Duminică a fost o zi frumoasă, așa cum rar am mai avut ocazia să-mi creez de când a început războiul. Da, surpriză, zilele bune nu vin pur și simplu, trebuie să pui osul la ele, să te spetești împingând bolovanul la deal, așa, cam ca la orice alt lucru frumos în viață. Iar cu creierul vraiște de atâtea știri, de atâta cruzime, de atâtă neputință, de creat încă nu am reușit. (Mă așez să traduc, să scriu, să concep, să fie acolo măcar o licărire, o scânteie, un zvâc dacă nu o idee cap-coadă, dar frumosul nu mai vine. E fantoma tihnei de dinainte și s-a rătăcit acum printre tancuri, drone și Z-uri.)
Dar, cum ziceam, duminică am reușit. Dimineața m-am pus cu burta pe carte, după-masa am aspirat, am rotit jucării, am înlocuit cărțile cu altele care n-au mai fost de mult răsfoite, am citit literatură în loc de știri și m-am jucat. M-am jucat, dom’le, până când am simțit că pleoapele pierd bătălia cu gravitația (adică până pe la ora 7 seara, după o zi așa productivă; asta e, v-am zis că îmbătrânesc!), și tot n-am simțit că m-am jucat destul.
Ce mai, eram mândră de mine, simțeam că scot capul din noroi ca o râmă fericită după ploaie. Și, tot ca râma, urma să ajung sub un pantof.
Cum viața e un joc de Whac-A-Mole, spre seară a intrat nepoftită pe telefon notificarea cu știrea asta, cum că am fi amenințați voalat. M-am enervat. Avem cu toții momente în viață în care iese bătăușu’ din noi. Idi nahui, domnule purtător de cuvânt, cu tot cu amenințarea ta voalată! Ceea ce am și scris pe Twitter, răbufnind. Mi-ai dărâmat un Jenga duminical de frumos, mi-ai secat oaza de pace din deșertul apocalipticului, mi-ai distrus bunătate de zi la care chiar am muncit. După care, mulțumită de mine că fac și eu ceva, că nu mă mai simt neputincioasă în fața unor lucruri pe care nu le pot controla, am intrat fain-frumos la duș, să scap de grobianisme și bădărănisme necaracteristice. Bine, eram și transpirată.
Și dacă…? încolțește un gând.
M-am gândit întâi la asasinat. Or fi omorât ei și pe alții pentru mai puțin decât o înjurătură adresată specific și nominal, mă gândesc?! Deja mă și imaginam plimbându-mă pe stradă și luată în bătaia pistolului silențios. Sună suprearealist? Dar dacă vă ziceam de război acum vreo lună, cum ar fi sunat?
Așa că m-am șters, m-am îmbrăcat, m-am parfumat, m-am puțulit. Am intrat iar pe Twitter, unde postarea strânsese deja câteva like-uri. Și mi-a cășunat să dau o căutare după nume. Hopa, avea cont. Mi-a stat două secunde inima. Încă un pic de rânit pe Wikipedia și am văzut că e născut în Chișinău, deci probabil știe și limba-n care i-am zis de bine.
…
Așa că AM ȘTERS TWEET-UL! Oricât de improbabil ar fi să vină cineva cu mitraliera după Roxa din Târgu-Mureș, Transilvania, România țară NATO, nu sunt dispusă să risc. Și ca mine mai tac mulți. Mulți care chiar ar mierli-o dacă ar zice oareșce. Mulți care trăiesc în capul lor, autocenzurați de teamă, de groază reală, nu de o fantasmagorie de pe social media.
Dar, cât a fost publică înjurătura, pot să mă consider o neînfricată. Ioana d’Arc a interneților, eu sunt. Au fost, categoric, cele mai curajoase 20 de minute din viața mea.
“Toată lumea mea s-a schimbat”, zicea Adi Despot la câteva zile după dezastru.
În vinerea aia am picat ca secerată pe la 5 după-masa, după o săptămână de lucru din iad combinată cu dureri de spate. Undeva pe la miezul nopţii au început să curgă notificări pe telefon. Pe la 1 juma’ m-am trezit nemaiputând să le ignor. Încă buimacă, am deschis primul link dintr-un mail. M-a săgetat ceva pe şira spinării şi nu era durerea mai sus amintită. Am dat cumva de linkul evenimentului de pe Facebook. Aşa cum credeam, plin de prieteni care dăduseră “attending” şi un wall mustind a disperare. Până să ajung în camera cu televizorul, îmi şiroiau lacrimile şi tremuram a groază. Breaking news, girofaruri, imagini blurate, liste scrise de mână, Arafat, Oprea (?!), într-un târziu şi Piedone. Pe Facebook făceam inventarul prietenilor şi cunoscuţilor, iar la tv pe cel al nesimţirii. Pe la 3-4 dimineaţa am rugat pe cineva mai puternic decât mine să sune la numerele puse la dispoziţie. Aş vrea să spun c-am început atunci să fac şi inventarul neputinţei, dar acel sentiment s-a dovedit infinit şi omniprezent. N-a trecut nici acum.
