Conversation with best friend after too many people have told me they’d played Catan these holidays.

Me: I find it really sad that I’m the only person on this planet who knows shit about playing boardgames. I think I only played Monopoly once.

Him: Well, you had other social activities… like sex. And drinking. And loud music.

Me: Yeah but sometimes I just wish I had a group of friends who play Catan instead of goddamn strip poker.

Him: :)) I know you wanna see my boobs, but Catan is so dorky.

Me: I know, right? I think so too and I don’t even know how to play it. Maybe that’s why I don’t have friends who play Catan.

Him: I’ve played that game. It’s… sort of like Warcraft, but without the fights.

Who wants friends who play Catan anyway? Or friends, for that matter. Fuck this, the grapes shall forevermore be sour.

Când am scris ultima oară pe-aici era toamna aia călduţă şi însorită, care-mi încânta toate simţurile. Acum ninge peste tot în afară de Târgu-Mureş, unde-i ceaţă şi frig, unde dogoresc caloriferele şi banii din portofele asudă – nu de cald, ci de frica abandonului în fondurile pentru întreţinere. Mă rog, s-o cam făcut iarnă şi-mi pare bine c-am prins ultimele zile din toamna aia de vis în partea de vest a ţării, destul de nespectaculoasă din punct de vedere al reliefului, dar infinit interesantă pentru că noah, Banatu-i fruncea, mai ales prima oară când îl vezi. ;)) Anyway, despre asta poate în alt episod.

Ieri am ieşit la un ceai în J’ai Bistrot şi mi-a sărit ţandăra. Nu pentru că toată lumea din jurul meu lipăia bere de zici că eram în plin sezon estival, ci din cauza unei idei. Altfel, io-s cum mă ştiţi – cu toate că m-aprind uşor, mai degrabă fac implozie decât să-mi exteriorizez gândurile. Nu-mi place să intru în polemici cu persoane pe care tocmai le-am întâlnit şi să-mi impun un punct de vedere doar ca să-mi exersez oratoria şi să mă aud trăncănind. În primul rând pentru că e o risipă de energie (da, mi-e lene să vorbesc, pe bune), în al doilea rând pentru că oamenilor chiar n-ai cum să le schimbi mindset-ul dintr-o simplă discuţie – c’mon, câţi v-au zis, după o conversaţie în contradictoriu, “da, m-ai convins, ai dreptate, mersi că mi-ai deschis ochii!”? Mda. Şi atunci taci, îţi roteşti ochii în cap, oftezi, te joci cu părul şi linguriţa din ceai ţi se pare brusc interesantă.

Aşa. Deci ieri, într-un grup mişto de oameni dragi, discuţia se abate la situaţia sistemului sanitar de pe la noi, la medicii presupus corupţi, după care totul o ia razna rău de tot şi omul ăla nou, persoana pe care o ştii doar câteva zile, emite teoria iritantă conform căreia pentru un pacient nu ar face niciodată mai mult decât lucrurile pentru care e plătit.

– Păi şi… dacă moare, stai şi te uiţi?
– Da.

:/ Ce naiba…? Iniţial am încercat să-i spunem că există într-adevăr domenii în care n-ai de ce să-ţi ieşi din atribuţii şi să te dai peste cap dacă nu eşti plătit în plus, dar medicina nu e unul dintre ele din simplul motiv că sunt vieţi omeneşti la mijloc. Apoi s-a făcut o paralelă cam exagerată şi s-a ajuns la cazul unui salvamontist care nu ar face nimic în plus pentru sănătatea cuiva, indiferent de complicaţii, datoria lui fiind strict să dea omul jos de pe munte în siguranţă.

– Deci dacă omul moare, tu numa’ îl cari?
– Da.

Deja îmi zvâcnea un ochi de nervi, aşa că nu m-am mai putut abţine.

– Foarte bine pentru omenire că nu te-ai făcut medic! zic.
– Aşa-i? spune el.
– Mda. Deşi ai fi putut lucra liniştit în sănătate. Ai fi fost excelent într-o singură funcţie.
– Care?
– Ministru al sănătăţii.
– Ooooh, mă simt jignit!
– Asta a şi fost intenţia!

… şi când am zis asta simţeam că deja gura mi se transformase în fântână otrăvită şi ochii în arbalete. :)) Dar nu, serios, îmi fierbea sângele.

M-a mai calmat calmul Runiei, pe care dacă n-o citiţi vă zic acum că e medic rezident la cardiologie. Şi despre care ştiam şi înainte de conversaţia asta că dacă mi se opreşte vreodată inima, pe patul ei de spital aş vrea să ajung, din simplul motiv că a spus cele de mai jos cu pasiune, convingere şi glas tremurat. Pentru un străin. Viaţa lui devenise responsabilitatea ei.

