Mă, nu ştiu cum m-o putut iubi vreodată f’un bărbat. Sincer. I can’t be loved. Nu sunt iubibilă, sau cum pana mea se zice. Sunt recalcitrantă, agasantă, rea, obositoare şi de multe ori cele mai mişto dialoguri au loc în capul meu, în loc de viaţa reală, pentru că mă blochează o replică şi nu mai pot zice nimic dup-aia. În plus, nici nu-s o păpuşă de plastic cu ţâţe mari şi păr perfect, căreia i-ai văzut fundul şi deja te-ai imaginat muşcând de el. Ba chiar din contră, bat aşa, înspre latura nasty a situaţiei.

Da, ştiu, m-am lăudat mereu că sunt perfectă. Sunt. Suficient cât să mă iubesc eu, nu alţii.

În schimb, îs aproape sigură că-s generatoare de obsesii. Tâmpe, dilii, absurde! Ce dracu’, dau două replici mai sonate şi amuzante, iar ei, masculi cu pretenţii c-ar fi trecuţi prin viaţă, cred că gata, s-au amorezat. Tha fuck. Wake up! Dacă sunteţi atât de plictisiţi de vieţile voastre încât să puneţi botu’ la doo glume făcute mai cu cap de o gagică căreia-i place să partyuiască, sunteţi cauze pierdute.

Fişioru’, cred io, o cam început să se sature de mine când ne-am mutat în Bucureşti şi n-am mai fost Roxa liberă, înconjurată de prekini şi mereu dispusă să închidă rockoteca, ci Roxa la primul job, fără timp liber, obosită şi foarte, foarte deprimată. Depresia omului căruia nu îi plac schimbările (să nu v-aud cu “da’ nu te-o obligat nimeni să vii în Bucureşti”, că vă sparg faţa!) şi s-a trezit, brusc, fără viaţă socială şi răpit de timpul liber. Şi da, îmi pare rău, Fişior tâmpit care ştiu că nu-mi citeşti blogu’ pentru că nu scriu nimic tehnic şi ingineresc, da-s om, OM, nu clovn. Un om dificil. You couldn’t handle me şi nu-i vina ta (nu c-ai avut vreodată procese de conştiinţă , da’ ţi-o părut rău că pleci, and that tickles my ego just right).

Aşa că nu confundaţi obsesia cu dragostea, bărbaţi tembeli. Nu mai încercaţi să mă cuceriţi cu replici din filme sau versuri din muzică, nici măcar nu-s creaţiile voastre. Nu vă daţi în stambă, nu mai încercaţi să păreţi mai mult decât sunteţi. Nu mă mai vânaţi, nu mă mai închideţi în colivii, nu mă mai ridicaţi în slăvi. Că n-aveţi de ce. Eu sunt un om simplu. Simplu, da?

Învăţ cum e să trăieşti singură într-un apartament dintr-un oraş străin şi observ că-mi place. Mi-e bine. Nu mai mănânc mâncare caldă, pentru că nu gătesc, dar mă hrănesc cu muzică şi mi-e suficient. Nu mai fug de oraş în braţele iubitului, ci mă folosesc de oraş ca să-mi fie bine. Mi-e bine. Pentru prima dată de când sunt aici, pentru prima dată după un an jumate de agonie, frustrări şi chin, mi-e bine. Îmi lucesc din nou ochii când văd un gagiu fain pe stradă, cânt din nou la karaoke, pierd iarăşi noapte după noapte după noapte ascultând muzică şi n-aş putea fi mai împăcată. Cânt, mă zbânţui, râd, dansez şi fac scheme de air guitar! I’m alive!

Asta nu înseamnă că n-am fost deprimată după tot ce mi s-a întâmplat şi relaţia sfârşită. Au fost zile în care am simţit c-am pierdut frâiele vieţii şi că acuma-şi face de cap, în ciuda tuturor împotrivirilor mele.  Am bocit, m-am zvârcolit, am sucombat. Dar într-o seară am început să mă droghez cu nesomn şi să râd. Şi să râd, şi să râd, şi să râd. Din orice, ca un labil scăpat de la nebuni. Prekinii mei au zis că gata, sunt pa, m-am defectat. De fapt, toate şansele să fie aşa. Sunt conştientă că a fost mai mult un mecanism de autoapărare, dar a devenit autentic. Sunt eu şi mi-o fost dor de mine.

