O trupă cât o viaţă sau Zdob şi Zdub la Mediaş Ethnic Festival

– Mamă, cred că n-aş fi aşa extaziată nici dac-ar învia Kurt şi-ar veni să cânte Nirvana! ziceam io la-nceputul săptămânii trecute, ţopăind în şezut pe imensul fotoliu – care-arată ca tronul din GoT, numai că pufos – dintr-o cârciumă pe nume G.

atât de entuziasmată încât mi-am scrijelit (foarte profi, desigur) şi unghiile pentru ocazie

Exagerez? Nu ştiu, dar efectiv nu-mi încăpeam în piele de fericire că urma să-i văd pe dragii mei Zdob şi Zdub, în fix prima zi de concediu, în frumuseţea aia de Mediaş – care-am stabilit deja că-i mai mare şi mai gol decât Murăşu’, deci perfect! Adică… în condiţiile în care în Bucureşti mi-am mişcat curu’ la 40 de grade să-i văd de trei ori într-o lună (!) şi or trecut doi ani de când nu i-am mai prins pe nicăieri (a se citi de când m-am mutat înapoi la coteţ în Ardeal), vă cam daţi seama că eram într-un sevraj sever.

mocskos bar din Târnăveni, când deodată… Judas! \m/

Tot cam 40 de grade erau şi când am ajuns cu Vali, dragul meu preten DTP-ist (asta pentru că mi-a fost prieten înainte să-mi fie DTP-ist, invers e imposibil!), în orăşelul cu pricina. Şi pentru că afară era un cuptor încălzit de flăcările scoase pe nări de un balaur monstruos numit LUNA AUGUST, tot ce-am putut să facem până la lăsarea serii or fost nişte duşuri reci şi benoclări curioase la Cartoon Network. Paranteză, ştiaţi că ăştia au episoade noi, lungi şi moderne din Looney Tunes şi Tom & Jerry? Chiar îs faine şi am râs cu sughiţuri!

da, amuzante chiar şi traduse… vă daţi seama?

Pe la 7-8 seara a aterizat în Mediaş şi dementul numărul 3, Horaţiu, care-a venit singur cu maşina din Murăş special pentru doza de dobă de la Prut, recte formaţia Zdob şi Zdub. Şi-am stat noi trei şi-am admirat bâlciul din Piaţa Corneliu Coposu, de unde ne-am luat unii apă, alţii bere, alţii suc. Am rezistat cu stoicism la tot felul de dansuri populare ale unor ruşi lipoveni, armeni şi mulţi alţii, am ascultat o trupă din Deva pe numele său Arhaica şi m-am scărpinat în creştet neînţelegând genul lor de melodii care nu încep de fapt niciodată, dovadă.

locul de desfăşurare

dansuri

Arhaica… sau wtf just happened

Şi să fi tot fost două ore de când tremuram toţi ca ultimii junkies aşteptând să cucerească moldovenii scena. Dar nuuuuu… că ei este staruri şi probele lor de sunet durează încă fo’ juma’ de oră, blesteme! Şi-apoi, când trebuia să-i prezinte nenea prezentatorul Mediaş Ethnic Festival, i-o murit microfonu’. Lasă, dom’le, că ştim cine îs, for fuck’s sake! Da’ noah, aşa-i la serbările câmpeneşti…

– Mai ştiţi şi alte piese în afară de Boonika şi Videli Noch? întreabă el când i-o revenit glăscioru’ în microfon.
– Bă, eşti prost? îl umflă un râs sincer pe Horaţiu.
– Numa’ tătă discografia?! mă revolt şi io.

poza lu’ Horaţiu; io n-am pus mâna pe telefon tot concertu’! în principiu pentru că-l udam…

În sfârşit o dat Domnu’ şi-or venit pe scenă. Haida! Noi – deja transfiguraţi, am început să ne desfăşurăm cu salturi şi un fel de friendly pogo în trei, de se uita lumea la noi ca la felu’ 14. Nu pentru mult timp, căci ce era pe scenă s-o dovedit, din fericire, mult mai interesant. Piatra cubică din piaţă descurajează dansurile când ai tenişi cu talpă subţire, da’ cui i-o mai păsat? Eram în Mediaş, pe scenă cântau Zdubii şi pe noi curgeau apele! Iar după vrei trei piese dansa şi lumea din jur – nu ca noi, ce-i drept, da’ tind să cred că i-am încurajat să nu le prea pese. :D

Unde joacă moldovenii, acolo pământul geme!
Unde Moldova nu joacă, acolo pământul crapă!

La piesa nouă… punkăreala şi ruperea de pe lume, dă-i şi ţopăie şi fă piruete prin aer şi sari în cap şi râzi de “iese ursu’ din bârloagă”, zi mă Valerică!