– Aveam un bolnav care tot făcea stop şi avea nevoie urgentă de CT; tot sunam la ăia şi-mi spuneau ba că nu pot, ba că-s ocupaţi, ba că programare, bla bla. Şi ce era să fac? Să stau şi să-l las să moară? L-am luat şi m-am dus peste ei! Şi atunci au putut.

Aşa mi se şopteşte-n cască, precum unui lăutar căruia-i îndeşi verzişori între corzile viorii, să ţi-o zică şi p-aia cu. În episodul de azi, aia cu laptopu’ şi taximetristu’ ţigan. Mdeci.

Într-una dintre zile obişnuite din Bucureşti, acum cam fix un an, fiind în veşnica întârziere spre muncă, m-am hotărât să-mi uşurez viaţa şi să iau un taxi. Cel mai probabil nu-i cea mai inspirată idee într-o zi din timpul săptămânii, dar pleoapele mele nu aveau drept de veto în lupta cu gravitaţia. L-am luat din stradă şi am văzut că mă sui într-un Mondial; de-obicei dracu’ se uită la chiţibuşuri d-astea, important îi să aibă tarif normal. Da’ atunci m-am uitat, drept dovadă că s-ar putea să devin mai înţeleaptă odată cu vârsta… ok, lăsaţi, nu râdeţi aşa cu poftă.

Înăuntru, şoferu’ ţigan vorbea la telefon cu nevastă-sa. Acuma să nu mă-ntrebaţi de unde ştiam că-i ţigan şi nu doar bronzat, am locuit 2 ani în Apărătorii Patriei, aşadar bitches please. Ce grăia ăsta:

– Păi hai să cumpărăm şi nişte ulei, făină, d-astea, pentru săracii oameni. Da, şi oricum n-avem nevoie de sacu’ ăla de haine. Le ducem la biserică şi ştie popa ce să… nu-i problemă, că mai am io 2 milioane, îi putem da.

Apoi închide şi începe să-mi povestească, tot un zâmbet, cum donează el lunar tot felu’ de chestii pe la biserici. Mă mir cum n-am făcut combustie spontană de nervi.

– Da’ de unde ştiţi că ajung la oamenii săraci? Chiar e nevoie de intermediari? Ştiţi că feţele bisericeşti nu-s întotdeauna ceea ce par? Nu ar fi mai simplu să le duceţi direct la sursă? Şi banii, mai ales banii, îi daţi aşa, pe mâna popilor? mă revolt dintr-o suflare.

Io de-obicei îs extrem de pasivă la realităţile astea religioase. Este o fază mişto în Zorba grecul – cartea – unde zice Zorbas că dacă n-ai nimic mai bun de oferit oamenilor, nu le lua religia, sau aşa ceva. Chiar cred în asta cu tărie, de-aia nu prea vântur în faţa nimănui faptu’ că io şi spiritualitatea nu avem nimic în comun. Live and let live. Băi, da’ atunci parcă dădu strechea. Mă inflamasem şi aproape strigam la sărmanu’ om că biserica nu merită, popii-s escroci şi, şi, şi paştele şi altarele catedralei bântuirii neamului. Mă mir cum nu m-o dat jos ţiganu’ din taxi, oricât de credincios să fi fost. Bietu’ om nu zicea mai nimic, că deh, clientul nostru, stăpânul nostru.

Ajung pe Calea Victoriei, plătesc fără bacşiş de ciudă, zic mersi binepa FU (ceva mai civilizat) şi trântesc uşa. N-ajung bine-n uşa redacţiei când parcă simt că nu-s chiar întreagă. Mă pipăi – geanta pe umăr – check, ghiozdanu’ cu laptopu’ în spinare – HEEELL to the NO, l-am uitat în taxi! Faza 1: o palmă sănătoasă peste faţă. Faza 2: Dumnezeu chiar există şi dacă asta n-o dovedit-o, nimic n-o va face vreodată. Faza 3: căutat pe net (long live mobile web!) numărul dispeceratului de la Mondial.

Sun, povestesc situaţia, dispecera întreabă prin staţie ce maşină a luat pe cineva de la Apărătorii Patriei până pe Calea Victoriei, iar io m-aşteptam sincer la un sunet de greieri, un foşnet de tumbleweed rostogolit, ceva. Când ‘colo, nu trec cinci secunde şi aud vocea ţigănuşului taximetrist zicându-i ăleia că se-ntoarce unde m-o lăsat să-mi dea ghiozdanu’.