Şi nu, dammit, nu am devenit ascet. Totuşi, am 24 de ani şi masculii faini şi dăştepţi mă răvăşesc, recunosc. Să mă ia naiba, sunt o neadaptată antisocială ascultătoare de rock, care râde, dansează, e drăguţă şi mişto cu oamenii din jurul ei. Un paradox ambulant, nici io nu mă-nţeleg. Voi pricepeţi ceva? Normală nu-s.

Am nevoie de echilibru şi armonie, chiar dac-oi mai da în depresii along the way. Trec, un optimism bolnav şi mârşav se ţine scai de mine.

Hai că nu v-am mai povestit demult ceva mişto. Într-una dintre primele zile ale celor două săptămâni de când stau singură, am căzut în butoiul cu melancolie. Mergeam către metrou la Universitate, pe lângă actuala groapă – viitoarea parcare subterană. Scăpasem de la lucru şi mă îndreptam către casă. M-am simţit dintr-o dată prea mică pentru un oraş atât de mare şi m-o cuprins disperarea că acasă nu mă mai aşteaptă, de fapt, nimeni. Ce caut io aici, de ce nu-s în Târgu-Mureş, lângă oamenii care mă iubesc, ce dracu’ mă mai ţine în oraşul ăsta…… un şir nesfârşit de drame. Când, deodată, trece pe lângă mine un muncitor tânăr, în salopetă, cu cască şi tot ce trebe… Mă arată cu degetul şi-mi zice, zâmbind:

- Te cunosc, Roxa!

What the fuck?! Evident c-am rămas în mijlocu’ trotuarului ca proasta, blocată. Nu ştiu cine era, nu ştiu dacă mă citeşte, da’ de altundeva “dăcât dă pă net” n-are de unde să mă cunoască. Noah, apăi cum să rămâi bosumflat când păţăşti d-astea? Mulţumesc, fan sau hater anonim!

I got my groove.

Şi acum îmi dau seama de ce mi-o plăcut mereu piesa asta, în ciuda comercialului izbitor şi a nonsensurilor limbii engleze pe care le propune. Niciodată nu mi s-o potrivit atât de mult versurile “şi cerul se-apropie şi cade pe mine, e bine, e bine…“.

True story. Auzită ieri în 137. Noah, ş-apăi să nu-ţi vină să le lipeşti de pereţi? În toate formele posibile…

Pentru toate am băut. Bere, whisky, tequila, energizant, suc. Şi ştiţi ce? Nu m-am îmbătat! Semn că ‘mniezo chiar nu-ţi dă mai mult decât poţi duce…

1. Nu mai transpir ca Gabriel Cotabiţă în competiţie cu el însuşi.

2. Mai puţin praf şi mai multe culori.

3. Închid geamul şi nu-l mai aud pe Bobiţă.

Bobiţă este câinele vecinilor. Suferă de grave probleme de personalitate, mai ales din cauza stăpânilor, o babă şi nişte chiriaşi. Baba e proprietara casei alăturate şi are voce de piţipoancă stafidită, adică foarte, foarte piţigăiată. Drăcuie toată ziua prin curte. Noroc că gardu-i înalt şi opac şi nu tre’ să o şi văd. Chiriaşii enervează baba şi uneori se ceartă toţi în curte. Bobiţă latră ca un apucat. La 7 dimineaţa, când mi-i somnul mai dulce, baba se joacă cu mâţele în faţa lui Bobiţă. Ăsta turbează. Scheaună, latră, sâsâie, se sugrumă cu lanţul, se sufocă, hăpăie, borăşte, nah, bag picioarele,  e câine.

el e, de după două garduri şi cu zoom.