Iar după asta – altă piesă nouă, ceva cu ape şi ploi şi tot punkăreală! Pfaa, abia aştept albumu’ nou! Noroc cu balada şi DJ Vasile c-am apucat să ne mai tragem sufletele, altfel numa’ pe targă mai plecam de-acolo. La final – Zdubii bateţi tare, varianta dansabilă (oh doamne, cum se mai joacă de la un an la altul cu piesele vechi; şi să nu-i iubeşti?) şi, bineînţeles, Cuculeţul, pentru un rimel cu 200% mai scurs şi un tricou cu 500% mai ud. Iar după finalul apoteotic, am plonjat direct în duş, căci arătam cam aşa şi începuse să mi se facă frig:

A doua zi am rămas închişi pe din afară în faţa porţii locului unde eram cazaţi, deci super! Apoi am explorat un pic Mediaşul, da’ nu foarte mult, că era atât de cald încât mi se părea totuna să inspir sau să expir.

un nume predestinat pentru reuşita în viaţă

x __ X

___________________________________

Epilog

Zdob şi Zdub rămâne formaţia mea preferată… nu românească, ci cântăcioasă de limbă română. Alături de Alternosfera şi Gândul Mâţei, mi se pare că oferă ceva ce muzicienii de la noi din ţară obosesc să dea publicului după o vreme. Zdob şi Zdub împlinesc 20 de ani şi există pe net o înregistrare minunată de pe vremea când nici măcar nu cântau hardcore moldovenesc, doar “hardcore”. :))

Iar acest 15 august zdubofil care tocmai a trecut a fost în amintirea celui de acum 5 ani, când două fete cucuiete şi trei flăcăi valabili au mers cu ia-mă nene în Câmpia Turzii ca să-i vadă pe moldoveni la altă serbare câmpenească, mult mai câmpenească, ce a rămas povestită, din păcate, numai aici (incomplet, pentru că nu se precizează nimic de marea dragoste pe care mi-o purta Fishioru’, care-a venit cu ocazie din Suceava până-n Câmpia numa’ ca să ne destrăbălăm împreună la Zdubi). Şi din 5 câţi am fost, mai suntem în viaţă doar 4 şi prieteni n-am rămas niciunu’.

Zdob şi Zdub m-au mai purtat, de-a lungul vremii, prin alte locuri dubioase. De exemplu, un mare party a ieşit taman la Selgros, în vara când dădeam bacu’, unde s-a iscat un ditamai moshpitu’, de-o trebuit să m-agăţ de gaica de la blugi a unui pletos ca să nu pic în bot. Sau în clubul de fiţe Tribute din Capitală, unde am dat ultimii bani pentru două bilete la primul şi singurul concert de club pe care l-am prins cu ei. Şi-o meritat, căci şi acum mai am tamburina primită de la Valerică pentru simplul motiv că dănţuiam în primul rând!

De asta ziceam în titlu că-i o trupă cât o viaţă. Căci cât oi mai trăi, pe Zdubi tot i-oi urmări! Aştept 15 august 2016 şi următoarea serbare câmpenească. Sau poate chiar mai repede, toamna asta la Arenele Romane. Rock!

Bătrâneţile-n muzica rock

IPR Gherila! strig la bis.

Vreo doi adolescenţi se întorc miraţi spre mine, unul dintre ei îmi arată un thumbs up, iar un rocker cu ştate vechi, care mă ştie de când am început să intru-n circuitul rockului live de prin baruri dubioase şi neaerisite, vine la mine şi decretează surâzător:

– Hăhă, normal că tu ştii de-astea, doar eşti mai bătrână ca trupa!

“Mai bătrână ca trupa, dar tot cu vreo 10 ani mai tânără ca tine!”, îmi vine să contracarez, da’ o las baltă şi râd deoarece cunoscând personajul, ştiu că e un comentariu inofensiv şi până la urmă amuzant.

Hai să recunoaştem: nu mai am 17 ani, ca toţi puştanii din primul rând împreună, vorba cuiva. Multe s-au schimbat de acum vreo 10 ani, când am început să-i ascult pe Implant Pentru Refuz. De pildă, m-am transformat dintr-o rockeriţă într-o piţipoancă rock. Headbanging? Nu se pune problema, am vreo două bucle în crustă de fixativ şi se deranjează. Ţopăială? Pe alocuri, dar nu mă agit ca acum 10 ani, nici nu mă bestializez în moshpit cu ţintaţii. Strig nişte versuri, trăiesc concertul, dar lângă bar, nu în sufletul solistului şi c-un pas pe scenă dacă pot. Mai pune pe mine o bluză turcoaz şi nişte cercei cam prea strălucitori şi hai să dăm rewind.

– IPR Gherila! strig la bis.

Vreo doi adolescenţi se întorc miraţi spre mine… şi normal că-s miraţi, ce dracu’ o fi fost în capu’ meu când mi-am luat bluza aia sau când mi-am făcut freza? :)) Nimic în comun cu rocku’. Două universuri paralele, cel puţin din punct de vedere vizual.

Dar cum ziceam, simţeam concertul. Şi nu numai pentru că e imposibil să nu când se cutremură cârciuma din temelii; nu numai pentru că n-am mai pupat concerte din noiembrie; nu numai pentru că IPR este prin definiţie o trupă mega mişto, ci fiindcă am crescut cu muzica oamenilor ăstora (pe repeat, fie vorba-ntre noi), acord după acord şi vers după vers.

Şi ştiţi ce-i cel mai fain când eşti “mai bătrână decât trupa”? Trei chestii.

1. Că eu şi alţii ca mine am putut să-i ajutăm financiar, nu doar moral, să facă muzică bună mai departe – crowdfunding kicks ass.
2. Că reuşesc, în sfârşit, să văd oamenii de dincolo de artişti. Recunosc că la o vârstă fragedă eram uşor impresionabilă. Ce să discut eu, Roxa, cu nişte persoane atât de pline de muzică? Mi se păreau toţi fascinanţi prin prisma talentului şi rămâneam blocată în ciuda dezinvolturii lor la taclale cu pământenii obişnuiţi. Chestia foarte faină acum e că gradul de admiraţie a rămas neschimbat, dar ăla de lameness a scăzut considerabil şi, wow, am descoperit că poate sunt şi eu cool când deschid gura! Şi sunt! Căci altfel cum aş fi stat la afterparty cu vocalul meu preferat din toată rockereala românească, dansând fără ruşine pe lângă el pe sârbeasca de mai jos?

