Skip to primary content
Skip to secondary content

Fascination Street

Blogul lui Roxa

Fascination Street

Main menu

  • Home
  • Despre Roxa
  • Fascination Street
  • Contact

Category Archives: calm like a bomb

Post navigation

← Older posts
Newer posts →

Drama fluturelui de noapte, drama mea

Posted on June 24, 2013 by Roxa
Reply

“Thus hath the candle singd the moath”, zicea Shakespeare în Neguţătorul din Veneţia, punând bazele unei expresii uzuale în limba engleză de astăzi – “like a moth to the flame”. E echivalentul mai elegant al celebrei “ca musca la căcat”, că doar ce ştim noi despre eleganţă?… Crudă şi nemiloasă e natura cu odraslele ei, pe care le împinge spre cele mai bizare paradoxuri.

E vară, ziua năduşeşti stând pe loc şi abia aştepţi lăsarea întunericului, să deschizi larg geamul şi să-ţi freamăte nările a aer proaspăt, răcoros, cu care-ţi umpli plămânii rămaşi jar de pe urma zăpuşelii din timpul zilei. *

* cazul  prezentat este comun, spre deosebire de cel ideal, în care există plasă la geam, aer condiţionat în încăpere sau ambele.

Când, deodată, auzi deasupra ceva ce aduce a basul Meshuggah. Un zumzet jos, sumbru, care parcă-ţi aminteşte de motorul înecăcios al unei Dacii 1300 pe timp de iarnă. Ignori umbrele pe care le zăreşti cu coada ochiului, dar pereţii încep să scoată un sunet vag familiar – “pleosc… pleosc, PLEOSCzzz” – şi, dacă-ţi ridici nasul din carte sau din monitor, îţi dai seama că ai păţit cel mai oribil lucru care ţi se putea întâmpla pe timp de vară: ţi-a intrat un fluture de noapte în cameră.

Aţi putea zice că există şi lucruri mai oribile, ca gândacii sau lăcustele (am păţit şi de-astea – credeţi-mă, nu vreţi să vă aflaţi într-o cameră cu ditamai lăcustoiu’ cât degetu’ lu’ Ghiţă Mureşan şi un papagal panicat), da’ fluturii de noapte sunt cei mai oribili by default din simplul motiv că nu ajung în casă din greşeală, ca restul creaturilor pe care nu ţi le-ai dori acolo, ci intenţionat.

În general, jivinele care mişună în natură sunt armonios alcătuite şi orânduite după o logică firească: gheparzii aleargă după antilope, păsările se hrănesc cu viermişori, Becali face orice pentru brânză, în fine, chestiuni demne de înţeles. Numa’ fluturii de noapte, dom’le, au ca unic scop în viaţă izbirea de bec, cât mai tare şi cât mai des cu putinţă.

 Ştiaţi că mulţi dintre ei trăiesc doar 4 zile? 4 zile în care soarele străluce pe timp de zi, mare cât buca lui Kim Kardashian, iar lighioanele ăstea ies doar noaptea, parcă-n ciudă, să-ţi intre ţie în cameră, în păr sau chiar sub plapumă – mdap, been there done that. Noah, apăi să nu căpiezi?

Şi după ce m-o gâdilit cu pufu-i lucios pe sub plapumă, de-am fost traumatizată o săptămână şi acuma mi se ridică păru’ pe mine şi când văd o muscă, deci după chestia asta, am început să-mi pun serioase întrebări existenţiale. Cu ce-oi fi supărat karma în halul ăsta? Io, cea mai blândă dintre fiinţe, io, care nu omor niciun ţânţar, care am grijă să nu storc musculiţele când le iau de pe tricou; io, care întorc gândăceii care dau neputincioşi din picioruşe stând pe spate! De ce tocmai eu tre’ să-mi pun, aproape zilnic, fluturi de noapte în loc de semn de carte?!

Singura consolare rămâne tot umoru’.

– Ăsta sigur îi ăla de-atunci! zicea muma când mai găsea dimineaţa un fluture de noapte agăţat de perdea, înainte să-i dea un bobârnac pe geam.

Evident, la o lună de atunci încă fac mişto de ea când găsesc şi io înaripate pe perdea: “ŞI ĂSTA îi sigur ăla de-atunci“. :))

În rest, nu-i amuzant că-i aproape 4 dimineaţa şi io vânez chestii.

Posted in calm like a bomb | Leave a reply

Eu cred că am cinci ani, da’ de fapt am trei

Posted on June 2, 2013 by Roxa
12

Cine mă urmăreşte pe Facebook o fi aflat deja, în premieră şi exclusivitate, că m-am mutat înapoi în Ardeal. Asta la doar două luni după ce am mai împachetat o dată tătă hardughia şi m-am mutat de la periferie în buricu’ Capitalei.

Că doar dacă te mănâncă, te scarpini. Nu? Şi dacă îţi dă sângele, nu-i bai, te oblojeşti pe-urmă! Satisfacţia de-a te fi scărpinat îi infinit mai importantă.

De ce m-am întors? Încă dinainte să plec am spus-o: dacă nu-mi găsesc locul acolo, sunt liberă oricând să fac stânga-mprejur. M-am săturat şi io, şi cred că şi voi, să mă smiorcăi constant pe blog despre cum nu găsesc în Bucureşti genul ăla de oameni pe care i-am avut prieteni în facultate şi alături de care viaţa, oricât de gri, se vedea roz. Genul ăla de oameni alături de care bei şi te bâţâi toată noaptea şi a doua zi îţi zâmbesc complice, oricât de serios ar fi mediul de lucru. Genul ăla de oameni care nu se iau prea în serios. Genul ăla de oameni alături de care ai jefui o bancă, ai fuma ilegale şi ai merge până la capătul lumii. Noah, ăia! Nu i-am avut în Bucureşti. E puţin? S-o credeţi voi.

Dorul ăsta rodea cam în orice moment, fie că mă gândeam la ce înseamnă acasă, fie că nu. Mă trezeam dimineaţa, adormeam seara, sentimentul ăla nasol era acolo, inconştient şi invariabil. Sună stupid, da’ nu e.

Aşa că opţiunea devenise, în trei ani, necesitate. Foarte vulnerabilă eram, de obicei, după sărbători, când îmi trebuia cam o săptămână să-mi revin după râsetele şi momentele faine de acasă şi să mă readaptez la băţoşenia din Bucureşti, unde şi ce părea fun se dovedea a fi o bucurie goală, aproape stearpă, ca o jumătate de portocală pe care atunci când o întorci are pulpa scobită. Cam asta înseamnă să n-ai oamenii tăi lângă tine. Apoi scăpam de angoase şi intram în inerţie bine-mersi. Anul trecut reuşisem performanţa să nu mai trec pe-acasă 5 luni. Io! 5 (cinci) luni fără Ardeal! Dafuq!

În condiţiile ăstea, tot ce mai lipsea era să aprindă ceva fitilul, să-mi cadă vălul de pe ochi, să împingă naibii cineva bulgărele la vale. Aţi zice că am căutat motive. Aiurea. Dacă le căutam, mă întorceam după şase luni sau în acel ianuarie odios de după despărţirea de Fişior, când chiar rămăsesem schimnică pe-acolo; deci nu după încă un an juma’.