Singura problemă e că înşiruirea asta de chestii pe care le face Bobiţă se repetă mereu. Latră Max al nostru, latră şi Bobiţă. Sună telefonul babei, latră Bobiţă. Dau drumul la muzică, latră Bobiţă. Se crapă de ziuă sau apune soarele, se schimbă anotimpul sau bate vântul, Bobiţă latră. Cade o frunză. Latră. Daaa, ştiu că se comportă aşa pentru că a fost ignorat toată viaţa şi stă în lanţ şi baba nu-l mângâie şi nu se joacă veci cu el, da’ cu noaptea-n cap nu-mi vine să psihanalizez potăi. Aşa că Bobiţă, în pizda mă-tii……

Cum îl facem să tacă?

1. Metoda Fişioru’

Se ia un scaun, se pune lângă gard, se suie pe el şi se strigă:

- Taci! Tajdreq!!!! Javră…

(adică un fel de:

- Whaddaaap? Biatch…

Bobiţă se sperie (pe bune, e cu capu’ şi se ascunde. Ocazional, baba ne vede şi ne zice ceva de rude şi arbore genealogic. Tot nouă!  A nu se lua în seamă. Peste zece minute, peste firul ierbii adie vântul. Bobiţă latră… Fail.

flagrant cu metoda Fişioru’, din vară

2. Metoda Roxa

Dacă tot am telefon şmecher, m-am şmecherit şi io! Am downloadat o aplicaţie care emite sunete de diferite frecvenţe. Păcat că atunci când îl bruiez pe Bobiţă, mă dor şi pe mine urechile… Fail.

3. Metoda utopică

Io stau de şase, Fişioru’ pune scara, sare gardu’, îl prinde pe Bobiţă, îl pune într-un sac, îl ducem în Pipera şi-l împrekinim cu Azorel, Lăbuş, Patrocle şi gaşca de maidanezi. Dar cum, când baba-i mereu acasă? Şi dacă nu-i ea, atunci sigur sunt chiriaşii. Fail din faşă. Deci cum mă, cum?!

Criiiiistoooooaaaaaseeee!!!!

Vedeţi, de-aia se zice că îţi rezolvi problemele doar vorbind despre ele. Dilema din titlu nu mai e valabilă. Nu vreau să ştiu cum să scap de el. Acum, dilema mea e: omor baba sau omor câinele? Sau ce dracu’ fac?

În încheiere, iaca un dialog pentru dumivostre, din clasicul Chicken Run. Dacă o să-mi ziceţi că desenele animate-s pentru copii, atunci îi clar di ce-aveţi probleme cu pronunţia…

- What is this?
– It’s a pie machine, you idiot! Chickens go in, pies come out.
– Oooh, what kind of pies?
– Apple…
– My favourite!

- Mami, vreau să ascult cântecul cu răţuştele!
- ?
- Ăla cu raţele, mami.
- … Lasă, că-ţi pune mama nişte manele. Bine? Punem nişte manele şi ne distrăm!

Mda. Brusc, icoanele în şcoli mi s-o părut inofensive.

Sunt OK şi cu ideea LMA-ului aferent pentru omini necunoscuţi, care, întâmplător sau nu, te-o adăugat pe Facebook. Poate ţi se par interesanţi. Poate tipu’ îi bunoc sau gagica îţi bântuie fanteziile. N-am nicio problemă cu asta. Ceea ce mă trisperă la culme îi că, amabil cum îţi place să fii, faci asta cu TOATĂ LUMEA. Toţi! Unu’ nu ţi-ar scăpa neblagoslovit. Dumnezooo! Până când?? Ştii până când? Până-i urezi “La mulţi ani!” şi de două ori într-o lună, că nu-ţi dai seama. Which sucks.

Aşa că ce m-am gândit io? Să fie azi ziua mea. Şi peste două săptămâni. Şi peste-o lună. Şi peste două. Pe Facebook, evident. Să identific binevoitorii şi să râd de ei, în sinea mea. Nu câştig nimic cu experimentu’. N-are niciun scop în afară de nişte hohote inocente pe seama unor urări golite de conţinut. Azi, prima dată când îi ziua mea, o să fie mai nasol şi enervant, da’ trece repede. E doar o zi. Peste două săptămâni însă… m-o durea burta. Încă nu m-am lămurit cum oi păcăli numărul limitat de zile de naştere pe care le poţi avea pe Facebook – -, dar m-oi descurca. Dacă nu, c’est la vie, o să fiu mai tânără cu câteva luni.