3. Că acum pot să mă înfăţişez fără nici cea mai mică urmă de jenă în faţa sus-amintitului Vita şi să-i spun: “Băi, tu ai fost şi eşti o bunăciune sexy de când te ştiu! Şi mai faci şi muzică excelentă pe deasupra!”. N-am făcut-o tura asta, da’ nu mă las. O să vină şi ocazia asta când ştiu sigur că ţine minte şi a doua zi. :D

2007 vs. 2015

De când te-aşteptam, mă Shantele…

Nu credeam c-ajung anul ăsta la Balkanik din simplul motiv că m-a prins într-o perioadă cu multă responsabilitate la muncă. După ce-am trecut peste impasul psihic, fireşte c-am dat peste ăl’ fizic. Copii, nu luaţi niciodată CDI-ul din Mureş până-n Bucureşti de nu vreţi să bolunzâţi. Cum adică să nu mai laşi oamenii să se pişe din Sighişoara până-n Bucureşti, cum? Dar am strâns din vezici şi-am ajuns!… la 9 şi ceva în loc de 8 seara, şi aia numa’ pentru că mai ţin minte ceva din oraşul ăla; mă rog, în afară de noul sens unic de pe Dorobanţi, care m-o mai încurcat cu 5 minute, praştia mumii tale, Sorine, care m-ai făcut tu să ratez Mahala Raï Banda şi guriştii lor cu mare aplomb…

Măcar i-am prins pe Taraf de Haïdouks, lăutarii din Clejani care m-au uns la suflet cu Foaie verde, foi trifoi (în link e piesa de două ori, pentru că aşa ceva nu se ascultă o singură dată!) şi Cântec de dragoste, versiunea adăugită şi îmbunătăţită cu versuri despre adulter şi sfârcuri lungi. Ciocârlia lu’ Caliu şi a fiului moştenitor Robert a sunat dement, deşi parcă la un ritm mai puţin alert ca-n concertele de acum doi ani, când Silver Churchu’ era cu fălcile sprijinite de podea în faţa împletirii usain-boltice de sunete de vioară. Costică Boieru în duet cu nea’ Ilie sunt belea în continuare, chit că niciunu’ nu mai arată ca-n clipurile ăstea. Şi totuşi, la 81 de ani şi fără niciun dinte-n gură, nea’ Ilie dansează geamparale în pasul ştrengarului dintr-o parte-ntr-alta a scenei ţinându-se de burtă şi mi se plânge după concert că restul trupei nu-l lasă să cânte mai mult! Mi-ar fi fost milă de el dacă nu mă ţinea de braţ în tot timpul ăsta şi nu l-aş fi simţit cum tremură a bătrâneţe, aşa că lasă, nea’ Ilie, dă-l încolo de cântat, conservă-te şi supravieţuieşte pentru ălea două-trei piese lăutăreşti, că sună divin. Culai şi Căcurică cred că se descurcă singuri la chef şi trotil pe lumea ailaltă şi fără matale.

ca nişte cai fermecaţi alergând pe câmpuri, fix aşa e şi live

Băi, şi ce bine mi-ar fi căzut Când eram în viaţa mea, da’ nici tu nea’ Ilie, nici tu bis, că la ora 23 pă ceas se-nchidea prăvălia cu muzică în Uranus, din cauză de vecini… care nu-nţeleg de ce s-ar fi plâns, având în vedere amplasamentul; poate doar că ar fi intrat mai multe manele?…

Sâmbătă am făcut efortul supraomenesc să nu îmi dorm viaţa, aşa că am prins ceva din prima trupă, ceea ce e o mare realizare pentru cineva într-o continuă stare de extenuare. Balkan Taksim au sunat a rock psihedelic balcanic şi întunecat, dacă există aşa ceva, iar pe mine m-au făcut să-nţeleg că Roman de la Zdob şi Zdub nu glumeşte când sugerează că chitara este doar un alt nume pentru electrocobză. Căci da, cobza aia chiar a sunat hipnotizant şi electric. Şi ce tobe! De urmărit băieţii ăştia; dacă mai strecoară şi nişte versuri care nu sună chiar a Negură Bunget, ar putea deveni chiar interesanţi.

… Ceea ce e mai mult decât pot să spun despre Kottarashky and The Rain Dogs, despre care am reţinut doar că-s bulgari şi a căror muzică a trecut prin mine ca simţul ridicolului prin V. V. Ponta. Sau poate eram prea ocupată să ascult cum povestea lui Vomel făcea iar ravagii în rândul prietenilor mei. De câte ori poţi să şi râzi cu lacrimi din acelaşi motiv într-o viaţă, să-mi explice cineva… A da, uitasem, bulgarii fuseseră miştoci când au spus că “We have a new truck”, adică piesă, nu camion. I lol’d hard.

