Cine mă urmăreşte pe Facebook o fi aflat deja, în premieră şi exclusivitate, că m-am mutat înapoi în Ardeal. Asta la doar două luni după ce am mai împachetat o dată tătă hardughia şi m-am mutat de la periferie în buricu’ Capitalei.

Că doar dacă te mănâncă, te scarpini. Nu? Şi dacă îţi dă sângele, nu-i bai, te oblojeşti pe-urmă! Satisfacţia de-a te fi scărpinat îi infinit mai importantă.

De ce m-am întors? Încă dinainte să plec am spus-o: dacă nu-mi găsesc locul acolo, sunt liberă oricând să fac stânga-mprejur. M-am săturat şi io, şi cred că şi voi, să mă smiorcăi constant pe blog despre cum nu găsesc în Bucureşti genul ăla de oameni pe care i-am avut prieteni în facultate şi alături de care viaţa, oricât de gri, se vedea roz. Genul ăla de oameni alături de care bei şi te bâţâi toată noaptea şi a doua zi îţi zâmbesc complice, oricât de serios ar fi mediul de lucru. Genul ăla de oameni care nu se iau prea în serios. Genul ăla de oameni alături de care ai jefui o bancă, ai fuma ilegale şi ai merge până la capătul lumii. Noah, ăia! Nu i-am avut în Bucureşti. E puţin? S-o credeţi voi.

Dorul ăsta rodea cam în orice moment, fie că mă gândeam la ce înseamnă acasă, fie că nu. Mă trezeam dimineaţa, adormeam seara, sentimentul ăla nasol era acolo, inconştient şi invariabil. Sună stupid, da’ nu e.

Aşa că opţiunea devenise, în trei ani, necesitate. Foarte vulnerabilă eram, de obicei, după sărbători, când îmi trebuia cam o săptămână să-mi revin după râsetele şi momentele faine de acasă şi să mă readaptez la băţoşenia din Bucureşti, unde şi ce părea fun se dovedea a fi o bucurie goală, aproape stearpă, ca o jumătate de portocală pe care atunci când o întorci are pulpa scobită. Cam asta înseamnă să n-ai oamenii tăi lângă tine. Apoi scăpam de angoase şi intram în inerţie bine-mersi. Anul trecut reuşisem performanţa să nu mai trec pe-acasă 5 luni. Io! 5 (cinci) luni fără Ardeal! Dafuq!

În condiţiile ăstea, tot ce mai lipsea era să aprindă ceva fitilul, să-mi cadă vălul de pe ochi, să împingă naibii cineva bulgărele la vale. Aţi zice că am căutat motive. Aiurea. Dacă le căutam, mă întorceam după şase luni sau în acel ianuarie odios de după despărţirea de Fişior, când chiar rămăsesem schimnică pe-acolo; deci nu după încă un an juma’.

Incredibil, s-a întâmplat tocmai într-o sâmbătă relaxantă şi plăcută. Luni ajunsesem la redacţie gata hotărâtă. Am salutat cu o jumătate de gură pe toată lumea şi probabil arătam ciudat, având în vedere că cineva mă cercetase din priviri şi lansase glorioasa întrebare de care râd şi astăzi: “Roxa, ai fumat ceva?”. :))

Şi pentru că în existenţa mea efemeră nicio decizie majoră nu a fost luată fără o doză majoră de dramă, în momentul în care am zis I quit şi am lăsat cheile pe birou, s-a dezlănţuit un schimb de replici cam plastic, cu ochi măriţi şi rotiţe care se-nvârteau în căutarea motivului:

– DE CE? Roxa, îmi dai muie!
– … Eh, căcat. Chiar nu. Consideră-l… un friendly goodbye. :D
– Păi stai jos, să discutăm un pic! Zi-mi de ce.
– Nu-mi plac despărţirile.