Nu vreau să precizez câţi dintre ei s-au dus şi câţi au mai rămas. Nu vreau să vorbesc despre ei în termeni statistici. Vreau doar să ne întoarcem un pic în timp, pe vremea când mai lucram în Bucureşti. Ultimul şi cel mai longeviv job pe care l-am avut a fost să scriu, printre altele, şi despre concerte. Făceam asta de ceva vreme pe blog, aşa că a fost uşor să ajung să scriu despre muzică pe bani. Îmi iubeam munca şi sper că reuşeam să transmit asta în fiecare cronică. Doar că la un moment dat am fost nevoită să plusez: mi se pusese în mână un aparat foto.
Pe lângă “tunurile” de mii de euro ale colegilor de la alte publicaţii, când eram în photo pit, al meu părea de jucărie. Unde mai pui că nici nu ştiam prea bine să-l folosesc şi… sincer, nici nu mă pasiona; eu eram omul cuvântului, nu al imaginii. Azi aşa, mâine aşa, până când am observat că oamenii din faţa scenei erau cam aceiaşi. Cu toate că la început mi s-a părut că mă privesc cam circumspecţi (şi cu aparatul ăla, nici nu-i condamn), între noi s-a format un fel de complicitate transformată apoi, cu câţiva dintre ei, în ceva mai mult decât un salut politicos. I-am urât de multe ori pentru îmbrânceli, coate şi atitudini dubioase pe fondul oboselii acumulate la festivaluri de două-trei zile, dar i-am respectat întotdeauna pentru pasiunea lor pentru muzică şi fotografie. Ei erau acolo pentru cele mai frumoase cadre, pentru că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. Eu eram acolo sperând ca mia mea de cuvinte şi un cadru mai şui să reuşească să le egaleze profesionalismul.
Contrar tuturor lucrurilor care se discută astăzi pe zeci de canale media, concertele de club erau preferatele noastre. Nu cele în aer liber – la care arde soarele, apa are preţuri nesimţite şi trebuie să te lupţi cu organizatorii ca să te lase să faci poze din faţa scenei, de parcă nu ar fi şi promovarea lor în joc. Nici cele din Sala Radio, Sala Palatului sau localuri mai de doamne-ajută (Tribute, Hard Rock, Fratelli). Nu cred că se simţea cineva mai bine în nişte vestigii comuniste în care făceam poze stând – nu glumesc – în genunchi timp de trei piese per artist. Nu mai vorbesc de Arena Naţională, unde-am fost la Red Hot Chili Peppers şi am străbătut kilometri întregi – ia aparatul, lasă aparatul, întoarce-te pe la altă intrare etc.
Nu. Cele mai faine concerte erau cele de club, când te mutai nestingherit dintr-o parte-ntr-alta a scenei, spre disperarea celor din primele rânduri; când eram toţi acolo şi nu ne presa timpul; când dansam cu aparatul foto într-o mână şi cu berea pe marginea scenei; când ne strigam nu după nume, ci după numele site-ului sau publicaţiei pentru care lucram. Atunci vorbeam, râdeam şi eram ca-ntr-o familie. Niciodată nu ne-a păsat cu adevărat cât de şubredă era cârciuma sau în ce speluncă nesigură ne aflam. De fapt, la siguranţă nu s-a gândit niciunul dintre noi. Nu ne-am uitat niciodată după stingătoare, nu ne-au speriat scările netrainice sau faptul că dura o jumătate de oră până noi, cei din faţă, apucam să ieşim din local. Concertele de club reprezentau unele dintre puţinele momente când în universul nostru se făcea ordine. Acolo, într-un cadru intim, cu formaţia la doi paşi şi publicul căţărat pe noi, uneori la propriu, acolo eram acasă.
După Colectiv, în locul sentimentului aceluia de apartenenţă au apărut dorul şi durerea. Era o seară obişnuită; câte n-au fost exact aşa? Zeci, poate sute. Puteam fi oricare dintre noi acolo. Dar de-atunci, lumea noastră s-a schimbat. Nimic nu o să mai fie la fel de-acum înainte. Pot să spun aproape sigur că nu mă mai văd făcând asta niciodată, şi nu din cauza lipsei totale de talent la mânuirea unui aparat foto. La concerte de club voi mai merge, dar cu mari reţineri şi nu fără o strângere de inimă. Atunci când o să se-ntâmple asta, sper să fiu alături de toţi cei care mi-au făcut viaţa în Bucureşti mai uşoară şi mai frumoasă.
Nu v-am rugat niciodată nimic pe voi, cei care mai aruncaţi câte-un ochi aici, dar am s-o fac acum. Trei dintre cei despre care vă povesteam mai sus au nevoie de bani, sume oricât de mici, pentru lunga recuperare care-i aşteaptă.
Pentru Cristi Mitroi:
IBAN – RO53RNCB0318024734640001
Banca – BCR (Banca Comercială Română)
Titular de cont – Mitroi Maria Elisabeta
Pentru Miluţă Flueraş:
IBAN – RO12UGBI0000762002799RON
Banca – GARANTI BANK S.A.
Titular de cont – Ana-Maria Gavrila (fara diacritice) Pentru cei din afara României, codul SWIFT este UGBIROBU, iar filiala băncii este Agenţia DRUMUL TABEREI.
Pentru Mihai Anghel (Max):
IBAN – RO28INGB0000999905438518
Banca – ING
Titular de cont – Mihai Iulian Anghel
Informaţiile se pot verifica uşor cu ajutorul unui search pe Google.