Kiril Dzajkovski, ca să fim macedoneni până la capăt, mi-a nimicit fără milă timpanele cu prea mult electro şi prea puţine influenţe balcanice. Avea trompetişti şi îi era frică să-i folosească, sau dacă-i folosea îi acopereau başii. O combinaţie mai dăunătoare pentru auz ar fi putut ieşi numai dacă Kiril ar fi fost italian dubstepăr, că atunci tot muzica ar fi înlocuit ampla gesticulaţie macaronară. Doamne feri! Iar vocalistei cu super accent american tot voiam să-i întind un izopren, nişte gantere, ceva, căci lăsa impresia că face cu lejeritate cardio două ceasuri; am obosit numa’ privind-o.

toate astea fireşte că nu m-au împiedicat să ţopăi ca descreierata la Jungle Shadow, d’oh

Duminica a început cum nu se poate mai nemaipomenit, cu certuri pornite de la “l-aş omorî pe Guţă” şi alte imaturităţi dătătoare de bătăi de cap, care nu pot lipsi de la niciun Balkanik, căci nimeni nu mai ştie unde se termină maneaua şi unde începe hipstereala cool şi social acceptabilă. Iată un subiect care merită tratat într-un articol separat, să nu mă umplu iar de draci scriind despre festivalul ăsta mişto.

Akuiaku a fost o chestie experimentală românească ce a adus 17 artişti pe scenă, dintre care talentul suprem tot Gâdei de la Travka rămâne. Cum să ţi se ridice părul pe tine când cineva improvizează un vers de câcat ca “salutări, Bogdan Şerban!”? Pentru că voce, nene.

Django Lassi au fost simpatici fără a fi memorabili şi poate că le acordam mai multă atenţie dacă nu aş fi fost ocupată să-i aştept cu nerăbdare pe Shantel şi-a sa Bucovina Club Orkestar, adică motivul pentru care mă aflam acolo.

Bună seara mă, săru’mâna fă! BAGĂ, SHANTELE!

Nu ştiu de ce se lăuda omul ăsta ca i-au trebuit 10 ani să vină-n România, când acum fix vreo doi ani a avut un concert în Fratelli, cuibul piţiponcesc în care nu ne-a lăsat nimeni să intrăm pentru că nu corespundeam descrierii clientelei obişnuite. Deci mumu, Shantele, că m-ai nervozat, deşi probabil nu e vina ta.

Shantel nu e un tip foarte talentat, însă e incredibil de deştept. Pe când noi ne ferim ca de împrumuturi bancare de folclorul propriu şi de influenţe ţigăneşti, neamţul le-a strâns şi le-a fructificat într-o manieră modernă şi tare plăcută auzului, şoldurilor, fundurilor şi ţâţelor. De ce el poate şi noi nu n-o să înţeleg vreodată, da’ duminică a fost ultima mea grijă, cea mai mare fiind să nu-mi crape iar oasele călcâielor de la atâta dans. Pentru că Iisuse, ce ştie băiatul ăsta!

Disko Partizani/Boy, Fige Ki Ase Me, Being Authentic, unduiri, ţipete, scuturări, transpiraţie, un Shantel argint viu, care le făcea semne bodyguarzilor să nu vină după el prin mulţime, unde plecase să cânte Bella Ciao. A fost demenţă curată, gardul din faţa scenei stătea să se dărâme. Trupa e plină de personaje unul şi unul, de la trombonistul blond căruia i-ai face diverse până la toboşarul despre care parcă ai citit în cărţile cu puşcăriaşii din Siberia şi trompetistul musculos care cântă zâmbind. Show-ul s-a-ncheiat cu toată lumea dansând pe eternul Andante Levante, aşa cum dovedeşte cu prisosinţă înregistrarea mahmură de mai jos:

Şi a băgat Shantel şi la tobă, şi la dans din buric pe un remix dubios la What the Fuck-ul lui Fatboy Slim, dar mai ales la stropit publicul cu două sticle de şampanie, de plecai din Uranus mai lipicioasă decât dacă m-aş fi scăldat în proviziile gooey ale lui Butters. Nu e de ratat omul ăsta vreodată, serios.

_____

Multe mulţumiri Andrei pentru invitaţie! :)

Joshua Homme is real sau o zi la Sziget 2014

Au trecut 72 de ore şi nu mă pot opri din ascultat Queens of the Stone Age. Am spus că ăsta e anul în care trebuie să-i văd şi am făcut-o şi pe asta, chit c-a trebuit să mă deplasez până-n Budapesta. Ţin minte că anul trecut, când n-am mai avut cum să ajung până-n Franţa ca să-i văd acolo, mă simţeam tare năpăstuită de soartă, dar poate chiar totul pe lume se-ntâmplă cu un motiv. N-a fost să fie 12 noiembrie 2013, ci 12 august 2014. I-am văzut acum, exact când trebuia, unde trebuia şi cu cine trebuia.


all you can eat de undeva de pe lângă graniţă :))

De cazare, bilete de drum şi întreaga orientare prin Budapesta s-a ocupat Pavel, fostul coleg de liceu din gaşca de roacheri. Nu mai prea păstraserăm noi legătura anii ăştia, aşa că am fost plăcut surprinsă să constat că a rămas acelaşi tip echilibrat, calm şi overall sweet ca atunci. Adevăru-i că aveam ceva emoţii din cauza asta, dar privind retrospectiv, nu mă-nţeleg nici pe mine… la urma urmei, oamenii care iubesc aceeaşi trupă de aproape 10 ani încoace nu se mai schimbă fundamental, nu? :) Din restul găştii din liceu, Cotoară i-a văzut tot anul ăsta, în Danemarca, şi ne-a trimis tuturor poze din faţa scenei ca să ne facă în ciudă, iar Vlad… trebuia să vină cu noi, dar s-a tras pe cur. Well, he’s a big sucker, pentru că a ratat ceva extraordinar de mişto.