Incredibil, s-a întâmplat tocmai într-o sâmbătă relaxantă şi plăcută. Luni ajunsesem la redacţie gata hotărâtă. Am salutat cu o jumătate de gură pe toată lumea şi probabil arătam ciudat, având în vedere că cineva mă cercetase din priviri şi lansase glorioasa întrebare de care râd şi astăzi: “Roxa, ai fumat ceva?”. :))

Şi pentru că în existenţa mea efemeră nicio decizie majoră nu a fost luată fără o doză majoră de dramă, în momentul în care am zis I quit şi am lăsat cheile pe birou, s-a dezlănţuit un schimb de replici cam plastic, cu ochi măriţi şi rotiţe care se-nvârteau în căutarea motivului:

– DE CE? Roxa, îmi dai muie!
– … Eh, căcat. Chiar nu. Consideră-l… un friendly goodbye. :D
– Păi stai jos, să discutăm un pic! Zi-mi de ce.
– Nu-mi plac despărţirile.

Ce-o urmat? O alergătură continuă să împachetez lucrurile fără să uit ceva, să redistribui invitaţia la Depeche Mode (“ai bilet la depeş?” – “nu” – “acum ai!”), să las aparatul foto şi să fac loc în rucsac pentru hârţogăraia specifică, adică afişe de concerte, agende, caiete, foi; în fine, lucruri pe care nu le prea poţi face cu 4-5 oameni în spate, care discută despre tine ca şi cum tu n-ai fi acolo, de oscilezi între a te umfla râsul şi a te răţoi la ei să se calmeze. Io le-am făcut pe amândouă deodată, combo. :))

Adevăru-i că mi-o fost dragi. În 2013 chiar am fost o echipă faină şi statornică. Să nu credeţi că n-am plecat cu inima strânsă, întrebându-mă dacă fac ce tre’. Două-trei zile după demisie încă mă gândeam că poate nu-i ok, că oi fi ieşind io pe uşă, da’ încă n-am închis-o după mine. Îmi venea să m-apuc de scris de zece ori pe zi! Oamenii ăia nici acum nu ştiu de ce-am plecat, probabil cred că am înnebunit complet; totuşi, parţial ştiau cu cine avuseseră de-a face zilnic. ;)) Da’ cum să le explic toate ăstea şi că ce s-a-ntâmplat de fapt în sâmbăta decisivă n-a fost MOTIVUL, ci fitilul aprins, vălul căzut de pe ochi, bulgărele împins la vale? Cum explici unor oameni pragmatici ceva ce ştii bine că sună aproape greţos de romanţios? Mai bine taci şi-i laşi să creadă că ai cinci ani. 


îi scriu Dianei că iau ultima cină în Bucureşti, un ou şi nişte gem, eliberând frigiderul, în timp ce privesc apusul; după 10 minute, Diana îmi trimite cina cea de taină în Paint :))

Am stat aşa două săptămâni şi n-am zis nimănui nimic. Nimeni de-acasă şi nimeni din Bucureşti nu ştia ce se-ntâmplă, în afara celor direct implicaţi. Am vrut să fie decizia mea, să nu tragă nimeni de mine din zece părţi, să nu fiu influenţată. Şi a fost. M-am liniştit şi o-nceput din nou să tresalte sufletu-n mine, de data asta de bucurie că mă-ntorc. Amu’ două zile am terminat de despachetat ultimele bagaje.

Degeaba vă aşteptaţi să vă zic că în Bucureşti e naşpa şi bucureştenii-s oameni de nimica. Nici vorbă. Bucureştiul nu e mare lucru. Îi drept, distanţele-s mai mari şi, pentru un neiniţiat, îi mai dificil să ajungă din punctul A în punctul B. Cu timpul oricine se obişnuieşte… dacă vrea. :) Io, ce-i drept, m-am cam încăpăţânat când a venit vorba de genul ăsta de adaptare; mereu întâmpinam Google Maps cu un oftat exasperat. Vara şi iarna s-ar putea să-l urâţi, da’ aşa-i la câmpie, nu vă închipuiţi că mergeţi într-un loc cu climă perfectă. În rest, Bucureştiul chiar e aşa cum se zice: plin de oportunităţi şi uşi deschise. Poţi să faci ce vrei, să mergi unde vrei; ai de unde alege cultural şi profesional (un pic mai greuţ acum, că totuşi economia nu îi lapte şi miere). În fiecare zi e ceva nou de văzut sau de făcut. N-o fi locul perfect, da’ nicăieri nu-i. Păcat că toţi oamenii mişto, alături de care-l poţi descoperi, au găşti gata formate, vieţi deja pline. De-aia, zic io, e mai ok să mergi acolo din facultate. Şansele să-ţi placă şi să te ataşezi de el cresc cu vreo 250% pentru că nimica nu bate la cur legăturile din facultate.

Dacă vă întrebaţi cum o să supravieţuiesc fără concerte, staţi liniştiţi, nu se mută Bucureştiul di pă hartă. Iar acum, nenorociţii ăia de 350 de kilometri mi se par mai puţini ca niciodată. The road is long but we are young. :D

În rest, oamenii cărora le zic că m-am mutat înapoi nu prea ştiu cum să reacţioneze. Ori sunt precauţi şi calculaţi, ori se miră; puţini s-au bucurat de bucuria mea (că io chiar mă bucur, nici nu ştiţi cum îmi vine să ţopăi în fiecare dimineaţă când aud copchii zgâindu-se-n ungureşte unii la ceilalţi!!). De fapt, numa’ ei contează, fin’că ştiu că nu judecă o decizie după propriile lor valori. Io am făcut ce-a fost mai bine pentru mine, pe moment. Nu pe termen lung, nu pe viitor – ce, credeţi că nu-s conştientă că nimic din ce-o să fac aici nu o să fie la fel de cool precum ce făceam acolo? Ştiţi cât de mult îmi pasă?

Exact. :D

Plus că nimeni nu mă împiedică să mă întorc în Bucureşti, dacă chiar n-o scot nicicum la capăt. Sau poate merg în Cluj, că-i la o aruncătură de băţ. Sau mai vedem, cine ştie? Nimic nu-i bătut niciodată în cuie, tre’ doar să fii suficient de lucid şi neplafonat să îţi dai seama. Şi un pic de noroc, ca mine, să ai întotdeauna unde să te întorci şi un loc căruia poţi să-i zici “acasă”. :)

So, bitches, long story short: I’m officially home. Ardeal, baby. Gata de ieşit la beri şi alte alcoale a căror identitate nici nu e importantă, aşa cum de multe ori s-o dovedit. B-)

***

Şi ca să vă răsplătesc răbdarea c-aţi citit până aici, haidaţi să vă zic ceva ce sigur o să vă placă. Asta pentru c-am demonstrat că am cinci ani, da’ nu şi că, de fapt, am doar trei. :D

Sâmbăta trecută, în Office, i-am scos pe Runia şi pe Cristi, doi dintre cei mai dragi omini de p-acilea, la o şuetă. Normal că nu ştiau nimic altceva decât că am să le dau o veste importantă, de-or să cadă laţi. Evident, în spiritul unui trolling de calitate, timp de o săptămână am fost cât se poate de evazivă şi misterioasă, numa’ ca să le pot zice, când am ajuns:

– Noah mă, mă mărit!

Fălci sprijinite de asfalt, senzaţii de leşin, priviri şocate, palme peste faţă. Nu credeam c-or s-o muşte, da’ am inventat o poveste atât de credibilă şi atât de mişto, încât o pus amândoi botu’! Hint: ajută să strecori un “aproape am rămas însărcinată”. :)) Cred că o ajutat şi inelu’ de logodnă de aur pe care l-am prezentat şi pe care, vezi-doamne, îl purtam la gât, că alor mei nu avusesem curaj să le dau vestea cea mare. ;)) Ce-i drept, eram şi exagerat de fericită că eram acasă, cu oamenii la care ţin, încât ăştia repede o interpretat asta ca pe strălucirea muierii în prag de măritiş.

– Nu am fost aşa şocat în viaţa mea! tot repeta Cristi.
– Noah, apăi la asta chiar nu mă aşteptam! completa Runia.