Sigur, veţi citi despre alţii care o duc şi mai rău, cazuri cu care veţi empatiza probabil mai mult. Cât de descurajant o fi să alegi până şi cui să-i întinzi o mână de-ajutor? Dacă vreţi să-i ajutaţi pe toţi, Universal Music România donează victimelor banii strânşi din vânzarea albumelor Goodbye to Gravity (link) şi Up to Eleven (link). De la Cărtureşti, livrarea în România e gratuită.
***
Încă ceva. Lumea noastră s-a schimbat. Şi apropo de proteste, şi lumea lor s-a schimbat. Hai să încercăm s-o schimbăm un pic mai mult, să-i mai dăm un ghiont şi-un bobârnac, pentru că nu se mai poate aşa. Nu mai vreau să mă sune prietenii plecaţi în străinătate şi să-mi spună: “Dacă vrei să faci ceva cu viaţa ta, pleacă de-acolo”. Aţi văzut, se poate.
Un alt soi de discriminare, constrângere şi presiune socială: ştiaţi că, gagici fiind, a doua oară când vă faceţi buletinul nu mai e valabil 10 ani, ci doar 7? Se presupune că-n perioada aia dintre 24 şi 31 de ani ar trebui să te măriţi şi să-ţi schimbi domiciliul. Până acum, taică-meu şi cu mine, născuţi în aceeaşi lună la 30 de ani distanţă, ne (re)făceam buletinele deodată, a se citi stăteam la cozile de la evidenţa populaţiei şi râdeam unu’ de altu’ de cum ieşeam în poze. Dar nu, nu cumva să te saturi DOAR de Crăciunurile şi Paştele în care tot familionu-ţi priveşte iscoditor inelarele, sperând că. Nu, doamne fereşte. Hai să fie oficial. Apropo, Cristi, vezi că pierzi pariul – mai sunt nişte ani până la 30 şi nu mă văd nici măritată, nici cu doi plozi, deci pregăteşte cerneala aia de tatuaj pe frunte. :D
Ăsta a fost un fel de intro apropo de mai nimica.
Mi-am petrecut vreo 5 zile din recent răposatul concediu în moartea şi febleţea sufletului meu deopotrivă, o tu veşnic treaz Bucureşti. Şi cum e imposibil să petreci atâta timp acolo fără să te răscolească ceva adânc în gânduri şi-n simţiri, a venit noaptea de vineri şi revederea cu două foste colege. Ce-mi place la oamenii mei e că intră direct în miezul problemei şi nu-ţi acordă nici cele două secunde de respiro şi ipocrizie protocolară – “Şi ce mai faci, ce mai zici?”. Nu ne-am văzut de-un an? Nu contează, prima replică tre’ să pună primul punct pe primul i:
– Mă Rox, sunt plăcut surprinsă că ţi-ai rezervat o seară numai pentru noi şi nu te-ai dus după vreo pulă.
– Pe bune că atâta te-o dus capul c-aş face?
– Nu, dar mă gândeam că nah, cu timpul…
– Nţ! Bros before hoes!
– Hai, nu te necăji, că de-un an aştept noaptea asta. Hai să-mi iau bere.
Paştele ei de viaţă. Nu, prieteniile nu se evaporă cu timpul şi nu toţi ochii care nu se văd se uită. Mă-nervează simplul fapt că mă bănuiţi de aşa ceva, da-n fine. Pe la 1 noaptea năvăleşte şi ex-colega numero dos, care mă-ntrece în maliţiozitate şi-n acreală (ştiu, greu de imaginat) şi care este un fel de eu dac-aş fi trăit toată viaţa-n Bucureşti. Câte luni am împărţit redacţia aia numai gurile noastre încrâncenate s-au auzit. Da-n ciuda certurilor şi etalării tuturor afuriseniilor de care eram fiecare-n stare, respectul pentru intelect a fost mult mai presus decât orice şi ne-am rămas dragi. Evident că şi ea-nfige din prima harponu’:
– Şi ia zi, ţi-e bine? Tu te gândeşti că ţi-ai dat demisia şi pur şi simplu ai plecat? Nu tu hai să mai stau cu voi, nu tu căutat alt loc de muncă. Nici măcar nu ţi-a trecut prin cap, ai exclus din start varianta asta. Ai plecat. Deci, ţi-e mai bine?
Îndesa-ţi-aş un ciorap de lână pe gura aia spurcată de drăcoaică, mai taci. Oftez şi caut furibundă fundul unui alt pahar de Jack, să amuţesc măcar vâltoarea din mine. Da, mi-e mai bine, pentru că nu poţi compara 5 zile divine de concediu, în care toată lumea e călare pe tine să-ţi fie bine, cu nopţile şi zilele ălea în care oraşul era înzăpezit şi nici maşina de pizza nu putea intra la tine pe stradă, darămite f’unu’ dintre voi. Şi netul sughiţa. Şi curentul pica. Săptămâni. Întregi! Da, normal că timing-ul ar fi MULT mai propice mutării ăsteia acum, cu mintea din prezent şi experienţele profesională/sentimentală revizuite şi aduse la cote realiste, nu idealiste, şi cu o capacitate de detaşare cu mult îmbunătăţită. Un fel de Roxa 2.0. N-am exclus vreodată varianta întoarcerii. Dar deocamdată chiar mi-e bine aici şi tre’ să mai lucrez un pic cu asta, să ies un pic din inerţie şi să fiu fermecătoare şi-n afara ăstor patru pereţi. Hai, Rox, că vine toamna şi-o să poţi. Just enjoy your motherfuckin’ freedom. :) Nu sunt antisocială, sunt autosuficientă, aşa că mai am o şansă.