De exemplu, pe Pavel rupând-o binişor în maghiară! Nici nu ştiam că se pricepe, dar a cucerit instant o unguroaică blondină care ne-a îndrumat către locul în care am stat peste noapte. Ce să mai zic de femeia de la cazare… he had her at “semmi baj”. :)) Ce nu ieşea în maghiară se completa cu engleză. Apropo, la festival nu am găsit om din staff care să nu ştie engleză, nici măcar tipii de la security care stăteau la intrare, ceea ce mi se pare fantastic. Taximetriştii aşişderea. Până şi tipa care lucra la autogară a ştiut să-mi spună “downstairs” când am întrebat-o unde-i toaleta. Iar Budapesta… e imensă! Mare, faină, degajată, neaglomerată, relaxată şi civilizată, o-ncântare pentru orice turist. Plus că-n zona de pe lângă Dunăre nu a fost nicio secundă caniculă. Iar noi tocmai acolo aveam treabă, Sziget-ul fiind organizat pe insula Obudai.

Festivalul e de vis

Îi spuneam şi atunci lui Pavel c-o să ne întoarcem în ţară şi-o să ne facă toată lumea snobi şi înfumuraţi c-am ajuns şi noi la un festival “din afară” şi ni se pare c-am descoperit apa caldă şi mersul pe jos. Yeah, I don’t really give a crap, dar mi se pare foarte trist cum O ZI petrecută la Sziget a invalidat sute de concerte şi zeci de festivaluri din ţară. E… altceva, atât din punct de vedere organizatoric, cât şi al calităţii publicului. Nu pot să cred că am trăit atâţia ani cu ideea că îngrămădeala de la Peninsula, praful de la B’estfest sau atitudinea gorilelor de la pază sunt normale. Sziget-ul e uriaş, e un oraş în sine. Într-o zi n-am apucat să descoperim decât 2/3 din el. Nu este coadă la intrare, nu sunt cozi la bere, spaţiul e foarte larg, pe jos este iarbă (de-aia verde şi faină, nu uscăciuni care-ţi intră-n fund) sau pavaj, praful e neglijabil, aerul respirabil; fiind lângă apă, bătea mereu o briză plăcută şi căldura era absorbită, aşa că transpiram chiar numai la concerte, în înghesuială, cu toate că afară ştiţi şi voi câte grade erau. Scenele sunt imense şi orientate foarte bine, astfel încât concertele pot fi oricât de loud, sunetul nu se întrepătrunde. Am fost foarte plăcut impresionată de scena dintr-un cort gigantic, în care nici n-am prea vrut iniţial să intru din cauza căldurii, dar în care erau ventilatoare uriaşe atât în faţă, cât şi în spate (iar intrarea se făcea pe la mijloc) şi unde se putea sta fără probleme. How fuckin’ cool is that? Nici nu ştiam că se poate şi aşa. :))


pruncu’ lu’ George R.R. Martin a ajuns la Sziget

la concertu’ lu’ Brody Dalle, o tipă cu tatuaj fain

schimb de cărţi

pe-un tomberon :))

În fine, cel mai potrivit cuvânt care poate descrie tot locul ar fi “îmbietor”. Te îmbie să te distrezi şi să ţopăi încontinuu. Camping-ul nu e izolat într-o singură parte a festivalului; am văzut corturi peste tot, fără să încurce pe nimeni. În plus, nu pot să uit cum, inclusiv la Peninsula, tipii care păzeau scenele îşi dădeau coate şi filmau cu telefonul descreierarea roacherilor din primele rânduri, de ajungea să-ţi fie jenă că te simţeai bine. Aici nici vorbă. Tot staff-ul e relaxat şi prietenos, fără atitudinea “bitch, I own this place” şi încruntarea caracteristică ăstora de la noi. Vorba lui Pavel, calitatea serviciilor creşte odată cu salariile şi e normal să fie aşa, da’ nu mă aşteptam la diferenţa asta bătătoare la ochi. Acum nu zic că n-or mai fi şi excepţii; sunt convinsă că sunt şi n-am avut noi timp să le identificăm într-o singură zi. OK, dar la noi excepţiile sunt din filmul cel bun, nu invers. Of, mult mai avem de crescut şi de învăţat… Am găsit inclusiv toalete luminate, cu colac normal şi sistem de tras apa! Era mereu hârtie igienică şi apă de spălat pe mâini şi inclusiv toi toi-urile păreau că se curăţă mai des. Ce mai, fascinant de civilizat. Ideea e că am fost vrăjiţi de atmosfera aia şi e mare lucru să te mai impresioneze ceva după atâţia ani de mers la concerte. Ne tot făceam promisiuni ca la anu’ să fim acolo pe toată durata festivalului şi să-i luăm pulsul aşa cum trebuie. It’s a goddamn must.


recomandăm City Taxi

Pavel şi paşaportul de insulă

Trupe văzute, da’ nevăzute

Pentru mine n-a prea contat cine mai cânta în ziua aia. Era clar pentru cine eram acolo. Totuşi, împărţindu-ne timpul între explorarea imensitatăţii ăleia de festival şi dorinţa de a vedea cine ce mai cântă, am mai tot stat pe la concerte, dar n-am văzut niciunul cap-coadă, în afară de cel pentru care venisem, ofc. Am văzut-o pe Brody Dalle, also known as the bitch-wife, soţia lu’ Joshua Homme. Am mai recunoscut 2-3 piese şi una de la The Distillers, fosta ei trupă, şi overall mi-a plăcut mult. Am trecut şi pe la Anti-Flag şi, chiar înainte de QOTSA, pe main stage a fost mare rupere la Ska-P. După momentul zero am văzut ceva din Jimmy Eat World şi Deadmau5. La cel din urmă, Pavel se tot chinuia să-mi explice ceva despre nişte măsuri mai bizare în cântecele pe care le mixa canadianul, dar n-avea cui. N-a funcţionat nici abordarea mai directă:

– Chiar nu-ţi pasă că pe scenă e un tip cu o mască uriaşă de şoarece care pune cântece pentru tine?
– Mmmnope.


la concertul lu’ bitch-wife

two huge fans

Sziget sign

Pipi box!