Ce-o urmat? O alergătură continuă să împachetez lucrurile fără să uit ceva, să redistribui invitaţia la Depeche Mode (“ai bilet la depeş?” – “nu” – “acum ai!”), să las aparatul foto şi să fac loc în rucsac pentru hârţogăraia specifică, adică afişe de concerte, agende, caiete, foi; în fine, lucruri pe care nu le prea poţi face cu 4-5 oameni în spate, care discută despre tine ca şi cum tu n-ai fi acolo, de oscilezi între a te umfla râsul şi a te răţoi la ei să se calmeze. Io le-am făcut pe amândouă deodată, combo. :))

Adevăru-i că mi-o fost dragi. În 2013 chiar am fost o echipă faină şi statornică. Să nu credeţi că n-am plecat cu inima strânsă, întrebându-mă dacă fac ce tre’. Două-trei zile după demisie încă mă gândeam că poate nu-i ok, că oi fi ieşind io pe uşă, da’ încă n-am închis-o după mine. Îmi venea să m-apuc de scris de zece ori pe zi! Oamenii ăia nici acum nu ştiu de ce-am plecat, probabil cred că am înnebunit complet; totuşi, parţial ştiau cu cine avuseseră de-a face zilnic. ;)) Da’ cum să le explic toate ăstea şi că ce s-a-ntâmplat de fapt în sâmbăta decisivă n-a fost MOTIVUL, ci fitilul aprins, vălul căzut de pe ochi, bulgărele împins la vale? Cum explici unor oameni pragmatici ceva ce ştii bine că sună aproape greţos de romanţios? Mai bine taci şi-i laşi să creadă că ai cinci ani. 

îi scriu Dianei că iau ultima cină în Bucureşti, un ou şi nişte gem, eliberând frigiderul, în timp ce privesc apusul; după 10 minute, Diana îmi trimite cina cea de taină în Paint :))

Am stat aşa două săptămâni şi n-am zis nimănui nimic. Nimeni de-acasă şi nimeni din Bucureşti nu ştia ce se-ntâmplă, în afara celor direct implicaţi. Am vrut să fie decizia mea, să nu tragă nimeni de mine din zece părţi, să nu fiu influenţată. Şi a fost. M-am liniştit şi o-nceput din nou să tresalte sufletu-n mine, de data asta de bucurie că mă-ntorc. Amu’ două zile am terminat de despachetat ultimele bagaje.

Degeaba vă aşteptaţi să vă zic că în Bucureşti e naşpa şi bucureştenii-s oameni de nimica. Nici vorbă. Bucureştiul nu e mare lucru. Îi drept, distanţele-s mai mari şi, pentru un neiniţiat, îi mai dificil să ajungă din punctul A în punctul B. Cu timpul oricine se obişnuieşte… dacă vrea. :) Io, ce-i drept, m-am cam încăpăţânat când a venit vorba de genul ăsta de adaptare; mereu întâmpinam Google Maps cu un oftat exasperat. Vara şi iarna s-ar putea să-l urâţi, da’ aşa-i la câmpie, nu vă închipuiţi că mergeţi într-un loc cu climă perfectă. În rest, Bucureştiul chiar e aşa cum se zice: plin de oportunităţi şi uşi deschise. Poţi să faci ce vrei, să mergi unde vrei; ai de unde alege cultural şi profesional (un pic mai greuţ acum, că totuşi economia nu îi lapte şi miere). În fiecare zi e ceva nou de văzut sau de făcut. N-o fi locul perfect, da’ nicăieri nu-i. Păcat că toţi oamenii mişto, alături de care-l poţi descoperi, au găşti gata formate, vieţi deja pline. De-aia, zic io, e mai ok să mergi acolo din facultate. Şansele să-ţi placă şi să te ataşezi de el cresc cu vreo 250% pentru că nimica nu bate la cur legăturile din facultate.

Dacă vă întrebaţi cum o să supravieţuiesc fără concerte, staţi liniştiţi, nu se mută Bucureştiul di pă hartă. Iar acum, nenorociţii ăia de 350 de kilometri mi se par mai puţini ca niciodată. The road is long but we are young. :D

În rest, oamenii cărora le zic că m-am mutat înapoi nu prea ştiu cum să reacţioneze. Ori sunt precauţi şi calculaţi, ori se miră; puţini s-au bucurat de bucuria mea (că io chiar mă bucur, nici nu ştiţi cum îmi vine să ţopăi în fiecare dimineaţă când aud copchii zgâindu-se-n ungureşte unii la ceilalţi!!). De fapt, numa’ ei contează, fin’că ştiu că nu judecă o decizie după propriile lor valori. Io am făcut ce-a fost mai bine pentru mine, pe moment. Nu pe termen lung, nu pe viitor – ce, credeţi că nu-s conştientă că nimic din ce-o să fac aici nu o să fie la fel de cool precum ce făceam acolo? Ştiţi cât de mult îmi pasă?