Ultimele săptămâni mi-au demonstrat că n-am cum să le-mpac pe toate. Foşnetul frunzelor uscate de toamnă reprezintă cel mai dătător de dor de ducă sunet pe care l-am auzit vreodată. Am ajuns la concluzia că dacă-l absorb în timpane şi nu înghit în sec vrând să-mi iau tălpăşiţa spre unde mă mai poartă cugetările-mi răzleţe, atunci ştiu că mă aflu în locul potrivit. Bullshit. Mi s-a-ntâmplat de prea puţine ori. Niciodată n-o să fiu în locul potrivit şi abia acum încep să-nţeleg asta. Întotdeauna va fi CEVA sucitor de minţi undeva, altundeva. Niciodată nu se vor afla toţi şi toate la buna-mi dispoziţie pe o rază de 50 de km pătraţi. Iar cel mai bun lucru pe care-l poţi face în situaţia dată este să te bucuri de ce ai fără să ignori restul opţiunilor. Că eşti singur, că ai j’de prieteni, că te bălăceşti exasperat undeva într-o situaţie intermediară, aşa ca mine – hai să nu pierdem vreodată din vedere că totu-n lume-i de moment şi, de dragul unei realităţi sănătoase, hai să nu luăm nimic de bun. Nici binele, nici răul, nici situaţiile aparent fără ieşire. Căci din câte ştiu, numai vacile, caprele şi alte specii domesticite se priponesc pe bune. La noi, oamenii, ţăruşul ăla bine-nfipt e totalmente mental. Să nu ne pierdem zvâcul, zic. :D
Conversaţie de fix acum doi ani – a good reminder of what to never forget… so to speak.
ea:
ma enervezi ca esti asa de departe
i really miss you
numai cand pierzi un lucru il apreciezi
ce bine era cand erai aici
si ne vedeam asa rar
eu:
vrei sa zici ca atunci cand eram acolo n-ai apreciat? :D
ea:
DA
te luam for granted
trebuia sa ne vedem mai des
de-atatea ori treceam prin fata blocului tau
si voiam sa trec pe la tine dar ma gandeam lasa ca data viitoare
trebuia sa vin
eu:
ahahaha, stupido
trebuia sa vii.
unul dintre motivele pentru care-am plecat era si ca n-aveam destui oameni pe-acolo.
oare or mai fi fost de-astia ca tine?
ea:
:) toti suntem asa
asa erai si tu
munceai o gramada
in rest nu mai aveai chef de umblat sau de facut cine stie ce
toti le au pe ale lor
probleme, depresii, griji
eu:
io aveam chef de umblat, da’ prin tara, ca aici imi era gandul mereu.
lasa ca e ok, vorbim destul de des si asa
nu e acelasi lucru, da’ nu e nici putin.
ea:
mai mult eu si mai putin tu
eu iti trimit toate prostiile
si tu te faci ca ploua :))
eu:
pai mi le trimiti tot intre 5 si 8 dimineata, cand dorm. :))
revino pe alt fus orar
Şi apropo de regăsirile din concediu: fuckin’ Pearl Jam, dom’le, balsamul pe sufletul pârjolit!
Troubled souls unite, we got ourselves tonight I am fuel, you are friends, we got the means to make amends I am lost, I’m no guide, but I’m by your side I am right by your side…
Will myself to find a home, a home within myself We will find a way, we will find our place Drop the leash, drop the leash… Get outta my fuckin’ face Drop the leash, drop the leash… Get outta my fuckin’ face Drop the leash, drop the leash… Get outta my fuckin’ face Drop the leash, we are young Drop the leash, we are young
Acum vreo 5 ani, când fundul meu imens şedea încă foarte comod pe băncile facultăţii, aveam o profesoară de pedagogie/didactică/metodică foarte severă, dar în acelaşi timp extrem de inteligentă şi de cool. Genul de persoană pentru care făceam cu toţii un efort şi învăţam de ruşine, pentru că-ţi crăpa obrazu’ ca gheaţa din Ice Age dacă te afişai nepregătit în faţa cuiva care impune atâta respect. De la ea am învăţat ce înseamnă să fii un profesor bun şi ţin minte că orele ei de cursuri erau printre cele mai intense din facultate. Oricum eram studenţi la Litere şi simţeam înzecit tot ce ni se spunea (pentru că, nu-i aşa, suflete sensibile de filologi), dar profa asta avea şi stilul ei specific de-a turna gaz pe foc. 3 ani întregi ne-a ţinut acelaşi discurs despre cum, ca viitori dascăli, rolul nostru este printre cele mai importante: să formăm cultura şi să modelăm caracterul elevilor astfel încât să se poată integra în societate.