Putea să fie un negru gol pe scenă, la fel de mult mi-ar fi păsat după ce îi văzusem pe QOTSA. :)) Ah, să nu uităm de Bloody Beetroots, nişte răutăţi electronice care sunau destul de ok, dar de care mi-a păsat la fel de mult, adică deloc. Îmi pare totuşi rău că n-am avut timp de explorat scenele mai micuţe, unde poţi găsi adevărate bijuterii muzicale prea puţin cunoscute, da’ ce să fi şi făcut mai mult într-o singură zi? La anu’, la anu’…


la Ska-P

THE concert

– La Queens of the Stone Age mergem mai în faţă, îmi spune Pavel foarte casual în timpul unei plimbări.
– Bitch please, la QOTSA mergem în faţă de tot! ripostez eu. N-am bătut atâta drum ca să nu-l văd pe Josh Homme din primul rând.

Acum înţelegeţi de ce mi-a venit să-l ucid când, cu o juma’ de oră înainte de concert, adică la ultima piesă a celor de la Ska-P, când noi nu eram nowhere near în faţa scenei, Pavel îmi dă minunata veste că el tre’ să se pişe. Serios? L-aş fi bătut, da’ ce să fac, hai fie, bine, du-te… În mod curios, a reuşit să ajungă înapoi chiar la terminarea concertului, când l-am apucat de mână şi-am început să ne croim loc prin mulţime. Îmi venea să mor de râs când mă ghida cu stânga/dreapta din spate, da’ aşa-i când eşti mic; chiar nu vedeam culoarele. Am ajuns chiar lângă gard, dar în faţa noastră erau nişte italieni înalţi (desigur, norocul meu) care filmau cu un GoPro. Puteam vedea de ei, da’ lipită de gard din prima, nu de pe la mijlocul concertului, ar fi fost mult, mult mai mişto. De ce? Păi…


balloons

A fost isterie generală. Cel mai chinuitor concert la care-am fost vreodată. Nu e uşor să ai puţin peste un metru juma’ într-o ţară în care Queens of the Stone Age nu ajung prea des. N-aveţi idee cât de împinsă, turtită şi bruscată am fost… dar nu numai eu. Mulţimea o luase razna. La un moment dat, tot ce aveam în cap era Roskilde şi Pearl Jam. E incredibil de uşor să mori strivit la un concert, da’ noroc că nu-s panicoacă de felul meu. :)) Plus că eram atât de extaziată, încât coatele şi îmbrâncelile mă afecteau prea puţin. Cu toate astea, descrierea e aproape de adevăr:

“Half an hour in, I knew it was life and death. I couldn’t lift my arms. It was difficult to breathe. I lifted my head to feel clean air. I was scared for my life.”

We weren’t exactly scared for our lives cu excepţia unei singure piese, Burn the Witch. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, dar chiar mi se făcuse frică, nu mai puteam trage bine aer în plămâni. Braţele mă dor şi acum, la 3 zile după concert, şi am vânătăi negre de toată frumuseţea. Norocul meu a fost că mulţimea s-a mişcat atât de tare, încât am apucat să pun mâna pe bara din faţă şi am ajuns în primul rând, unde mai ajungea nişte aer. Da’ la naiba, greu a fost!


poză cu Hutch, sunetistul QOTSA

altă poză cu inconfundabilul Hutch

Agonie şi extaz. Nu-mi venea să cred că erau chiar ei pe scenă. Lui Josh i se mişcau pulpanele pe ritm. Yes, he’s real, flesh and bone. Era acolo, la câţiva metri de mine. Nici n-am fost atât de emoţionată pe cât m-aş fi aşteptat. La câte interviuri pe YouTube am văzut în ultimul an, nici n-aveam cum. Parcă se urcaseră pe scenă nişte vechi prieteni demenţi, care voiau să mă chinuie mişcând mulţimea din jurul meu. Am luat-o şi eu complet razna la auzul tobelor de la You Think I Ain’t Worth a Dollar, but I Feel Like a Millionaire. La No One Knows, mulţimea nu se oprea din cântat tap tararap, tap tararap. A urmat First It Giveth, deci primele 3 cântece fix în ordinea de pe Songs for the Deaf. Undeva între cântecele astea, Josh s-a oprit să spună că “it’s so fuckin’ beautiful out here”, uitându-se apoi cu scârbă la norii de deasupra. Delicios şi tipic.