Era un cor pe două voci tare amuzant.

– Tu, da’ eşti sigură? Nu te vedeam niciodată genul de om pentru care pasul ăsta în viaţă îi important!

Nici acum nu ştiu prin ce forţă divină şi aliniere de planete m-am abţinut să nu pufnesc în râs cu lacrimi. I-am lăsat aşa să se macine vreun ceas, apoi i-am întrebat, pe cea mai firească voce, dacă le-o ajuns trollingu’. Le-am zis şi că, de fapt, vestea cea mare şi importantă-i ca m-am mutat înapoi în Târgu-Mureş. Da’ m-o mai crezut cineva? S-o ridicat amândoi de la masă şi-o plecat, iar două zile nici n-o mai vorbit cu mine. Dacă vă întrebaţi – da, încă râd.

În rest m-am maturizat, pe bune.

Posted in calm like a bomb, OMG | 12 Replies

Secretul relaţiilor de lungă durată

Posted on September 4, 2012 by Roxa
9

…Este un apartament cu cel puţin două camere şi două calculatoare.

Posted in calm like a bomb | 9 Replies

OST Fest 2012 o fost tot un fel de Peninsula, numa’ altfel (I)

Posted on June 20, 2012 by Roxa
6

Şiiiii am bifat primul festival rock din grămada cu vârf care mă aşteaptă vara asta, OST Fest, ediţia de 2012. Cred că o fost şi cel mai greu. Nu zic asta numa’ din cauză că o fost primu’, că deja s-o căscat hăul iadului şi-s 92382832 de grade afară sau că o fost numa’ cu şi despre metale cu mulţi decibeli în boxe. O fost cel mai greu pentru că o reprezentat debutul meu în lumea cronicarilor oficiali de festivaluri.

Ceea ce-i o experienţă faină, da’ a dracu’ de obositoare şi solicitantă. Nu-i uşor să te izbească soarele-n cap ca baltagu-n căpăţâna lu’ Nechifor de la 2-3 după-masă până se-ntunecă. Asfaltul iradiază toată căldura, iar organizatorii au grijă şi ei să nu care cumva să-ţi fie bine. Dacă erau două hidrante cu apă potabilă (sper, am beut şi n-am pierit!) în interiorul spaţiului concertistic din parcarea Romexpo, cineva o avut grijă să vină cu o cheie imensă şi să le strângă bine, să nu mai picure niciun strop. Rămâneţi, sclavilor, la paharul de apă cu 6 lei. 6 lei un pahar de apă, #săracilor. În 3 zile de festival am lipăit o grămadă de bani pe licori chioare. Dragilor domni organizatori, sugeţi cana cu apă!

Tot la capitolul organizare pentru presă, fotografii o cam luat-o-n bot. Cum, mă, să-i pui să facă poze dintr-un cort aflat în stânga scenei şi la o distanţă mare de asta? :)) Aberant îi puţin zis. Ominii ăştia încă nu pricep că nu fac nimănui altcuiva decât lor înşişi o favoare când ies pozele faine. Dumniezău cu mila şi festivalurile mioritice.

Şi apropo de fotografi, habar n-aveam că-i aşa treabă extenuantă. I-am urât mereu pentru norocu’ de-a se afla în faţă, da’ când i-am văzut pe-ai mei cum balotau concert după concert, întorcându-se tot mai vlăguiţi şi storşi din faţa scenei, cărând aparate de două kile cel puţin şi fiind nevoiţi să scoată poze bune în timp limitat (două piese pe formaţie, respectiv una dacă eşti Manowar şi ai fiţe de trupă cu chiloţi de piele şi paloş gros), am zis hell no, n-aş putea. Tot respectul pentru munca lor.

Cât despre a mea, totul o funcţionat contra timp şi o trebuit să renunţ la viteza mea ardelenească. Până-n ora 12 a doua zi cronicile erau uploadate, până-n 1 juma’ după-masa plecam de-acasă pentru o nouă tură de stat în soare şi ţopăit pe metale. Dacă mai ţinea o zi ceva se ducea naibii, clar. :)) Eniuei, io credeam că toată tărăşenia ieşise bine şi ieream zâmbitoare ca o floare. O fost ok, da’ se putea şi mai. Aşa învăţ.

Îmi place tare mult ce fac şi mi-am dorit asta mereu. Îi aşa de fain să se confunde munca şi distracţia, băutura şi nesomnul. Mi se potriveşte stilul ăsta de viaţă decadent, înecat în epuizare şi multă gălăgie. Nu cred c-aş putea face ceva mai mişto.

Tot la OST Fest mi-am descoperit mai bine colegii. O fost revigorant şi îmbătător de fain să-i văd altfel decât fioroşi şi cu nasu’ proptit în monitoare, n-aveţi idee. Aproape mi-o dat lacrimile când, în mijlocul unui concert, am avut revelaţia că omg, să-mi trag palme, oare asta chiar se cheamă că am gaşcă? În Bucureşti? OMFG, OMFG, OMFG! E, pă dreq cu naivitatea mea.

După festival, la redacţie era la fel ca-nainte de dezmăţ şi io fierbeam în mine. Un surâs, o privire complice, ceva? Îmi venea să-i zgâlţâi şi să-i lipesc de pereţi, da’ m-am mulţumit să afişez mutra mea neutră. Ce sfântu’ să fac, să mă vâr cu forţa pe gâţii ominilor?

Nu, serios, tre’ să mă calmez, să renunţ la entuziasmul ăsta periculos la fiecare semn că ceva s-ar putea schimba în bine şi să mă împac cu ideea că io n-o să-mi fac veci prekini în Bucureşti. Da, am parteneri ocazionali de câte-un concert sau festival, de câte-o ieşire reuşită o dată pe lună. Da, am oameni pe care-i ştiam dinainte de a veni aici şi pe care-s foarte fericită să-i am aproape. O am pe Diana, care-i zeiţa neîncoronată a sarcasmului, alături de care mă pot hlizi zile-n şir şi discuta chestii serioase săptămâni la rând. Să nu credeţi că nu-s recunoscătoare pentru asta.

Dar viaţa mea socială oricum e un dezastru, cu indulgenţă. Îi şi un cerc vicios, că atunci când chiar aş putea lega doo vorbe întru conversaţie faină, despre idei, cum nu se mai practică în zilele noastre, şi chiar aş avea cu cine, amuţesc instant şi mă năpădesc sute de gânduri de why bother. De ce Roxa, DE CE. Nu ştiu. Lipseşte o rotiţă în mecanismul încrederii în sine. Am încetat să mai fiu cool? Nu mai am nimic interesant de spus? Convorbirile telefonice cu iubirile mele eterne din Târgu-Mureş sugerează totuşi că nu io aş fi de bai. Atunci ce naiba fac de nu se leagă nimic? Ce făceam bine în Ardeal şi unde e fail-ul în Bucureşti? UNDE?

Mă-ncearcă un râs amar când mă gândesc cum i-am povestit pe nerăsuflate Blondei toate ăstea, dintr-un foc pătimaş, aşa cum fac io la telefon când mă ambalez, şi ea, de colo, o grăit dezaprobator: “Such a waste of Roxa…”

Căcat. Am plecat de la un festival mişto şi am ajuns la smiorcăieli inutile. Mă scuzaţi, ştiţi că nu se-ntâmplă prea des, da’ trebe, dom’le, că nu mai pot cu lumea asta, nu mai. :D Noroc măcar că la capitolul bărbaţi nu trec prin drame. Aia ar mai fi lipsit şi puteam să mă ţâp liniştită în Dâmboviţa cu pietre de moară legate de gât.

Mi-i somn, deci atât deocamdată. Vă zic mâine cum fu cu trupele, care ce şi cum o cântat.