Prin anul 3, când nivelul I al modulului pedagogic se încheia şi noi puteam deveni profesori pentru clasele V-VIII cu acte în regulă, presiunea era cu atât mai mare. La un seminar, cineva nu tocmai coerent se chinuia să prezinte un proiect de lecţie şi profei îi sărise pe bună dreptate ţandăra. Ca de obicei, critica nu-l viza direct pe Xulescu, ci ni se adresa direct tuturor, de data asta pe un ton ridicat:
– Orice aţi face în viaţă, orice drum aţi alege, trebuie să fiţi cei mai buni. Dacă nu puteţi să fiţi cei mai buni, alegeţi alt domeniu până reuşiţi. Dacă măturaţi străzile, fiţi cei mai buni la asta.
Impactul psihologic a fost cu atât mai mare cu cât îndemnul venea de la ea. Ştiu că am ajuns acasă smiorcăindu-mă de-a binelea, punându-mi mari semne de întrebare în privinţa viitorului şi dacă aş putea fi vreodată cea mai bună în domeniul pe care mi l-am ales. Cred că ăla a fost momentul când am exclus ideea de a mă face profesoară. Miza era prea ridicată, frica de eşec prea mare, rezultatele prea evidente şi nici salariile prea îmbietoare, nu că între timp s-ar mai fi schimbat ceva… Interesant mi se pare că jumătatea mai netalentată în ale pedagogiei (ce să mai vorbim de filologie) dintre colegii mei are astăzi, totuşi, o carieră începută în învăţământ. Iar noi, ceilalţi, îi privim cu îndoială de pe margine şi, când nu oftăm “săracii copii…”, ne întrebăm cum ar putea fi ei cei mai buni într-o asemenea meserie când ştim perfect cum gândeau şi se exprimau în facultate. Poate că ei nu s-au dus acasă plângând îngroziţi în ziua aia, poate că se bălăcesc în mediocritate fără să fie conştienţi de asta, poate mediocritatea e suficientă pentru scopul ciclului gimnazial, poate judecăm fără rost, poate ne adâncim într-un elitism de căcat.
Întâmplarea face că am ajuns să lucrez într-un domeniu adiacent. Pe scurt, am avut de corectat auxiliare alcătuite de învăţători, profesori şi alţi formatori de minţi luminate, în care am găsit, printre multe alte inepţii (munţii au trei părţi: vârful, poalele şi creasta), două probleme care jur că mi-au blocat creierul:
1. Două pisici fac împreună o plimbare de 8 kilometri. Câţi kilometri se plimbă fiecare pisică?
2. Maria are 8 ani, iar Ioana are 10 ani. Peste câţi ani vor avea cele două fete aceeaşi vârstă?
Am râs cât am râs, mult şi cu lacrimi, mai ales de mutra perplexă a colegei de birou care ştia că nu-s întrebări-capcană şi care, după glumele aferente cu criogenări şi maşini alte timpului, m-a-ntrebat când nu mai hăhăiam ca descreierata:
– Auzi, dar tu te gândeşti cum ar fi să fii elev, să te scoată la tablă şi să-ţi dea o problemă dintr-asta? Ce-ai face?
Cu mintea de-acum, ce să fac altceva în afară de 8:2 şi 10-8? Pentru alte lucruri oricum cred că ar fi fost prea târziu. Uite, ăsta e unul dintre principalele motive pentru care mi-au plăcut Whiplash şi Birdman, dincolo de orice pasiune pentru muzică sau artă în general. Două filme atât de diferite – unul simplu, frust şi focos, celălalt complex, artsy şi deprimant, amândouă extraordinar de ciudăţele şi faine -, dar în fond atât de bine închegate în jurul ideii rostite pe o voce adâncă şi înţeleaptă de un Fletcher aparent deschis şi cu garda jos:
1. Îmi manifest la fel afecţiunea şi enervarea. Serios, într-o conversaţie cu mine nu există nicio diferenţă sesizabilă între o dezaprobare crasă şi o dovadă de drăgălăşenie. Dacă mi-eşti antipatic, simt nevoia să te-nţep. Dacă mi-eşti drag, simt nevoia să te-nţep. De multe ori nici măcar nu există o diferenţă de expresie facială între sarcasmul de bine şi sarcasmul de rău. De unde naiba să ştie bieţii oameni exact ce reacţie-mi provoacă? Mai ales dacă stau la masă în crâşmă cu şapte-opt oameni care nu mă cunosc. Veşnic neînţeleasă. Uite de-asta o să mor io singură. :))
2. Consider romantismul o dovadă de slăbiciune. Ceea ce şi e, până la urmă, doar că există oameni care se dau în vânt după el şi apoi există oameni ca mine, care-l consideră acceptabil doar după o lungă vreme în care omul pare badass, cool, nesimţit, jerk, inabordabil, distant etc., şi atunci doar pentru o scurtă perioadă de timp, say 2-3 minute. :)) Şi nu e ok, pentru că dacă nu suporţi romantismul şi cineva e dulceag încontinuu, e ca şi cum i-ai spune în faţă că nu îi suporţi personalitatea şi trebuie să şi-o mai dilueze ca să-l consideri tolerabil. Nimeni nu tre’ să pună frână propriei firi pentru nimeni, iar eu cer alterarea asta cu atât mai puţin. You are what you are, ne înţelegem sau nu, bine sau binepa. Uite, şi de-asta o să mor io singură.