Burn the Witch live @ Sziget 2014

Incredibil cât de mişto se auzea şi din faţă. Mi se ridica pielea pe mine la auzul chitarelor. Oamenii din jur ţipau, ţipam şi eu. Credeam că îmbulzeala se va calma la Make It Wit Chu… vezi de treabă. Isterie şi acolo. Abia la If I Had a Tail s-a mai oprit mulţimea, da’ n-a durat mult; au urmat Little Sister şi Feel Good Hit of the Summer. C-c-c-c-c-cocaaaine! din mii de plămâni. Fairweather Friends a fost descris ca un cântec despre toţi cei care nu erau acolo (da Vlad, Cristi?), iar înainte de A Song for the Dead, gingeru’ nostru preferat a văzut un tip în scaun cu rotile crowdsurfuind. “That is the baddest motherfucker out there”, ne-a zis, îndemnându-ne apoi să strigăm un “fuck yeah” pentru el, which we totally did. Fază mişto, care normal c-a ajuns în presă. Şi apropo de A Song for the Dead, cum poate fi piesa asta atât de… loud? Sunt convinsă că dacă Smells Like Teen Spirit nu revoluţiona muzica rock în anii ’90, ar fi făcut-o cântecul ăsta în 2002. Mi-au bubuit timpanele. Aşa trebuie să sune un concert rock adevărat.

de aici

Asta e mişto la Queens of the Stone Age. E pueril să spui că ai o trupă preferată şi, dacă eşti iubitor de muzică, nu prea poţi să faci alegerea Sofiei. Dar concluzia la care am ajuns cu Pavel e… well, concludentă. :)) Ne plac o grămadă de trupe, dintre care unele foarte mult, dar toate au albume care nu ne prea surâd, inclusiv Pearl Jam şi The Cure, când e vorba de mine. Cu QOTSA însă e diferit. Din 6 albume, toate ne plac extraordinar de mult. They are fuckin’ awesome and they rocked our asses în Ungaria. Şi da, am văzut live cum dă Josh Homme din cur când cântă. Atât de sexy încât poate să oprească lumea-n loc. Pure love.


poză proastă, dar făcută de noi! cu ei! yay! :D

Cireaşa de pe tort

Când să plecăm de la festival, Pavel constată uimit că şi-a pierdut buletinul. Eu, ca o prietenă adevărată pe care te poţi bizui oricând, am început să râd, fireşte. Pe urmă mi-am dat seama că-l chinuie ideea că nu mai poate intra aşa uşor înapoi în ţară şi m-am calmat şi eu. Am umblat prin tot festivalul, nu era de găsit… A fost un pic disheartening să văd cum un om atât de calm şi de echilibrat şi-a muşcat degetul până la sânge întrebându-se de ce a fost atât de prost. Am ajuns chiar să căutăm gunoiul pe care-l aruncaserăm mai devreme pentru a-l găsi. :)) Oh yeah, Romanian all the way. Eram atât de obosiţi când ne-am întors unde eram cazaţi, încât am ocolit toată clădirea în încercarea de a intra, pentru că n-am împins uşa după ce-am băgat cheia înăuntru… Smart, eh? Între timp, am aflat că trebuie să mergem la poliţie şi ambasadă şi să declarăm actul pierdut, da’ Pavel a adormit până să ies eu de la duş, adică pe la 3:30, când l-am întrebat la cât a pus ceasul să sune.

– La 4, relax.

Nu-i aşa că-i mişto să porţi dialoguri cu somnoroşi? :)) Da’ se pare că există un dumnezeu al aiuriţilor. Pavel a sunat a doua zi la ăştia care se ocupă la festival de Lost & Found şi… surpriză, buletinul era acolo. Cineva chiar l-a găsit şi şi-a rupt din timpul său în imensitatea aia de festival să-l ducă acolo. Once again, totally amazing. L-am recuperat în câteva ore şi am putut porni spre casă, nu înainte ca Pavel să le spună ăstora din staff ceva care chiar însumează sentimentele noastre generale în privinţa Sziget 2014, fie şi numai după o singură zi petrecută acolo:

– You guys are awesome!


\m/

With my toes on the edge it’s such a lovely view

… the edge of madness, that is. Madness de-aia de bine. Îl văd pe Josh Homme! Bonus, mai aud şi ce cântă!

Lyon, 12 noiembrie, Queens of the Stone Age. Status: avem bilete! :D Nici nu ştiţi ce ţopăială am încins azi prin casă, asta după ce-ntâi mi-o dat lacrimile când m-o sunat Alexandra, a cărei mână şade-n mândra poză.

(a se citi cu voce de câştigător al vreunul premiu) Vreau pe această cale să le mulţumesc organizatorilor de concerte care n-au adus nimic de doamne-ajută în ţară anul ăsta. Fără voi n-aş fi reuşit niciodată. Şi lăsând sarcasmul la o parte, Alexandrei, care o avut o mică criză de fericire când s-o văzut cu biletele-n mână. Vânzătoarea n-o prea înţeles nimica din dansul bucuriei.

Dar înţeleg io. Şi Josh. Uite, Josh approves. :D

Franţa, I’m coooooming! Omlette du fromage?

De ce suge Peninsula 2013

Nu pentru că nu mai e acasă, la mine-n ogradă. Boc a fost cu două secunde mai deştept decât Florea, întărind zicala aia cu nu contează înalţimea. Asta e, om mere şi-n Cluj, no, că-i la un Boc distanţă, mwahaha.

Nu pentru că denumirea de Peninsula nu se mai justifică. Festivalul nu se mută într-o zonă cu apă, aşa că adio răcoare pe timp de noapte, scrum ne facem pe Valea Gârbăului dacă iar începe să duduie cuptorul de iulie.

Nu pentru că nu vin Queens of the Stone Age, deşi-s în Europa, au scos un album mişto şi io mor după ei. La noi vin Kaiser Chiefs – pe care, nu mă-nţelegeţi greşit, îi stimez, o rupt gura Bucureştiului în 2008 şi am fost acolo, dar ăla nu e rock, e hipstăreală cu chitare. Dar nu de-asta, căci oricum io şi amicul meu Josh Homme ne-am dat întâlnire în Europa.