Exact. :D

Plus că nimeni nu mă împiedică să mă întorc în Bucureşti, dacă chiar n-o scot nicicum la capăt. Sau poate merg în Cluj, că-i la o aruncătură de băţ. Sau mai vedem, cine ştie? Nimic nu-i bătut niciodată în cuie, tre’ doar să fii suficient de lucid şi neplafonat să îţi dai seama. Şi un pic de noroc, ca mine, să ai întotdeauna unde să te întorci şi un loc căruia poţi să-i zici “acasă”. :)

So, bitches, long story short: I’m officially home. Ardeal, baby. Gata de ieşit la beri şi alte alcoale a căror identitate nici nu e importantă, aşa cum de multe ori s-o dovedit. B-)

***

Şi ca să vă răsplătesc răbdarea c-aţi citit până aici, haidaţi să vă zic ceva ce sigur o să vă placă. Asta pentru c-am demonstrat că am cinci ani, da’ nu şi că, de fapt, am doar trei. :D

Sâmbăta trecută, în Office, i-am scos pe Runia şi pe Cristi, doi dintre cei mai dragi omini de p-acilea, la o şuetă. Normal că nu ştiau nimic altceva decât că am să le dau o veste importantă, de-or să cadă laţi. Evident, în spiritul unui trolling de calitate, timp de o săptămână am fost cât se poate de evazivă şi misterioasă, numa’ ca să le pot zice, când am ajuns:

– Noah mă, mă mărit!

Fălci sprijinite de asfalt, senzaţii de leşin, priviri şocate, palme peste faţă. Nu credeam c-or s-o muşte, da’ am inventat o poveste atât de credibilă şi atât de mişto, încât o pus amândoi botu’! Hint: ajută să strecori un “aproape am rămas însărcinată”. :)) Cred că o ajutat şi inelu’ de logodnă de aur pe care l-am prezentat şi pe care, vezi-doamne, îl purtam la gât, că alor mei nu avusesem curaj să le dau vestea cea mare. ;)) Ce-i drept, eram şi exagerat de fericită că eram acasă, cu oamenii la care ţin, încât ăştia repede o interpretat asta ca pe strălucirea muierii în prag de măritiş.

– Nu am fost aşa şocat în viaţa mea! tot repeta Cristi.
– Noah, apăi la asta chiar nu mă aşteptam! completa Runia.

Era un cor pe două voci tare amuzant.

– Tu, da’ eşti sigură? Nu te vedeam niciodată genul de om pentru care pasul ăsta în viaţă îi important!

Nici acum nu ştiu prin ce forţă divină şi aliniere de planete m-am abţinut să nu pufnesc în râs cu lacrimi. I-am lăsat aşa să se macine vreun ceas, apoi i-am întrebat, pe cea mai firească voce, dacă le-o ajuns trollingu’. Le-am zis şi că, de fapt, vestea cea mare şi importantă-i ca m-am mutat înapoi în Târgu-Mureş. Da’ m-o mai crezut cineva? S-o ridicat amândoi de la masă şi-o plecat, iar două zile nici n-o mai vorbit cu mine. Dacă vă întrebaţi – da, încă râd.

În rest m-am maturizat, pe bune.

De mai bine de un an, stau în chirie într-o căsuţă mare şi faină de prin Apărătorii Patriei. V-am mai povestit. Mai locuiesc aici tot nişte chiriaşi, doi câini plus proprietara. Noi, ăştia care facem parte din specia umană, avem intrări separate, deci nu ne-ncurcăm, nu ne deranjăm, nu are nimeni treabă ce faci şi de ce. Decât dacă vrem şi îi rost de alcoale din beci. :D Patrupedele – şi ele, unu-n faţă (Ursu, maidanez cules de pe străzi) şi altu-n fundu’ curţii (Max, cel mai fain rottweiler din Berceni, mo!).

În fine, ideea-i că o venit minivacanţa asta păcătoasă şi-am rămas singură pe-aici. Mă rog, cu căţeii, care, la cât îs de curajoşi amândoi, îi cam acelaşi lucru…

Na, şi cum să vă zic? Nouă nu ni se mai încuie poarta de la zăpezile şi gerul de azi-iarnă. S-o stricat broasca, s-o rupt o cheie-n yală, aşa o rămas. Lumi (proprietara) o zis că face, că drege, cumpără, remediază; am mers pe mâna ei. S-o topit zăpezile, o trecut iarna, suntem în mai… nimic. Dar având doi câini şi cineva fiind mereu acasă, nimănui nu-i mai pasă.