OK, cu ăstea două probleme clarificate, să ne plasăm ieri în timp şi spaţiu, în vestita crâşmă, alături de nişte oameni care nu mă cunosc, printre care şi un tip cu care mai vorbesc uneori de câteva săptămâni încoace. Mai în vârstă ca mine, deştept, cu care pot lega mai mult de 2-3 fraze, afemeiat dar ok, nu e ca şi cum m-ar fi atras atât de mult încât să-mi vină să-l înghesui într-un colţ şi să… ştiţi voi. Lejereală şi neimplicare emoţională, dar mi-era drag să ştiu că în fiecare vineri îl găsesc acolo şi pot să-i îndrug verzi şi uscate, că m-ascultă.
– Mi-o trag cu o studentă de la actorie, da’ încă nu ştiu dacă o fac sau nu gagică-mea, spune el, mai mult sau mai puţin în cuvintele ăstea.
În caz că nu ştiaţi, în Târgu-Mureş e un trend să ţi-o tragi cu studente de la actorie şi de la medicină şi, în general, e cool să fii student la actorie sau medicină. Atât de cool încât mi se pare că e plin oraşul de ei şi dacă spui cuiva că tu ai fost la litere, drept sau inginerie, eşti privit cu mare suspiciune şi se ridică mari semne de întrebare în privinţa apartenenţei tale la această minunată urbe. Exagerez, dar nu foarte mult.
În fine, replica nu-mi cade foarte bine, dar apoi mă gândesc că n-am de ce să încadrez asta la clişee tocmai eu, clişeul ambulant, care recunosc c-am fost atât de superficială încât să mă cuplez c-un tip pentru accentul moldovenesc şi pula mare. Cititorii vechi ştie. :)) Mă rog, afişez aceeaşi moacă lipsită de reacţie şi continui să-l sâcâi pe tipul ăsta, mai ales pentru că muream de curiozitate să aflu mai multe. Ironie, sarcasm, tot arsenalul, poate-poate mai scapă ceva. Informaţiile noi n-au întârziat să apară:
– Mi-e bine cu ea, mă simt confortabil, îmi place că face patul dimineaţa şi-mi lasă bileţele prin pat.
La asta îmi pică faţa. Say what, motherfucker? :)) Mă scutură câteva hohote sincere în timp ce dau dezaprobator din cap. Bileţele de amor… serios, ce mai, întruchiparea maturităţii emoţionale la 40 de ani. Sincer, aş considera un motiv mai valabil ţâţele mari şi curu’ rotund. Să râd, să plâng, să răstorn masa şi să plec? Cum se procedează în cazuri de-astea? mă gândeam cu disperare. There’s only one way:
– Vezi că e studentă la actorie şi s-ar putea să mimeze bine orgasmul!
…
:)) Da, acum râd c-am zis asta, dar la dracu’, DA, am fost geloasă! Altfel, ce treabă am eu cu gusturile omului şi cu ce-l stimulează? Ţâţe sau bileţele, tot acolo. I’m not a judgemental bitch, just a bitch. :)) Să nu credeţi că replica mea acidă a fost interpretată diferit faţă de restul, deşi fondul era total altul. La urma urmei, cine îşi dă seama? Doar v-am spus că reacţionez la fel şi nici măcar mimica nu mi se schimbă. Poate nu-i o problemă, e un avantaj.
Şi aşa, plină de spume şi draci, am ajuns vinerea acasă la ora 11 noaptea în loc de ora 4 dimineaţa, scăpărând toată şi fiind convinsă că nu mai pot cu omenirea. Şi apoi se-ntâmplă: dau drumul la laptop şi mi se fute încărcătorul nou-nouţ, cumpărat acum patru zile. Brusc, cu laptopul mort şi conştientă de asta, mă părăseşte orice urmă de nervi şi mă umflă râsul. Pun pe iPod nişte Queens of the Stone Age şi adorm râzând cu Flavius la telefon şi cu Cristi pe chat de toate failurile, gândindu-mă ce probleme de lumea-ntâia am şi eu. :)) Geloasă? Eu? Never!