Let the party begin!

P.S. Dragi prekini care n-aţi ştiut niciodată când e ziua mea reală (pentru că pe reţelele de socializare nu mai e afişată de când am trecut de 20 de ani şi mi se pare că-s prea bătrână să o fac publică , iar trâmbiţatu’ îmbătrânirii nu mi s-o părut firesc veci pururi), voi n-aveţi nicio vină că Roxa îi tâmpită. I still love y’all, a şti când m-am născut nu e un criteriu de departajare.

Acum, întoarsă în conţed în oraşul de baştină, ce-mi văd ochii mei mari şi uimiţi pi şientru? Oh da… Da da, o librărie! Un pic dosită, un pic micuţă, dar… o librărie! Astăzi am fost s-o iau la bani mărunţi. Intru timidă şi nerăbdătoare, dau bună ziua unui domn pe la 45 de ani, care aranja raionul cu produse de papetărie, apoi mă apuc să inspectez “marfa”. Fişioru’ era şi el nedumerit, zicând că multe s-o mai schimbat în oraşu’ ăsta cu o economie vădit înfloritoare de când n-am mai fost.

Polirom, Nemira, Rao, Paralela 45 – cele mai bine reprezentate edituri dintr-însa. Spaţiul e mic, aşa că multe cărţi importante de beletristică din colecţiile Polirom sunt puse foarte sus, putând fi “mângâiate” doar cu privirea. Şi-n plus, e cam… dezordine. Am stat cu Fişi vreo juma’ de oră să-ntoarcem toate cotoarele copertelor astfel încât să poată fi toate văzute. Trist e că, în tot acest timp, nimeni n-o mai călcat pragul librăriei… P-ormă mi-am ales Procesul de Kafka şi am purces spre acelaşi domn, cu care am avut următorul dialog:

- Aţi deschis de mult timp librăria?

Nenea începe să râdă destul de amar.

- Păi… o să râdeţi, da’ are deja vreo doi ani.

Io rămân cu falca pe podea.

- Doi ani?! DOI? Păi… cum? Tot aici, în centru?
- Da. Nu se prea vede ce scrie în vitrină. Nu-mi dă nimeni voie să pun o reclamă luminoasă deasupra. Mi-au spus că e o zona culturală, cu arhitectură bogată şi nu am voie. Bine că au băncile…

Ce-i drept, librăria e înconjurată de bănci. Care au astfel de reclame. De-o şchioapă, chiar, aşa că mai greu îţi sare în ochi un scris improvizat pe o vitrină.

- Noi am crezut că asta-i librăria promisă de domn’ primar, Dorin Florea, care zicea că pe când o fi gata pasajul de sub intersecţia BCR vom mai avea librărie în centru, cel mai probabil în pasaj.
- Neah, nici vorbă. (râde)
- Hm, am observat că nu aveţi contract cu Leda/Corint, Humanitas…
- Mda, i-am tot chemat pe agenţii de la Humanitas, da’ n-au vrut să vină. Nu prea par interesaţi.

Domnul e foarte de treabă şi săritor. Ne-a mai arătat câteva titluri cu reducere, apoi am plătit cartea, i-am urat succes cu mica afacere şi am plecat.

Doi ani? Şi n-am văzut-o niciodată? Hai că înţeleg, locuiesc de-un an în Bucureşti, da-n celălalt ce-am păzit?… 365 de zile de ignoranţă. Bravo, Roxa. Dacă sunteţi şi voi ca mine, vă invit, dragi târgumureşeni, să poftiţi pe-acolo, pe sub Romarta, între-un Reiffeisen şi-o altă bancă, chiar lângă Palatul telefoanelor. Nu ştiu cum se numeşte mica minune, însă în vitrină scrie mare Magia Lecturii.