Posted in apocalypse please, calm like a bomb, gig and fest rebellion | Tagged 2012, ost fest | 6 Replies

Ghid de trolling al bunicuţelor care-ţi vor locul în metrou

Posted on May 31, 2012 by Roxa
13

Io îs un om în permanenţă obosit. Din februarie încoace mă apucă zorile făcând tăt felu’ de chestii mai mult sau mai puţin inutile, că folositoare de prea rare ori s-o dovedit a fi.

Unde mai pui călcâiul meu zdrobit de la şase ore de giamparale la Taraful de Haiduci, călcâi ce n-o să se mai vindece niciodată după ce-am călcat iar strâmb cu el pe gresia udă. Bravo, Roxa.

Îs un om obosit şi olog. Mă târâi!

Ce noroc că stau la Apărătorii Patriei şi când plec prind mereu loc în metrou, să şăd! Nu acelaşi lucru se-ntâmplă când viu înapoi, de la Universitate sau Unirii, unde dă buluc lumea şi viermuieşte prin vagoane. Dar, dacă am noroc, nu ezit să îmi hodin oasele pe latifundiarul albastru (în mod normal, cuvântul ăsta n-ar avea legătură cu fundul lat, da’ dacă toată lumea insistă să folosească locaţie, îmi permit o aroganţă; ce, numa’ voi să fiţi snobi?).

Omul obosit şi olog se relaxază.

Şi simt că mă curentează ceva! Mă arde, mă ustură, mă pătrunde şi îmi zgâlţâie sufletul! Ridic ochii: o băbuţă mă privea insistent, insinuant şi scrutător, de parcă tocmai am zis că nu-s de acord cu mărirea pensiilor, doară pensionarii şi-aşa crapă.

– N-ai de gând să mă laşi să stau jos? zice bunicuţa, pe care nici nu ştiu di ce-o alint în avântul meu calin, că nu era deloc simpatică şi diminutivabilă.

Stai, ce? De gând? DE GÂND?! Apăi fută-l Stalin gând, că tătă m-am aprins! Mai ales deoarece fosila vitriolantă părea-n putere, n-avea bagaje, nu nimica. Ea voia doar ce i se cuvine.

A nu se înţelege că am ceva cu boşorogeala circulatoare cu transport în comun. Zău că-s prima care-i lasă să steie jos; io-s o fiinţă drăguţă, nu absurdă. ;;) Plus că şi ciolanelor mele sclerozate le-or face plăcere să primească acelaşi tratament, când o fi să fie.

Da’ când nu se poate cu ei, când în vanitatea lor, scaunul li se pare doar o extensie firească a posteriorului lor zbârcit, ce să mai zici? Eram în facultate şi-aveam cursuri de la 8 dimineaţa la 8 seara; am luat chiaune un autobuz spre casă şi o colegă o avut surpriza ca un bătrânel (di ce i-oi alinta!) să i se-aşeze-n poală. Pur şi simplu. Aşa, pentru că scaunu’ nu era liber şi doară di ce să deschidem gura întru comunicare civilizată, când putem fi nesuferiţi.

(Btw, io l-aş fi flipuit ca-n celebrele gif-uri cu table flipping, da’ colegii mei mereu o fost mai sâmţâţi ca mine. :D)

Să revenim însă la băbuţa noastră. Dacă n-am de gând, zici. Bineee.

Recunosc, am făcut pauză trei secunde să coc fulgerător acest mirobolant răspuns, oferit cu cei mai umezi şi mai mari ochi pe care-am putut să-i casc:

– Vă rog să mă iertaţi, chiar aveam de gând, da’ ştiţi, sufăr de o fobie. Nu pot să stau pe mijlocul culoarului în vagoane, pentru că mă sperii foarte rău şi mi se opreşte respiraţia. Imaginaţia îmi joacă feste şi trăiesc cu impresia că pe şine există o ţeavă sau o conductă răsărită din pământ, care, în viteza metroului, se  va înfige în toţi oamenii care stau pe mijloc, în picioare, de la un capăt la altul!
– ?!
– Da, aşa, ca la frigărui. Chiar îmi pare rău, aş fi vrut să vă las, dar încă nu îmi pot depăşi fobia asta. Puteţi să căutaţi dacă nu mă credeţi sau poate aţi auzit de ea, e destul de răspândită mai ales în ţările cu populaţie mare, ca China, unde sunt multe trenuri şi metrouri. Se numeşte… biciplizofobie!

Dacă mă-nţelegeţi:

Nu, încă nu ştiu cum am putut zice aşa ceva. Nici de ce n-am pufnit în râs, că de-obicei nu mă pot abţine când fac d-astea. Important îi că m-o privit cu suspiciune (îi adevărat sau îi pe prafuri?!) şi am fost lăsată în pace. Niciodată n-am şezut mai triumfător pe un scaun albastru de metrou.

…

Rulez sau ce? =))

Posted in calm like a bomb, OMG | Tagged metrou bucuresti | 13 Replies

Staţ’ acas’!

Posted on May 15, 2012 by Roxa
4

Iniţial m-am apucat să scriu post-ul ăsta şi să vă invit cu toată căldura sufletească de care pot da dovadă la concertul Taraf de Haïdouks din Silver Church, de mâine, cântare pe care io o aştept aşa cum pot doar bănui că un bugetar aşteaptă ălea două tranşe!

P-ormă mi-am amintit ce-am sesizat ultima oară când i-am văzut live pe bătrânii lăutari din Clejani şi m-am lecuit: staţ’ acas’. Nu, serios, staţ’ acas’!

Să recomande Gioni Dep o formaţie şi voi să nu bifaţi prezenţa la un asemenea spectacol? Dar vai, ce cataclism. Să rataţi o nouă oportunitate de-a face pe hipstăraşii îngăduitori tocmai voi? Păi nu, dom’le, tre’ să îngroşăm rândurile în Silver Church. Pentru că Taraful e trendy, Taraful e cool, ie true. Sfânta Treime de balcanisme tolerate e formată cel mult din Äl Jawala, Gogol Bordello şi Taraful. Restul… ie manele. Şi musai să schimbăm definiţia ţiganului în DEX, să ne fie cu iertăciune; de-acum vrem să ne descotorosim de romi, politically correct.

Serios, staţ’ acas’.

Nu fiţi ipocriţi, recunoaşteţi că a doua zi o să vă uitaţi cruciş la ţigănuşul desculţ şi murdar care mângâie o potaie la colţ de stradă. Şi că păstraţi o distanţă considerabilă faţă de piranda înflorată care îşi face cu greu loc prin metrou. Căci dacă nu-i ca noi, sigur ne buzunăreşte. Sau mai rău, ne dă în cap. Atunci daţi 25 de lei… pentru ce?

Nu mai bine, oare, staţ’ acas’?

Îmi pare rău că nu am fost luminată mai din timp de geniala idee să printez nişte fluturaşi cu afişul concertului şi să-i distribui pe stradă aici, în Apărătorii Patriei, unde ţiganii-s mulţi şi amuzanţi.


zâmbesc în fiecare zi când trec pe lângă gheata asta ;))

Asta aşa doar, să văd cum parc-o trecut Moise prin Silver Church, iar ei stau de-o parte şi voi, care vă pretindeţi iubitori de Taraf, în alta. Sau să am parte de o companie autentică, pentru că voi, nu-i aşa, veţi sta acas’.

