regret nicio seară de karaoke şi niciun moment în care chelnerii nu mai ştiau cum să ne deie afară, la închiderea rockăielii. Au fost şi o sumedenie de concerte
• Am cunoscut minunea moldoviniască zisă Fişior. Undeva la sfârşitul lui februarie, într-o seară rece de sâmbătă, m-am aplecat după un capac de bere sau aşa ceva; când am revenit la “suprafaţă”, l-am văzut aşezat la masa noastră, lipăind nişte bere. În doi timpi şi trei mişcări, i-am şoptit Runiei la ureche: “Ce m-atrage tipu’ ăsta!”. La cursurile de luni dimineaţa, buburuzele îmi admirau deja ditamai urmele de muşcături de pe gât. Curând, am împlinit 10 luni de când suntem împreună şi vreo trei şi ceva de când locuim… tăt împreună. Mari modificări, viaţă de adult, bla. Nu zic că-mi place la nebunie, da’ zo nici c-aş strâmba din nas. Oricum, când mă uit la Fişior mi se topeşte fufletu’ de drăgălăşenie, aşa că asta multe spune. Cea mai mişto găselniţă pe 2010 el îi.
• M-am mutat în Bucureşti şi mi-am găsit de lucru a doua zi după ce mi-am adus bagajele. Noah, Dumnezo, asta-i mai cu cântec. După ce tătă vara am făcut turu’ ţării cu ia-mă nene să mă poci înscrie la master la sudişti, toamna m-am cărat acolo. I’ve been busy as fuck. Am vrut să-mi las un timp de acomodare şi p-ormă să-mi caut de lucru, da’ ce să fac dacă lucru’ m-o găsit pe mine? Ei m-o sunat că m-o găsit pe nu’sh ce site, io am acceptat entuziastă… şi iată-mă, editor de revistă. Păcat că nu prea reuşesc încă să mă acomodez cu ominii, cu locurile şi cu ciuda că am şi de muncă, şi master, şi nu prea mai am timp de altceva. Io am vrut să exploatez cultural Bucureştiu’, nu să mă închid într-o redacţie 10 ore pe zi, uneori şi mai mult. Tătea astea, combinate cu un inimaginabil dor de casă (că mi se şi rupe sufletu’ că în 2 iar tre’ să mă sui în maxi taxi şi să mă car) m-o cam dezechilibrat emoţional. În prima lună de stat acolo, mă întorceam în fiecare seară de la lucru cu lacrimi în ochi şi-mi juram că nu mai calc pe-acolo. Noroc că-l găseam pe Fişior mereu acasă… a shoulder to cry on. Acum mi-am mai revenit, oarecum, da’ tot hipersensibilă am rămas. La chefu’ de Crăciun al editurii o pus ăştia piese de Furdui Iancu. I cried like a bitch. “You Ardeal, you Ardeal, we are your soldiers. Holy temple, holy temple, Apuseni Mountains”, cum ar zice nişte clasici în viaţă. Cre’ că-mi lipseşte o viaţă socială activă, aşa cum aveam acasă. Şi o mână de prekini. Trist, dar adevărat. Sau poate-oi fi io copchilu’ răzgâiat căruia i-o fi dor de fusta mumei. Posibil. Să-mi dea cineva doo palme, să mă acomodez odată, că altfel nu mă văz întreagă la minte.

Ce să zic, sper ca-n 2011 să le meargă bine ăstora care mi-s dragi, c-atunci oi funcţiona şi io, din inerţie dacă altfel nu! Amu’ mă duc să mă vâr cu pleata sub duş şi să-mi sun rudele, că iară-s codaşa căşii la capitolu’ cesta. După care curje vinu’ cel spumant, o da.

La mulţi ani, mă, care mai sunteţi răbdători cu blonda şi mai aruncaţi un ochi p-acilea!