După cum ştiţi, ominii-s răi, mai ales la muncă, unde brânza-i pe bani. Colega de bureaux mă urăşte din ziua-n care i s-o strecurat pe la urechi cum că, vai de mine, câştig mai bine decât ea. Nu contează şi c-aş lucra mai mult şi că mă uită ‘mniezo sfântu’, uneori, prin redacţia asta, iar ea are program de patru ore. Io n-am prins boală pe dânsa din simplul motiv că mă imaginez şi pe mine, înăcrită de viaţă şi sictirită de toate, la vârsta ei, când şefii mi-or angaja o fâţă tânără şi fără experienţă, pe salariu triplu (nu că io-aş face atâta bănet… hiperbolizam, să-nţălegeţi). Empatia mă împiedică să mă-nveninez de tânără. Da’ să nu vă imaginaţi că mă urăşte tot timpu’. Neah, poate fi şi ok când are puţin de lucru şi pleacă devreme acasă, aşa că ostilităţile nu-s mereu evidente din exterior. Iar eu… eu sunt calmă. (rânjet maliţios)

Şi face-se că colega asta a me’ o avut conţed doo săptămâni, pe care şi le-o petrecut la mare. S-o-ntors neagră ca un nigerian dat prin smoală şi foarte hodinită. N-o fost singura care-o plecat, aşa că timp de fo’ câteva zile, n-am fost un singur om, ci mai mulţi. Îs aproape sigură că mi-o înmugurit şi al doilea creier pe undeva prin capul cela. Dej m-o găsit cu cearcăne la ochi, vlăguită ca o cârpă, abia târându-mă prin redacţie… şi totuşi, proaspătă şi veselă, în aşteptarea celor două săptămâni ale mele, dragi şi scumpe, în care voi fi departe de betoanele din Bucureşti.

Despre asta vorbeam în timp ce io mestecam lacom un sandviş făcut de Fişioru’, care are grijă de mine şi-mi pune pacheţel la muncă , iar ea rodea nişte covrigi.

- Concediu? Vrei să pleci în concediu?
- Uhm, da…, murmur io, gândindu-mă că până amu’ trebuia să fi fost evident că dacă n-am fost, urmează.
- Păi da’ cum? Ai deja un an de când eşti aici? e nedumerită asta.
- Aproape, în septembrie. De ce?

Covrigii ăia erau doar o scuză să-şi calculeze bine vorbele, să fie cât mai convingătoare. Acuma, io ştiu că afişez pe la lucru o moacă de ingenuă, naivă, aproape tâmpită, da’ chiar aşa? Ia fiţi atenţi ce mi-o zâs!

- Mda, păi… Cum să pleci, mă? E ciudat, nu cred dacă o să ţi se aprobe cererea. Când eram io tânără, abia după unşpe ani mi-am luat concediu. Tu nici măcar un an n-ai aici… Cum să-ţi iei concediu?

Io-mi casc ochii roşii şi împăienjeniţi şi nici că-mi vine-a crede urechilor. Îmi imaginam că o să-i pice greu vestea că o să trebuiască să facă şi lucrul meu, da’… era prea mult. Şi cu toate că-mi era prea somn să ripostez, eram pe punctu’ de-a deschide gura şi a-i zice ceva deloc ortodox. Da’ n-o mai fost nevoie, că-n secunda doi, colega-mi de bureaux s-o făcut albastră. Tuşeşte scurt şi flutură panicată din mâini. Ghiciţi ce! În toiul veninului scos pe gură în tentativa-i mârşavă de manipulare, s-o-necat cu covrigu’! Ţâşnesc de pe scaun, gata să-i acord… ultimu’ ajutor. Asta făcea deja ca o gorilă mută, icnea şi se lovea cu pumnii-n chept, schimbând toate culorile semaforului. Iar io… deşi eram gata de acţiune, tre’ să mărturisesc spăsită că… I took my time to enjoy the view. Noroc că-n doi timpi şi trei mişcări o borât firmitura buclucaşă, şi-o recăpătat suflu’ şi-o fugit la baie, c-altfel mă mai şi urneau spasmele de râs de faţă cu ea. Căci am râs, să-mi trag o pereche de palme, am rââââs cu lacrimi şi-o să arz în focurile iadului, da-s aproape sigură că şi Ăl’ de sus s-o hlizit cu mine.

Abia aştept concediu’ ăla!