“Nicolae Neacşu, vedetă. Îmi fac piscină, fac ca Johnny Depp. La cinci ani, fără tată, m-am trezit cu mama că mi-a cumpărat o vioară, de-am învăţat. Am avut cinci fraţi şi io am rămas… De la mine mănâncă toţi. De la mine şi de la tataie – să-i dea Dumnezeu sănătate -, şi mi-i milă de ei, mi-i milă de ei… Zic câteodată “nu vă dau!”, da’ inima nu mă lasă, le dau. Am fata aia care cântă cu acordeonu’… aia-i plătesc şcoala la Bucureşti. Tot io, bătrânu’ ăsta. Îi plătesc la şcoală, îi plătesc eu bani. Să-nveţe, să-şi deschidă creierii. Că de-aia trăieşte omu-n viaţă, să facă ceva. Nu pentru mine, că eu sunt bătrân.” (Culai, 1924 – 2002)

Şi nu, nu tolerez făţărnicia din spatele retoricii “de-ar fi toţi ca ei”. Că nici noi nu suntem toţi Porumbescu şi Enescu.  De fapt, majoritatea nu suntem nici măcar Dan Bittman. Staţ’. Acas’.

Cu voi, restul, îs mai mult decât încântată să beau o bere mâine, în Silver Church!

Posted in calm like a bomb, gig and fest rebellion, music for the head | Tagged muzica balcanica, taraf de haidouks | 4 Replies

Binepa.

Posted on May 11, 2012 by Roxa
6

Motto dialogue:

– A penny for your thoughts, a dollar for your insights.
– Or a fortune for your disaster.

Oare ce-o fi fost în căpăţâna asta bleagă când nu i-am dat ignore atunci? :)) Sincer acum, ziceţi şi voi. Am fost scăpată-n cap? Am beut gaz? Am mâncat di pă jos? M-am lăsat sedusă de un iberic oacheş şi am uitat? (Nu, că pe-atunci nu cutreierau nestingheriţi prin oraş, ca amu’.) Atunci ce doamne iartă-mă am păzit, ce? Cert îi că am cerut-o. Am ştiut că “se va întoarce” cu altă remarcă demnă de înrămare şi expunere la muzeu, întru studiere, şi n-am făcut nimic să opresc asta.

Pentru că dup-o săptămână de căcat şi alte faze slabe, asta era continuarea firească şi apogeul totodată: să se deschidă iar o fereastră magică de messenger la ceas târziu de noapte, să citesc ce scrie şi să nu pot dezciti. Dezciteşte-te, fereastră de messenger, dezciteşte-te de pe retină!

Nu îmi mai torţionez neuronii şi-aşa vlăguiţi. Nu mă căznesc să descifrez substraturi sibilice, mesaje criptice de dor şi jale, dorinţe tăinuite de verificare a pulsului de Roxa. Căci Xtos mă ierte, cât absurd mai poate suporta cineva?

Ştiu că fremătaţi de neastâmpăr să vă zic odată ce i-o mai fătat născut prin cezariană mintea de data asta, aşa că nu vă mai ţin în suspans decât de-o întrebare: voi păţiţi să fiţi întrebaţi “ce mai faci?” după luni întregi de tăcere? Fără sens. De-acum o să-ncep să răspund astfel: păi să vezi, acum trei luni…, iar acum două luni…, dar asta s-a schimbat acum o lună, când…, unde mai pui că ieri…, şi cam asta am făcut, tu? ;;)

Viaţa îi din nou un copil urât, roşcat şi plin de pistrui, care îmi arată nonşalant popoul, râzând cu poftă. Căci iată ce-a grăit omul ce-a şezut la braţul meu doi ani, după aproape şase luni de la despărţire. When you see it…

saltare, ce mai faci?
scuze daca te deranjez, as dori sa te intreb cum se face la word inlocuirea diacriticelor


De ce, în numele lobotomiei şi platfusului la creier, DE CE? :)) Binepa.

Posted in calm like a bomb | 6 Replies

Încă o crimă în Berceni

Posted on April 30, 2012 by Roxa
3

De mai bine de un an, stau în chirie într-o căsuţă mare şi faină de prin Apărătorii Patriei. V-am mai povestit. Mai locuiesc aici tot nişte chiriaşi, doi câini plus proprietara. Noi, ăştia care facem parte din specia umană, avem intrări separate, deci nu ne-ncurcăm, nu ne deranjăm, nu are nimeni treabă ce faci şi de ce. Decât dacă vrem şi îi rost de alcoale din beci. :D Patrupedele – şi ele, unu-n faţă (Ursu, maidanez cules de pe străzi) şi altu-n fundu’ curţii (Max, cel mai fain rottweiler din Berceni, mo!).

În fine, ideea-i că o venit minivacanţa asta păcătoasă şi-am rămas singură pe-aici. Mă rog, cu căţeii, care, la cât îs de curajoşi amândoi, îi cam acelaşi lucru…

Na, şi cum să vă zic? Nouă nu ni se mai încuie poarta de la zăpezile şi gerul de azi-iarnă. S-o stricat broasca, s-o rupt o cheie-n yală, aşa o rămas. Lumi (proprietara) o zis că face, că drege, cumpără, remediază; am mers pe mâna ei. S-o topit zăpezile, o trecut iarna, suntem în mai… nimic. Dar având doi câini şi cineva fiind mereu acasă, nimănui nu-i mai pasă.

Bună treabă.

Într-o zi, când să plec spre munci, mi se strică şi mie yala! Anafure, biserici, Xtoşi… Raportez urgent problema lui Lumi şi mă car grăbită spre redacţie. Nu-i bai, she says. Cumpăr alta, she says. Trec, fireşte, doo zile-n care poarta-i descuiată, uşa mea la fel. Nimeni nimic. Aş fi putut cumpăra io altceva, desigur, da-n stilul meu miserupist caracteristic, m-am apucat să repar yala. Şi ştiţi ce-i şi mai interesant? Că mi-o şi reuşit! =))

(Astfel, palmaresul meu de chestii reparate de când locuiesc singură s-o îmbogăţit: de la mânere de tigăi şi robinete de baie până la mecanisme de închidere a termopanelor, iar acum… ta-dah, yală, frate).

Nu vreau prin asta, doamnie feri, să se-nţeleagă lucruri necorespunzătoare despre Lumi. Departe de mine gându’. Să vă gândiţi că-i genu’ de proprietară care îmi găteşte, îmi povesteşte tot ce i se-ntâmplă, mă sună când mă uită dumnezo prin Murăş să-mi comunice că m-aşteaptă cu plăcinte, mă cinsteşte cu vin şi vişinată când îi zic că n-am bani de chirie – şi stăm amândouă, bem şi râdem de cât de prost stăm cu monetaru’. Altfel, muieri serioase. :D

Noah, şi vine weekendu’ ăsta, da? Mircea plecat, Lumi plecată… pe la Mihai, în spate, parcă mai mişună ceva, dar nu prea.  Şi taman pe când să mă duc io la magazin după pită, după două zile-n care n-am prins, că deh, tătă lumea o cumpărat ca să mânce cu mici ca sparţii, descopăr catastrofa. Căci ce s-o gândit ei, cu intelighenţia lor supremă? Hai. Hai, că nu vă trece prin cap.

SĂ LEGE POARTA CU SFOARĂ, ASTA!

De fapt, rectific: şi sfoară, şi elastic. La început am crezut că glumesc şi cineva mă filmează cu camera ascunsă, da’ chiar nu era nimeni prin preajmă. Şi cum priveam spre poartă ca juninca, cu ochi mari, umezi şi bonomi, trece o ţigăncuşă de vreo zece ani, urmăreşte scena, înţelege şi-mi transmite, de dincolo de gard:

– E închis…

Du-te tuh, serios? You don’t say…

Noah, futu-i. Să dezlegăm, că doară ce-om face? M-am strofocat mai bine de zece minute să desfac nodurile. N-am vrut să le tai pentru că, pana mea, cineva chiar se dedicase muncii ăleia, iar apoi… nu-nţelegeam ce se-ntâmplă, poate chiar exista un scop mai înalt care mie, pe moment, îmi scăpa!