– îţi pocneşti un deget – juri că dacă mai pocneşti încă două consecutiv îi scrii, dacă nu, nu – mai pocneşte doar un deget – îţi spui că nu crezi în semne şi superstiţii, deci îi scrii oricum – te foieşti în scaun – deschizi fereastra de chat – mângâi cu mouse-ul poza de profil sau avatarul – începi să scrii – te gândeşti că ce scrii e banal şi trebuie reformulat – reformulezi, tot nu sună interesant – te foieşti nervos în scaun – oftezi – scrii încă o dată mesajul – îl priveşti plin de suspiciune – îţi vine să râzi şi să plângi în acelaşi timp – eşti convins că eşti bipolar – deschizi într-un alt tab wikipedia şi citeşti despre bipolar disorder – îţi aminteşti că n-ai mai mâncat demult o îngheţată Polar – te gândeşti ce-or mai face urşii polari din reclamele de Crăciun de la Coca Cola – deschizi iar fereastra de chat – priveşti mesajul şi ţi se pare ridicol – ştergi mesajul – te freci exasperat la tâmple – verifici dacă a apărut cel mai recent episod din Grey’s Anatomy – te uiţi la episod şi amâni restul – deschizi iar fereastra de chat mustind de inspiraţie – priveşti contemplativ pe geam – îţi aminteşti că încă nu a nins serios – eşti convins că dacă ningea serios, ar fi fost mai uşor să găseşti subiect de conversaţie – scrii din nou mesajul – te învăluie un pesimism atroce – priveşti iar poza de profil – te gândeşti ce rost au toate, când nimeni aşa frumos şi deştept n-ar putea vrea pe cineva ca tine – ajungi la concluzia că nici viaţa n-are sens, aşa că de ce să te mai deranjezi? – uimitor, dar te simţi uşurat – închizi fereastra de chat – eşti fericit – deschizi o carte şi citeşti lipsit de griji o jumătate de oră – găseşti o idee care te duce cu gândul că, totuşi, dacă ai deschide fereastra de chat şi ai zice două vorbe, poate… – te dai cu capul de carte, sau cu cartea de cap – revii la laptop – cauţi un gifuleţ potrivit pentru situaţie –
– deschizi fereastra de chat – scrii mesajul – te gândeşti că n-ai nimic de pierdut – apeşi send – te panichezi că ce naiba ai făcut – te ridici şi-ncepi să te-nvârţi în cerc – pândeşti cu coada ochiului dacă primeşti răspuns – trece un minut – cuvinte ca “e doar pierderea lui/ei” îţi vâjâie prin minţi – îţi juri că nu mai scrii nimic nimănui niciodată – închizi laptopul şi adormi bosumflat, dar cu speranţa vie – a doua zi găseşti un răspuns – se umflă ficaţii-n tine – te întrebi care e termenul medical pentru aia – gugăleşti şi găseşti “hepatomegalie” – te gândeşti că nu ar fi ok să răspunzi chiar la prima oră, nedorind să pari disperat – o iei de la capăt.
Când am scris ultima oară pe-aici era toamna aia călduţă şi însorită, care-mi încânta toate simţurile. Acum ninge peste tot în afară de Târgu-Mureş, unde-i ceaţă şi frig, unde dogoresc caloriferele şi banii din portofele asudă – nu de cald, ci de frica abandonului în fondurile pentru întreţinere. Mă rog, s-o cam făcut iarnă şi-mi pare bine c-am prins ultimele zile din toamna aia de vis în partea de vest a ţării, destul de nespectaculoasă din punct de vedere al reliefului, dar infinit interesantă pentru că noah, Banatu-i fruncea, mai ales prima oară când îl vezi. ;)) Anyway, despre asta poate în alt episod.
Ieri am ieşit la un ceai în J’ai Bistrot şi mi-a sărit ţandăra. Nu pentru că toată lumea din jurul meu lipăia bere de zici că eram în plin sezon estival, ci din cauza unei idei. Altfel, io-s cum mă ştiţi – cu toate că m-aprind uşor, mai degrabă fac implozie decât să-mi exteriorizez gândurile. Nu-mi place să intru în polemici cu persoane pe care tocmai le-am întâlnit şi să-mi impun un punct de vedere doar ca să-mi exersez oratoria şi să mă aud trăncănind. În primul rând pentru că e o risipă de energie (da, mi-e lene să vorbesc, pe bune), în al doilea rând pentru că oamenilor chiar n-ai cum să le schimbi mindset-ul dintr-o simplă discuţie – c’mon, câţi v-au zis, după o conversaţie în contradictoriu, “da, m-ai convins, ai dreptate, mersi că mi-ai deschis ochii!”? Mda. Şi atunci taci, îţi roteşti ochii în cap, oftezi, te joci cu părul şi linguriţa din ceai ţi se pare brusc interesantă.
Aşa. Deci ieri, într-un grup mişto de oameni dragi, discuţia se abate la situaţia sistemului sanitar de pe la noi, la medicii presupus corupţi, după care totul o ia razna rău de tot şi omul ăla nou, persoana pe care o ştii doar câteva zile, emite teoria iritantă conform căreia pentru un pacient nu ar face niciodată mai mult decât lucrurile pentru care e plătit.
– Păi şi… dacă moare, stai şi te uiţi?
– Da.
:/ Ce naiba…? Iniţial am încercat să-i spunem că există într-adevăr domenii în care n-ai de ce să-ţi ieşi din atribuţii şi să te dai peste cap dacă nu eşti plătit în plus, dar medicina nu e unul dintre ele din simplul motiv că sunt vieţi omeneşti la mijloc. Apoi s-a făcut o paralelă cam exagerată şi s-a ajuns la cazul unui salvamontist care nu ar face nimic în plus pentru sănătatea cuiva, indiferent de complicaţii, datoria lui fiind strict să dea omul jos de pe munte în siguranţă.
– Deci dacă omul moare, tu numa’ îl cari?
– Da.
Deja îmi zvâcnea un ochi de nervi, aşa că nu m-am mai putut abţine.
– Foarte bine pentru omenire că nu te-ai făcut medic! zic.
– Aşa-i? spune el.
– Mda. Deşi ai fi putut lucra liniştit în sănătate. Ai fi fost excelent într-o singură funcţie.
– Care?
– Ministru al sănătăţii.
– Ooooh, mă simt jignit!
– Asta a şi fost intenţia!
… şi când am zis asta simţeam că deja gura mi se transformase în fântână otrăvită şi ochii în arbalete. :)) Dar nu, serios, îmi fierbea sângele.