Bună treabă.

Într-o zi, când să plec spre munci, mi se strică şi mie yala! Anafure, biserici, Xtoşi… Raportez urgent problema lui Lumi şi mă car grăbită spre redacţie. Nu-i bai, she says. Cumpăr alta, she says. Trec, fireşte, doo zile-n care poarta-i descuiată, uşa mea la fel. Nimeni nimic. Aş fi putut cumpăra io altceva, desigur, da-n stilul meu miserupist caracteristic, m-am apucat să repar yala. Şi ştiţi ce-i şi mai interesant? Că mi-o şi reuşit! =))

(Astfel, palmaresul meu de chestii reparate de când locuiesc singură s-o îmbogăţit: de la mânere de tigăi şi robinete de baie până la mecanisme de închidere a termopanelor, iar acum… ta-dah, yală, frate).

Nu vreau prin asta, doamnie feri, să se-nţeleagă lucruri necorespunzătoare despre Lumi. Departe de mine gându’. Să vă gândiţi că-i genu’ de proprietară care îmi găteşte, îmi povesteşte tot ce i se-ntâmplă, mă sună când mă uită dumnezo prin Murăş să-mi comunice că m-aşteaptă cu plăcinte, mă cinsteşte cu vin şi vişinată când îi zic că n-am bani de chirie – şi stăm amândouă, bem şi râdem de cât de prost stăm cu monetaru’. Altfel, muieri serioase. :D

Noah, şi vine weekendu’ ăsta, da? Mircea plecat, Lumi plecată… pe la Mihai, în spate, parcă mai mişună ceva, dar nu prea.  Şi taman pe când să mă duc io la magazin după pită, după două zile-n care n-am prins, că deh, tătă lumea o cumpărat ca să mânce cu mici ca sparţii, descopăr catastrofa. Căci ce s-o gândit ei, cu intelighenţia lor supremă? Hai. Hai, că nu vă trece prin cap.

SĂ LEGE POARTA CU SFOARĂ, ASTA!

De fapt, rectific: şi sfoară, şi elastic. La început am crezut că glumesc şi cineva mă filmează cu camera ascunsă, da’ chiar nu era nimeni prin preajmă. Şi cum priveam spre poartă ca juninca, cu ochi mari, umezi şi bonomi, trece o ţigăncuşă de vreo zece ani, urmăreşte scena, înţelege şi-mi transmite, de dincolo de gard:

– E închis…

Du-te tuh, serios? You don’t say…

Noah, futu-i. Să dezlegăm, că doară ce-om face? M-am strofocat mai bine de zece minute să desfac nodurile. N-am vrut să le tai pentru că, pana mea, cineva chiar se dedicase muncii ăleia, iar apoi… nu-nţelegeam ce se-ntâmplă, poate chiar exista un scop mai înalt care mie, pe moment, îmi scăpa!

Şi când îs fericită că am reuşit şi dau să deschid poarta, văd şi sus legat… Pfoaaaai, ‘MNEZĂI!!

Nu. Nu se poate aşa ceva! Da’ acolo cum ajung? Între timp mă duc să las cămeşa de pe mine înăuntru, că deja transpirasem de efort şi nervi. Când mă-ntorc, să mă lase genunchii şi alta nu: mă uit pe stradă, aia de dincolo de gard, lumea interzisă, şi-l văd pe Max. What the f… Max al meu, ditamai rottweileru’, o deschis poarta cu botu’ atâta cât să-ncapă şi o uşchit-o în drum!

Nici nu-mi dădusem seama până atunci că Max era dezlegat, ăsta fiind ocupat cu his bff, Ursu. De ce era dezlegat, doamne, de ce?! Omini muşcaţi, procese, ştiri de la ora 5, tăte-mi treceau prin cap.

Noroc că Max îi cuminte şi prost şi-o venit înapoi cum mi-o auzit glăscioru’, lucru pentru care, drept să zic, îs foarte mândră. Nah, ai băgat câinele înauntru, amu’ desigur, chinuie-te să legi înapoi cu sfoară poarta, să nu mai plece (aha, deci ăsta era scopu’… minunat).