Şi când îs fericită că am reuşit şi dau să deschid poarta, văd şi sus legat… Pfoaaaai, ‘MNEZĂI!!

Nu. Nu se poate aşa ceva! Da’ acolo cum ajung? Între timp mă duc să las cămeşa de pe mine înăuntru, că deja transpirasem de efort şi nervi. Când mă-ntorc, să mă lase genunchii şi alta nu: mă uit pe stradă, aia de dincolo de gard, lumea interzisă, şi-l văd pe Max. What the f… Max al meu, ditamai rottweileru’, o deschis poarta cu botu’ atâta cât să-ncapă şi o uşchit-o în drum!

Nici nu-mi dădusem seama până atunci că Max era dezlegat, ăsta fiind ocupat cu his bff, Ursu. De ce era dezlegat, doamne, de ce?! Omini muşcaţi, procese, ştiri de la ora 5, tăte-mi treceau prin cap.

Noroc că Max îi cuminte şi prost şi-o venit înapoi cum mi-o auzit glăscioru’, lucru pentru care, drept să zic, îs foarte mândră. Nah, ai băgat câinele înauntru, amu’ desigur, chinuie-te să legi înapoi cu sfoară poarta, să nu mai plece (aha, deci ăsta era scopu’… minunat).

Următorul pas: leagă Maxu’. Dar cum să-i treci zgarda după gât unui câine numa’ muşchi? Ce mai conta că eram recent îmbăiată… şi dă-i şi luptă, Roxa. După vreo 15 minute de alergătură, bale, păr, praf şi chin, în care Max era să mă pună la pământ de vreo două ori şi să se sugrume cu zgarda de vreo patru, mission accomplished.

M-am spălat încă o dată, apoi am stat cinci minute să-mi trag sufletul şi să mă gândesc dacă chiar e necesar să iau pâine, având în vedere că experienţa a dovedit că se poate şi fără. Da’ ce mama mumei dumisale, o sfoară m-o făcut pe mine? Aşa că, plină de draci, am pornit să momesc cerberul numit ELASTIC, cu care era legată poarta sus, cu ceva numit, generic, foarfecă.

Păşesc hotărâtă şi ajung în faţa porţii, unde rămân din nou cu roţi de tractor în loc de ochi şi cu Groapa Marianelor în loc de gură. Fireşte, cineva ÎNALT ajunsese acasă, îndepărtase elasticul, dezlegase ce-am legat şi o intrat fain-frumos, civilizat, pe poartă. Poartă care acum era deschisă.

Iar io… io priveam asta cu foarfeca în mână, un ochi mi se zbătea, prin cap îmi treceau doar astfel de scene…




(Srsly, there are… not enough… table flippin’ gifs… on the internet… to describe the feeling…)

… iar ziarele din capul meu titrau, pentru a nu ştiu câta oară: “Încă o crimă în Berceni”. În rest, îs calmă. :D

Posted in calm like a bomb, OMG | 3 Replies

Dacă nu Pokemon Band, atunci cine?

Posted on April 11, 2012 by Roxa
4

Pe această cale, ţin să-i mulţumesc Dianei că mă suportă zi de zi, de vreo şase ani încoace – adică de la infernul din liceu până la viaţa de sclav înlănţuit în câmpul muncii – aşa optimistă şi mereu veselă cum îs. Chiar îs, în felul meu pesimist şi sarcastique noir.

Roxa: am aflat…
Roxa: răspunsurile tuturor lucrurilor din univers.
Roxa: care îs greşite.
Roxa: n-o să mă mai întreb de ce merge ceva prost.
Roxa: sau de ce nu mă iubeşte bărbaţii.
Roxa: sau de ce nu am salariu de 40 de milioane.
Roxa: răspunsul e unic: pentru că Pokemon Band.
Diana: pentru că trăim într-o lume…
Diana: în care da.
Diana: Pokemon Band.
Diana: :))
Roxa: da.
Roxa: :))

În stupizenia mea de peizană dă Ardeal, n-am aflat de Pokemon Band decât ieri, discutând cu cineva care-o trăit o viaţă-n Bucureşti şi o auzit de ţiganii ăştia plimbându-se nonşalant pe stradă şi ascultându-i accidental de peste gard. Şi acuma ziceţi şi voi, cum să nu fie răspunsul tuturor problemelor existenţiale o trupă de ţigani cu aplomb, instrumentişti iscusiţi şi autentici, care se-mbracă precum ultimele piţipoancele, în ambalaj de acadea, dansează c-o babă ce cară-n spate cel puţin un copac plus minus o pădure, utilizează ca mijloc de transport o troacă seculară şi au intermezzo Xmasy în melodie?? CUM? Încercaţi să mă contraziceţi, chiar vă rog.

Diana: oricum, după cum ai zis.
Diana: orice ar fi… nu e vina noastra.
Diana: wasn’t me
Diana: nanananana
Diana: wasn’t me
Roxa: :))

Am mai spus că-s perfectă. Orice se-ntâmplă nasol e din vina altora. Mereu. Nu? :D

Roxa: totodată…

Roxa: piesa asta mi se pare…
Roxa: ultimate mindfuck.
Roxa: de-aia de suferit.
Roxa: şi de plâns cu perna-n braţe. şi serveţele.
Roxa: cu inima frântă.
Roxa: de un dobitoc, desigur.

Roxa: Pierit la buze glas
Deja străină gura ta
Să pleci ecou te las
N-am să te chem, nu mă chema
La tine

Roxa: =((
Diana: bine Roxa
Diana: dă-mi de-astea.
Diana: de ce nu?
Diana: traduc şi plâng, plâng şi traduc
Diana: :))

Roxa: Nu-mi doresc în alte case loc
Mie străine
Lângă tine zi-mi dacă nu eu
Atunci cine?

Roxa: DECI CUM!!!!!!
Roxa: cu vocea aia.
Roxa: şi… şi…
Roxa: :X
Diana: parca asa zicea şi Jizz
Diana: doamne
Diana: Fizz
Diana: :))
Roxa: jizz :)))))))))))))))))))
Diana: freudian slip
Diana: :))
Roxa: jizzed my pants laughing.
Diana: :)))
Roxa: also, cu celălalt ochi plâng.
Roxa: pentru că
Roxa: Pokemon Band.
Diana: şi 16 milioane!
Roxa: da. desigur.

Acum trec printr-o perioadă alternosferică, deoarece am fo’ acum o săptămână şi-un pic să-i văd live în Safe House şi Am. Rămas. Blocată. Alternosfera îi una dintre cele mai bune trupe rock din estul Europei, umila mea părere. Şi rocku’ creşte calitativ cum mergi spre Rusia, o altă umilă părere. Dar nu mă luaţi în seamă, fiind rusofilă mă gâdilă la slăbiciune şi poate mi se pare. Deşi la mia de oameni prezentă-n Safe House căzând în cap şi rupându-şi gâţii sărind… n-aş zice că-s singura nebună. :D

Diana: între timp învăţ cum se pune faianţa.
Diana: ce zi educativă la muncă.
Roxa: sunt sigură că îţi doreai.
Diana: îs bune şi traducerile astea la ceva.
Diana: :D
Roxa: să îţi îmbogăţeşti experienţa de viaţă.
Roxa: cu asemenea cunoştinţe într-adevăr necesare.

Acu’ pe bune, niciodată nu ştii, ember, când tre’ să schimbi faianţa! Şi-atunci ce te faci? Nu mai bine eşti en garde din timp? Aşa mă gândeam şi io.