Când mi l-o adus nici n-o vrut să ia banii pe care voiam să-i dau recompensă. Mi-o zâmbit şi mi-o urat o zi bună cu toate că am fost o măgăriţă isterică numa’ cu 15 minute înainte. Iar io mă simt ca ultimu’ om până-n ziua de azi, scriind astea la laptopu’ pe care puteam foarte bine să nu-l mai am acum.

Morala? Nu există alta în afară de don’t be a bitch, că nu ştii când îţi uiţi laptopul în maşina omului la care urli. În rest, faptul că-i creştin e mai relevant pentru poveste decât că-i ţigan. You do the math.

“Thus hath the candle singd the moath”, zicea Shakespeare în Neguţătorul din Veneţia, punând bazele unei expresii uzuale în limba engleză de astăzi – “like a moth to the flame”. E echivalentul mai elegant al celebrei “ca musca la căcat”, că doar ce ştim noi despre eleganţă?… Crudă şi nemiloasă e natura cu odraslele ei, pe care le împinge spre cele mai bizare paradoxuri.

E vară, ziua năduşeşti stând pe loc şi abia aştepţi lăsarea întunericului, să deschizi larg geamul şi să-ţi freamăte nările a aer proaspăt, răcoros, cu care-ţi umpli plămânii rămaşi jar de pe urma zăpuşelii din timpul zilei. *

* cazul  prezentat este comun, spre deosebire de cel ideal, în care există plasă la geam, aer condiţionat în încăpere sau ambele.

Când, deodată, auzi deasupra ceva ce aduce a basul Meshuggah. Un zumzet jos, sumbru, care parcă-ţi aminteşte de motorul înecăcios al unei Dacii 1300 pe timp de iarnă. Ignori umbrele pe care le zăreşti cu coada ochiului, dar pereţii încep să scoată un sunet vag familiar – “pleosc… pleosc, PLEOSCzzz” – şi, dacă-ţi ridici nasul din carte sau din monitor, îţi dai seama că ai păţit cel mai oribil lucru care ţi se putea întâmpla pe timp de vară: ţi-a intrat un fluture de noapte în cameră.

Aţi putea zice că există şi lucruri mai oribile, ca gândacii sau lăcustele (am păţit şi de-astea – credeţi-mă, nu vreţi să vă aflaţi într-o cameră cu ditamai lăcustoiu’ cât degetu’ lu’ Ghiţă Mureşan şi un papagal panicat), da’ fluturii de noapte sunt cei mai oribili by default din simplul motiv că nu ajung în casă din greşeală, ca restul creaturilor pe care nu ţi le-ai dori acolo, ci intenţionat.

În general, jivinele care mişună în natură sunt armonios alcătuite şi orânduite după o logică firească: gheparzii aleargă după antilope, păsările se hrănesc cu viermişori, Becali face orice pentru brânză, în fine, chestiuni demne de înţeles. Numa’ fluturii de noapte, dom’le, au ca unic scop în viaţă izbirea de bec, cât mai tare şi cât mai des cu putinţă.

 Ştiaţi că mulţi dintre ei trăiesc doar 4 zile? 4 zile în care soarele străluce pe timp de zi, mare cât buca lui Kim Kardashian, iar lighioanele ăstea ies doar noaptea, parcă-n ciudă, să-ţi intre ţie în cameră, în păr sau chiar sub plapumă – mdap, been there done that. Noah, apăi să nu căpiezi?

Şi după ce m-o gâdilit cu pufu-i lucios pe sub plapumă, de-am fost traumatizată o săptămână şi acuma mi se ridică păru’ pe mine şi când văd o muscă, deci după chestia asta, am început să-mi pun serioase întrebări existenţiale. Cu ce-oi fi supărat karma în halul ăsta? Io, cea mai blândă dintre fiinţe, io, care nu omor niciun ţânţar, care am grijă să nu storc musculiţele când le iau de pe tricou; io, care întorc gândăceii care dau neputincioşi din picioruşe stând pe spate! De ce tocmai eu tre’ să-mi pun, aproape zilnic, fluturi de noapte în loc de semn de carte?!

Singura consolare rămâne tot umoru’.

– Ăsta sigur îi ăla de-atunci! zicea muma când mai găsea dimineaţa un fluture de noapte agăţat de perdea, înainte să-i dea un bobârnac pe geam.

Evident, la o lună de atunci încă fac mişto de ea când găsesc şi io înaripate pe perdea: “ŞI ĂSTA îi sigur ăla de-atunci“. :))

În rest, nu-i amuzant că-i aproape 4 dimineaţa şi io vânez chestii.