M-a mai calmat calmul Runiei, pe care dacă n-o citiţi vă zic acum că e medic rezident la cardiologie. Şi despre care ştiam şi înainte de conversaţia asta că dacă mi se opreşte vreodată inima, pe patul ei de spital aş vrea să ajung, din simplul motiv că a spus cele de mai jos cu pasiune, convingere şi glas tremurat. Pentru un străin. Viaţa lui devenise responsabilitatea ei.
– Aveam un bolnav care tot făcea stop şi avea nevoie urgentă de CT; tot sunam la ăia şi-mi spuneau ba că nu pot, ba că-s ocupaţi, ba că programare, bla bla. Şi ce era să fac? Să stau şi să-l las să moară? L-am luat şi m-am dus peste ei! Şi atunci au putut.
Aşa mi se şopteşte-n cască, precum unui lăutar căruia-i îndeşi verzişori între corzile viorii, să ţi-o zică şi p-aia cu. În episodul de azi, aia cu laptopu’ şi taximetristu’ ţigan. Mdeci.
Într-una dintre zile obişnuite din Bucureşti, acum cam fix un an, fiind în veşnica întârziere spre muncă, m-am hotărât să-mi uşurez viaţa şi să iau un taxi. Cel mai probabil nu-i cea mai inspirată idee într-o zi din timpul săptămânii, dar pleoapele mele nu aveau drept de veto în lupta cu gravitaţia. L-am luat din stradă şi am văzut că mă sui într-un Mondial; de-obicei dracu’ se uită la chiţibuşuri d-astea, important îi să aibă tarif normal. Da’ atunci m-am uitat, drept dovadă că s-ar putea să devin mai înţeleaptă odată cu vârsta… ok, lăsaţi, nu râdeţi aşa cu poftă.
Înăuntru, şoferu’ ţigan vorbea la telefon cu nevastă-sa. Acuma să nu mă-ntrebaţi de unde ştiam că-i ţigan şi nu doar bronzat, am locuit 2 ani în Apărătorii Patriei, aşadar bitches please. Ce grăia ăsta:
– Păi hai să cumpărăm şi nişte ulei, făină, d-astea, pentru săracii oameni. Da, şi oricum n-avem nevoie de sacu’ ăla de haine. Le ducem la biserică şi ştie popa ce să… nu-i problemă, că mai am io 2 milioane, îi putem da.
Apoi închide şi începe să-mi povestească, tot un zâmbet, cum donează el lunar tot felu’ de chestii pe la biserici. Mă mir cum n-am făcut combustie spontană de nervi.
– Da’ de unde ştiţi că ajung la oamenii săraci? Chiar e nevoie de intermediari? Ştiţi că feţele bisericeşti nu-s întotdeauna ceea ce par? Nu ar fi mai simplu să le duceţi direct la sursă? Şi banii, mai ales banii, îi daţi aşa, pe mâna popilor? mă revolt dintr-o suflare.
Io de-obicei îs extrem de pasivă la realităţile astea religioase. Este o fază mişto în Zorba grecul – cartea – unde zice Zorbas că dacă n-ai nimic mai bun de oferit oamenilor, nu le lua religia, sau aşa ceva. Chiar cred în asta cu tărie, de-aia nu prea vântur în faţa nimănui faptu’ că io şi spiritualitatea nu avem nimic în comun. Live and let live. Băi, da’ atunci parcă dădu strechea. Mă inflamasem şi aproape strigam la sărmanu’ om că biserica nu merită, popii-s escroci şi, şi, şi paştele şi altarele catedralei bântuirii neamului. Mă mir cum nu m-o dat jos ţiganu’ din taxi, oricât de credincios să fi fost. Bietu’ om nu zicea mai nimic, că deh, clientul nostru, stăpânul nostru.
Ajung pe Calea Victoriei, plătesc fără bacşiş de ciudă, zic mersi binepa FU (ceva mai civilizat) şi trântesc uşa. N-ajung bine-n uşa redacţiei când parcă simt că nu-s chiar întreagă. Mă pipăi – geanta pe umăr – check, ghiozdanu’ cu laptopu’ în spinare – HEEELL to the NO, l-am uitat în taxi! Faza 1: o palmă sănătoasă peste faţă. Faza 2: Dumnezeu chiar există şi dacă asta n-o dovedit-o, nimic n-o va face vreodată. Faza 3: căutat pe net (long live mobile web!) numărul dispeceratului de la Mondial.
Sun, povestesc situaţia, dispecera întreabă prin staţie ce maşină a luat pe cineva de la Apărătorii Patriei până pe Calea Victoriei, iar io m-aşteptam sincer la un sunet de greieri, un foşnet de tumbleweed rostogolit, ceva. Când ‘colo, nu trec cinci secunde şi aud vocea ţigănuşului taximetrist zicându-i ăleia că se-ntoarce unde m-o lăsat să-mi dea ghiozdanu’.
Când mi l-o adus nici n-o vrut să ia banii pe care voiam să-i dau recompensă. Mi-o zâmbit şi mi-o urat o zi bună cu toate că am fost o măgăriţă isterică numa’ cu 15 minute înainte. Iar io mă simt ca ultimu’ om până-n ziua de azi, scriind astea la laptopu’ pe care puteam foarte bine să nu-l mai am acum.
Morala? Nu există alta în afară de don’t be a bitch, că nu ştii când îţi uiţi laptopul în maşina omului la care urli. În rest, faptul că-i creştin e mai relevant pentru poveste decât că-i ţigan. You do the math.