Diana: deci io practic
Diana: tre să ştiu de toate, acum că mă gândesc.
Diana: de la maşini la faianţă la aparate
Diana: ba am avut şi un text despre postul pastelui
Diana: I shit on this.
Diana: no more drama in myyy liiiiife
Roxa: meanwhile… on an exotic bitch miles and miles away. oh I’m sorry, I meant beach.

Acum că Inna, această vedetă internaţională de origine băştinaşă, o ajuns embeded la mine pe blog, pot să-mi leg o chiatră de moară de mânuri şi să mă ţâp liniştită-n Dâmboviţa, I regret nothing. De ce mai intraţi pe blogu’ ăsta?

Diana: Costa Rica?
Diana: just……………
Roxa: :>
Roxa: la vita e bella, Diana.
Diana: Inna mexico tour?
Diana: iz u shitting me?
Diana: adică te caci pe mine?
Roxa: o fost şi-n LA, Chicago, d-estea.
Diana: tu
Roxa: nu, ea se cacă pe noi toţi.
Diana: dar tu chiar ai ceva cu mine.
Diana: :))))
Roxa: :))
Diana: azi te-ai trezit
Diana: şi-ai zis că îmi fuţi ziua.
Diana: :)))

Părerea mea despre Inna? O ştiţi, bitches. Iar dacă nu, o simţiţi. Zbori cum o faci cum îţi place ca o muiere, şi d-ălea. Vă place cum ne scapără însă venele de invidie mie şi Dianei?

Roxa: “Ce-i cu cicatricea aia din fruntea ta?” “Am fost la concertul Lady Gaga şi şi-a aruncat eşarfa de tablă în public”. (C) Nor Negru
Roxa: să ţi-o mai influenţez
Roxa: şi poztivi.
Roxa: pozitg
Roxa: ………
Roxa: nu există cuvântul ăla
Roxa: la mine pe tastatură.
Roxa: e clar.
Diana: nici nu îl poţi scrie
Diana: =))
Diana: potizit
Diana: poizitvu
Diana: pozitiv
Diana: ok.
Diana: mă speriasem.
Roxa: de-asta tu ai bărbat şi io nu.
Roxa: =))
Diana: da.
Diana: în sfârşit
Roxa: pentru că io n-am mai încercat a treia oară. renunţasem.
Diana: misterul s-a elucidat.
Roxa: :))))

Făr-un fail de primă clasă, Roxa nu-i la ea acasă. Acuma pe bune, când ai o zi ca asta, când te pui noaptea în pat surescitat, când încerci să-ţi scoţi din cap că altora le mere binie-mersi departe de-aici şi că tu traduci de-ţi sar ochii de dimineaţa până seara între patru pereţi, nu poţi să negi că singurul adevăr incontestabil şi universal valabil rămâne… Pokemon Band. Dar mai sunt 3 zile şi apucăm, din nou, drumul Ardealului, unde curge lapte şi miere – acum şi din oo roşii! Rezistă, Roxa, rezistă! :D

Şi-atunci, dacă Pokemon Band (observaţi că deja nu mai e doar un nume de trupă, ci o retorică foarte complexă în spatele acestei alăturări de cuvinte), atunci de ce Costa Rica, hă? De ce, Inna, de ce?!

Diana: COSTA RICA??? 8-|
Roxa: e noul 16 milioane.

Posted in calm like a bomb, gig and fest rebellion, music for the head, OMG | 4 Replies

Am întâlnit şi taximetrişti nesimţiţi, fuck you very much!

Posted on April 4, 2012 by Roxa
11

Post-ul ăsta e pentru tăţ cei care m-o urât când am căpătat umbrela roşie moca. Pe principiu’ “nimic nu se pierde, totu’ se consumă”, mi s-o-ntors. Mulţam fain, esteți drăguți!

Discutam zilele trecute cu Diana şi am ajuns la concluzia că noi nu prea ştim să luăm atitudine şi să punem picioru-n prag când ni se-ntâmplă ceva naşpa. Am crescut în Ardeal, suntem molcome, simţite, paşnice şi-avem o scârbă înnăscută faţă de scandal şi tot ce presupune schiţarea vreunui alt gest în afară de râs.

Nici măcar când situaţia o cere… Mai bine lăsăm de la noi, facem asta în gând…

… şi ne vedem mai departe de viaţă.

Da’ io, una, pot fi şi silent killer. :D

Mă grăbeam într-o seară să ajung în Silver Church. Şi cum îs io veşnic întârziată, fireşte că îmi încheiam şliţu’ la pantaloni, îmi trăgeam mâneca dreaptă a gecii pe mine şi-mi legam şi şireturile fugind spre intersecţia plină cu taxiuri. Dar ce să vezi, surpriză, fac semn unui taxi şi mă culege de pe drum, astfel încât am reuşit, de data asta, să nu mă piaptăn gonind pe stradă.

…zise Roxa, descoperind ulterior că încă are periuţa de dinţi în gură. Glumesc. ;))

Mă uit pe uşă, 1,39 de lei / kilometru, îi bun. Dinăuntru trăzneau manelele, da’ eram dispusă să rezist cu stoicism, cu analiză pe text în gând, că de-aia mi-o făurit ‘mniezo creier limbist. Cân’ colo, ce să văd… omu’, te pomeni simţit, opreşte măcelul timpanelor mele şi-mi mai şi zice o chestie bizară, dar drăguţă, de m-am simţit nevoită s-o aştern şi pe Twitter: că nu arăt a mare iubitoare de manele.

Apoi, începe să mi se plângă de preţul benzinei, cursele scurte, clienţii neserioşi, viaţa, Dumnezeu, universul… nah, d-astea, de taximetrist – fiind, în acelaşi timp, tare pe fază să îmi spună cât de repede mă duce şi cât de în siguranţă, şi că o dat şi drumu’ la căldură să nu-mi fie frig!

Fain, zic în gând, când o fi fo’ ultima dată când un bărbat o avut atâta grijă de mine?

Până am ajuns în Biserica Argintie, m-o descusut tătă: de unde îs, unie stau, cât plătesc chirie, cum mă descurc, dacă am iubit… Şi io, proastă şi drăguţă, cum mă ştiţi, răspundeam în stilul meu vag şi sarcastic, oftând des pentru a sublinia efortul supraomenesc pe care îl depun vorbind despre mine şi chestii adiacente.

Şi insista, şi întreba, şi credea că nu sesizez că mă duce roată şi am trecut de doo ori prin acelaşi loc, dacă tot nu cunosc Bucureştiu’. Atunci mi-o căzut privirile şi pe ceas. 48 de lei şi încă nu s-o oprit?! În condiţiile în care ajungeam până în Silver cu 20, maxim. Noah, apăi ‘tu-ţi ceapa lu’ mică-ta, cheptăna-te-ar sfântu’, de-ăsta-mi eşti?! Grijuliu şi atent my ass…

Men, all the same.  8-|

Desigur, ca-n majoritatea cazurilor când clocotesc în mine, la suprafaţă eram senină ca o zi de mai. Și acum că știam ce face, devenisem brusc mieroasă și fermecătoare. L-am întrebat dacă-i place parfumul meu (LOL! I never do that, why do people do that), i-am zis că m-am despărțit recent de iubit (asta o fost sinceră, da’ zisă tare seducător, bitchy) și ce singură te poți simți în orașul ăsta uneori (atunci deja-mi dădeam jos fularul să se vadă bine decolteu-n oglindă).

Și nu știu dacă am mai zis asta pe undeva, dar am descoperit recent o chestie: bărbații-s la fel! Ăsta, evident, o pus botul. Când s-o oprit în față la Silver Church, era năuc, hipnotizat, încurcat, dar asta nu l-o oprit să-mi ceară peste 50 de lei pentru cursă. :| 50 de lei Berceni – Eroilor. 50. 50 de pâini. Cu care trăiesc minimum 50 de zile. Please kill me ca pe căprioara pe care-ai lovit-o cu mașina și nu vrei s-o lași să sufere.