Următorul pas: leagă Maxu’. Dar cum să-i treci zgarda după gât unui câine numa’ muşchi? Ce mai conta că eram recent îmbăiată… şi dă-i şi luptă, Roxa. După vreo 15 minute de alergătură, bale, păr, praf şi chin, în care Max era să mă pună la pământ de vreo două ori şi să se sugrume cu zgarda de vreo patru, mission accomplished.

M-am spălat încă o dată, apoi am stat cinci minute să-mi trag sufletul şi să mă gândesc dacă chiar e necesar să iau pâine, având în vedere că experienţa a dovedit că se poate şi fără. Da’ ce mama mumei dumisale, o sfoară m-o făcut pe mine? Aşa că, plină de draci, am pornit să momesc cerberul numit ELASTIC, cu care era legată poarta sus, cu ceva numit, generic, foarfecă.

Păşesc hotărâtă şi ajung în faţa porţii, unde rămân din nou cu roţi de tractor în loc de ochi şi cu Groapa Marianelor în loc de gură. Fireşte, cineva ÎNALT ajunsese acasă, îndepărtase elasticul, dezlegase ce-am legat şi o intrat fain-frumos, civilizat, pe poartă. Poartă care acum era deschisă.

Iar io… io priveam asta cu foarfeca în mână, un ochi mi se zbătea, prin cap îmi treceau doar astfel de scene…

(Srsly, there are… not enough… table flippin’ gifs… on the internet… to describe the feeling…)

… iar ziarele din capul meu titrau, pentru a nu ştiu câta oară: “Încă o crimă în Berceni”. În rest, îs calmă. :D

Post-ul ăsta e pentru tăţ cei care m-o urât când am căpătat umbrela roşie moca. Pe principiu’ “nimic nu se pierde, totu’ se consumă”, mi s-o-ntors. Mulţam fain, esteți drăguți!

Discutam zilele trecute cu Diana şi am ajuns la concluzia că noi nu prea ştim să luăm atitudine şi să punem picioru-n prag când ni se-ntâmplă ceva naşpa. Am crescut în Ardeal, suntem molcome, simţite, paşnice şi-avem o scârbă înnăscută faţă de scandal şi tot ce presupune schiţarea vreunui alt gest în afară de râs.

Nici măcar când situaţia o cere… Mai bine lăsăm de la noi, facem asta în gând…

… şi ne vedem mai departe de viaţă.

Da’ io, una, pot fi şi silent killer. :D

Mă grăbeam într-o seară să ajung în Silver Church. Şi cum îs io veşnic întârziată, fireşte că îmi încheiam şliţu’ la pantaloni, îmi trăgeam mâneca dreaptă a gecii pe mine şi-mi legam şi şireturile fugind spre intersecţia plină cu taxiuri. Dar ce să vezi, surpriză, fac semn unui taxi şi mă culege de pe drum, astfel încât am reuşit, de data asta, să nu mă piaptăn gonind pe stradă.

…zise Roxa, descoperind ulterior că încă are periuţa de dinţi în gură. Glumesc. ;))

Mă uit pe uşă, 1,39 de lei / kilometru, îi bun. Dinăuntru trăzneau manelele, da’ eram dispusă să rezist cu stoicism, cu analiză pe text în gând, că de-aia mi-o făurit ‘mniezo creier limbist. Cân’ colo, ce să văd… omu’, te pomeni simţit, opreşte măcelul timpanelor mele şi-mi mai şi zice o chestie bizară, dar drăguţă, de m-am simţit nevoită s-o aştern şi pe Twitter: că nu arăt a mare iubitoare de manele.

Apoi, începe să mi se plângă de preţul benzinei, cursele scurte, clienţii neserioşi, viaţa, Dumnezeu, universul… nah, d-astea, de taximetrist – fiind, în acelaşi timp, tare pe fază să îmi spună cât de repede mă duce şi cât de în siguranţă, şi că o dat şi drumu’ la căldură să nu-mi fie frig!

Fain, zic în gând, când o fi fo’ ultima dată când un bărbat o avut atâta grijă de mine?

Până am ajuns în Biserica Argintie, m-o descusut tătă: de unde îs, unie stau, cât plătesc chirie, cum mă descurc, dacă am iubit… Şi io, proastă şi drăguţă, cum mă ştiţi, răspundeam în stilul meu vag şi sarcastic, oftând des pentru a sublinia efortul supraomenesc pe care îl depun vorbind despre mine şi chestii adiacente.