Chiar și așa, eram calmă, cea mai calmă. Știți di ce? Pentru că taximetristul meu o fost atât de vrăjit de farmecele mele muierești, încât nici nu și-o dat seama că o oprit chiar peste drum de mașina poliției! Iar eu mi-am permis să întreb, la fel de zâmbitoare și liniștită, atât:

– Noah bine… acuma cum facem? Sun la OPC sau trec strada până la polițai? :D

Să fi avut o cameră să-i filmez reacția! Deci asemenea cădere de maxilar n-am mai văzut veci pururi. Și-o benoclat ochii peste drum și nu i-o vint să creadă că nici n-o sesizat unde-o parcat. S-o albit. Nu știa ce să zică, așa că o murmurat, cu voce fadă și tremurândă:

– H… haideți să rămânem prieteni, domnișoară…

Zâmbeam larg, triumfătoare, și am stat trei secunde să cujet care-i cea mai bună decizie. O să vă dezamăgesc, dar spre deosebire de alții, io nu poci fi nesimțită, mai ales când îi vorba de bani, pe care din păcate știu amu’, cu sudoarea propriei frunți, cum îi să-i câștigi și să te-ntreții fără ajutoare suplimentare.

– Poftiți 15 lei… și încă 5, pentru efort.

Îs tâmpită? Poate. Dar 15 lei merită, pentru că oricum costă ceva mai mult. Restul de 5 lei sunt pentru tot teatrul jucat. Îmi plac actorii talentați la nebunie; dacă puteam, îi puneam bancnota la chiloți, lângă prohab, jur. Aș putea să scriu o disertație pe tema Arta disimulării la taximetriști, dar n-am s-o fac.

Până una-alta, ce-o făcut el nu-i cu nimic mai scuzabil decât dac-ar fi venit un mândru și falnic hoț și mi-ar fi vârât mâna-n buzunar.

Cu toate astea, n-am putut să mă abțin să nu fiu un pic scorpie și i-am făcut semn să plece, oprind puhoiul de lume care se înghesuia să prindă un taxi liber.

– Nu v-aș sfătui să-l luați pe ăsta.

Nu l-au luat. Și a plecat. Ducă-se pe pustii și opri-s-ar în canale, stâlpi și garduri!

***

Dar pentru fiecare taximetrist nașpa, tre’ să existe unul miștoc. Căci știți ce mi-o zis nenea care m-o adus duminică acasă?

– Domnișoară, dar nu vă pot lăsa aici, sunt câini, e noapte! Vă duc până la poartă, nici nu tre’ să-mi plătiți nimic în plus!

Noroc că din șosea până la mine-n curte îs cam 50 de metri. :)) Epic win, anyway!

Iar în loc de încheiere, am un mesaj pentru toți taximetriștii care au crezut vreodată că va fi ușor cu noi, provincialii…

Posted in calm like a bomb, OMG | 11 Replies

Post navigation

← Older posts
Newer posts →

 RSS

Tweets by servusroxa

Abonează-te pe mail!

Scrie aici e-mail-ul tău ca să primești noile articole. (Nu te bat la cap des, promit!)

Pălăvrăgeli

  • Roxa: Eram cu gându-n altă parte. :))
  • Cougar: “Tom Gum” are două litere schimbate.
  • Roxa: @ametist :)) Mersi, uneori mai simt nevoia să aud și asta. @Andreea :))))) Și tu, Brutus? Xtoase, nu-i așa...
  • And.: Vai, jur că așa se-ntâmplă! O singură dată am îndrăznit și noi să ne pupăm fix o secundă pe platoul...
  • ametist: Cred că te descurci excelent 😆 Nu am (încă) mini-me, dar am fost la vremea mea copchil. Şi mi-am luat...

Pages

  • Despre Roxa
  • Fascination Street
  • Contact

Archives

  • ▼2022 (8)
    • ►July (1)
    • ►May (1)
    • ►March (2)
    • ►January (4)
  • ►2021 (3)
    • ►July (1)
    • ►June (2)
  • ►2019 (2)
    • ►December (1)
    • ►November (1)
  • ►2016 (7)
    • ►July (1)
    • ►May (1)
    • ►February (2)
    • ►January (3)
  • ►2015 (16)
    • ►November (1)
    • ►September (2)
    • ►August (1)
    • ►July (2)
    • ►June (2)
    • ►April (1)
    • ►March (5)
    • ►February (1)
    • ►January (1)
  • ►2014 (29)
    • ►December (2)
    • ►November (2)
    • ►October (1)
    • ►September (4)
    • ►August (1)
    • ►July (1)
    • ►June (5)
    • ►May (2)
    • ►March (5)
    • ►February (4)
    • ►January (2)
  • ►2013 (36)
    • ►December (6)
    • ►November (2)
    • ►October (3)
    • ►September (2)
    • ►August (3)
    • ►July (8)
    • ►June (4)
    • ►May (4)
    • ►February (1)
    • ►January (3)
  • ►2012 (54)
    • ►December (5)
    • ►November (1)
    • ►September (5)
    • ►August (5)
    • ►July (1)
    • ►June (7)
    • ►May (10)
    • ►April (7)
    • ►March (5)
    • ►February (2)
    • ►January (6)
  • ►2011 (82)
    • ►December (1)
    • ►November (15)
    • ►October (20)
    • ►September (12)
    • ►August (11)
    • ►July (5)
    • ►June (5)
    • ►May (7)
    • ►March (3)
    • ►February (1)
    • ►January (2)
  • ►2010 (27)
    • ►December (1)
    • ►November (2)
    • ►October (1)
    • ►September (4)
    • ►August (4)
    • ►July (2)
    • ►May (1)
    • ►April (2)
    • ►March (3)
    • ►February (4)
    • ►January (3)
  • ►2009 (82)
    • ►December (2)
    • ►November (4)
    • ►October (7)
    • ►September (5)
    • ►August (6)
    • ►July (9)
    • ►June (4)
    • ►May (5)
    • ►April (7)
    • ►March (11)
    • ►February (10)
    • ►January (12)
  • ►2008 (161)
    • ►December (20)
    • ►November (9)
    • ►October (12)
    • ►September (13)
    • ►August (10)
    • ►July (17)
    • ►June (11)
    • ►May (21)
    • ►April (14)
    • ►March (17)
    • ►February (7)
    • ►January (10)
  • ►2007 (101)
    • ►December (13)
    • ►November (11)
    • ►October (12)
    • ►September (9)
    • ►August (6)
    • ►July (4)
    • ►June (4)
    • ►May (6)
    • ►April (8)
    • ►March (8)
    • ►February (12)
    • ►January (8)
  • ►2006 (144)
    • ►December (8)
    • ►November (5)
    • ►October (4)
    • ►September (9)
    • ►August (12)
    • ►July (21)
    • ►June (23)
    • ►May (20)
    • ►April (11)
    • ►March (9)
    • ►February (14)
    • ►January (8)
  • ►2005 (101)
    • ►December (9)
    • ►November (16)
    • ►October (13)
    • ►September (6)
    • ►August (20)
    • ►July (6)
    • ►June (9)
    • ►May (8)
    • ►April (8)
    • ►March (1)
    • ►January (5)
  • ►2004 (6)
    • ►December (6)

CURRENTLY READING

Roxa's bookshelf: currently-reading

Madame Bovary
Madame Bovary
by Gustave Flaubert
The Complete Stories of Sherlock Holmes
The Complete Stories of Sherlock Holmes
by Arthur Conan Doyle

goodreads.com

© Roxa 2004-2022

Proudly powered by WordPress