Şi insista, şi întreba, şi credea că nu sesizez că mă duce roată şi am trecut de doo ori prin acelaşi loc, dacă tot nu cunosc Bucureştiu’. Atunci mi-o căzut privirile şi pe ceas. 48 de lei şi încă nu s-o oprit?! În condiţiile în care ajungeam până în Silver cu 20, maxim. Noah, apăi ‘tu-ţi ceapa lu’ mică-ta, cheptăna-te-ar sfântu’, de-ăsta-mi eşti?! Grijuliu şi atent my ass…

Men, all the same.  8-|

Desigur, ca-n majoritatea cazurilor când clocotesc în mine, la suprafaţă eram senină ca o zi de mai. Și acum că știam ce face, devenisem brusc mieroasă și fermecătoare. L-am întrebat dacă-i place parfumul meu (LOL! I never do that, why do people do that), i-am zis că m-am despărțit recent de iubit (asta o fost sinceră, da’ zisă tare seducător, bitchy) și ce singură te poți simți în orașul ăsta uneori (atunci deja-mi dădeam jos fularul să se vadă bine decolteu-n oglindă).

Și nu știu dacă am mai zis asta pe undeva, dar am descoperit recent o chestie: bărbații-s la fel! Ăsta, evident, o pus botul. Când s-o oprit în față la Silver Church, era năuc, hipnotizat, încurcat, dar asta nu l-o oprit să-mi ceară peste 50 de lei pentru cursă. :| 50 de lei Berceni – Eroilor. 50. 50 de pâini. Cu care trăiesc minimum 50 de zile. Please kill me ca pe căprioara pe care-ai lovit-o cu mașina și nu vrei s-o lași să sufere.

Chiar și așa, eram calmă, cea mai calmă. Știți di ce? Pentru că taximetristul meu o fost atât de vrăjit de farmecele mele muierești, încât nici nu și-o dat seama că o oprit chiar peste drum de mașina poliției! Iar eu mi-am permis să întreb, la fel de zâmbitoare și liniștită, atât:

– Noah bine… acuma cum facem? Sun la OPC sau trec strada până la polițai? :D

Să fi avut o cameră să-i filmez reacția! Deci asemenea cădere de maxilar n-am mai văzut veci pururi. Și-o benoclat ochii peste drum și nu i-o vint să creadă că nici n-o sesizat unde-o parcat. S-o albit. Nu știa ce să zică, așa că o murmurat, cu voce fadă și tremurândă:

– H… haideți să rămânem prieteni, domnișoară…

Zâmbeam larg, triumfătoare, și am stat trei secunde să cujet care-i cea mai bună decizie. O să vă dezamăgesc, dar spre deosebire de alții, io nu poci fi nesimțită, mai ales când îi vorba de bani, pe care din păcate știu amu’, cu sudoarea propriei frunți, cum îi să-i câștigi și să te-ntreții fără ajutoare suplimentare.

– Poftiți 15 lei… și încă 5, pentru efort.

Îs tâmpită? Poate. Dar 15 lei merită, pentru că oricum costă ceva mai mult. Restul de 5 lei sunt pentru tot teatrul jucat. Îmi plac actorii talentați la nebunie; dacă puteam, îi puneam bancnota la chiloți, lângă prohab, jur. Aș putea să scriu o disertație pe tema Arta disimulării la taximetriști, dar n-am s-o fac.

Până una-alta, ce-o făcut el nu-i cu nimic mai scuzabil decât dac-ar fi venit un mândru și falnic hoț și mi-ar fi vârât mâna-n buzunar.

Cu toate astea, n-am putut să mă abțin să nu fiu un pic scorpie și i-am făcut semn să plece, oprind puhoiul de lume care se înghesuia să prindă un taxi liber.

– Nu v-aș sfătui să-l luați pe ăsta.

Nu l-au luat. Și a plecat. Ducă-se pe pustii și opri-s-ar în canale, stâlpi și garduri!

***

Dar pentru fiecare taximetrist nașpa, tre’ să existe unul miștoc. Căci știți ce mi-o zis nenea care m-o adus duminică acasă?

– Domnișoară, dar nu vă pot lăsa aici, sunt câini, e noapte! Vă duc până la poartă, nici nu tre’ să-mi plătiți nimic în plus!

Noroc că din șosea până la mine-n curte îs cam 50 de metri. :)) Epic win, anyway!

Iar în loc de încheiere, am un mesaj pentru toți taximetriștii care au crezut vreodată că va fi ușor cu noi, provincialii…