Nu pentru că lineup-ul, în general, e slab. Un party animal ca mine n-are nevoie de pretexte ca să ţopăie. Plus că vine Kusturica – ce alte motive în plus de zbânţuială să mai vrei?

Nu pentru că pe Facebook comunicarea lasă de dorit. I-am corectat, mi-au şters un comentariu deloc maliţios, dar ar trebui să mă iau în serios ca să mă afecteze mizilicuri d-astea. Or fi schimbat PR-ul cu unu’ din Cluj, iar io am considerat Cluju’ mereu o ţârucă mai de la ţară decât Mureşul. Nu mă credeţi? Aţi auzit recent cum vorbesc clujenii? N-au nici pe departe muzicalitatea maghiarei mureşene. ;))

Nu pentru că ediţia asta e de un heirupism sinistru. Am primit comunicat de presă cu titlul 39 de noi confirmări la Peninsula. 39, de zici că e Glastonbury, să toarne o dată cu zecile de trupe anunţate. Din păcate, la noi n-a avut nimeni timp să le anunţe din timp. Fail much?

Nimic din tot ce-am enumerat nu contează. Şi ştiţi de ce? Fiindcă motivul pentru care Peninsula 2013 suge ţine mai mult de paranormal:

The lineup so far (stay tuned for more):
July 18.: Kaiser Chiefs (UK), Paul Kalkbrenner (DE), Alborosie (JAM/IT), Utah Jazz & Stamina MC (UK), Șuie Paparude, Lemon Bucket Orkestra (CAN), Luna Amară, Acapella WindSingers (HU), Magda Puskas & friends, Mushroom Story, Theory Of Mind, Sky Swallows Challenger, Satelittes, Natif, Mojo Barrel, Blood Print, Rubik’s Cube

July 19: Emir Kusturica & The No Smoking Orchestra (SRB), DragonForce (UK), Benga (UK), Camo&Krooked (A) feat. MC Youthstar (UK/FR), The Sweet Life Society (IT), Lemon Bucket Orkestra (CAN), Altar, Sterbinszky (HU), The Amsterdams, Zadar, Traff!c, Baba Dochia, Kaleidonescu, Lights Out, Persona, Pistol Cu Capse, Quantum Drive, Astero, SoNaked, The Kryptonite Sparks

July 20: Ska-P (ESP), Marky Ramone’s Blitzkrieg (US), N.O.H.A. (CZ, DE, US), Julian (HU), Niște Băieți, Zadar, Traff!c, Hot Club de Cluj, Diamonds Are Forever, White Walls, GoodBye To Gravity, Roadkill Soda, Breathelast, Scars Of A Story, Rock `n Ghena, Divided By Perception

July 21: RotFront (DE), Ocho Macho (HU), Grimus, Ska-nk, Rehab Nation, Relative, Dirty Shirt, Ultimu’ Nivel, Methadone Skies, Nomega, .ROM, Marinel Petreuş, Gheorghe Pârja 

Poftim? Marinel Petreuş la Peninsula? Are you fuckin’ kidding me? Material de pogo, clar. Tot ce mai sper îi să-l prezinte Marioara Murărescu, că io clar o să fiu în primul rând. La Marinel Petreuş, la Peninsula. Fireşte. Aşa ceva nu-i de ratat.

Acestea fiind zise, io o să fiu tipa aia care face chetă la intrarea în festival, că după postul ăsta, sigur m-am lins pe bot de acreditare.

Un ou pe scenă!

Toamna asta, la legendarul concert de 15 ani de Kumm, am făcut o trăsnaie. Ca de-obicei. De data asta nu le-am mai mutat luminile din loc celor de la byron după o împleticeală de picioare, ca la unul dintre concertele Impromptu de la Clubul Ţăranului, nici n-am mai vărsat o grămadă de bere pe pedala chitaristului Alternosfera (făceam câte-un mini-infarct de fiecare dată când punea piciorul pe ea în băltoacă, rugându-mă la toţi zeii pe care-i contest să nu se curenteze), dar am un vag feeling că tot o să râdeţi.

(E momentul ăla al anului în care toată lumea scrie posturi cu bilanţuri… Aici e simplu: o fost un an prost, deci să revenim la lucruri mai vesele.)

Mdeci. La concertu’ ăsta fain o cântat în deschidere byron. Fireşte, stăteam în faţă ca o floare, zâmbind cu inimioare-n loc de ochi la dom’ chitarist, o zeitate când are electrica pe mână.

Toate bune şi frumoase până-n momentu-n care zăresc un ou pe scenă! Ce dracu’? Acuma ziceţi şi voi, ce, în numele galinaceelor, putea să caute un ou pe scenă?

De-obicei, în scenarii d-astea rupte din twilight zone, e bine să taci şi să-ţi vezi de treabă (sfat prietenesc pe viitor).

Dar nuuu…

Io încep să m-agit. Îi strig lu’ Dan Byron, vocalu’: “Vezi, mă, să NU CALCI OUL!”. Da’ căcat, cin’ să te-audă? Dan se agita pe scenă, reuşind cumva să-l ocolească mereu la milimetru, deşi era fix între picioarele-i. Wtf, nimeni nu pare să observe că este UN OU PE SCENĂ?!

Deja mă treceau transpiraţiile, gândindu-mă la sentimentele rănite ale artiştilor când l-or vedea. Care-ai aruncat dom’le cu ouă stricate? Înţelegeam vechea râcă dintre Kumm şi byron, da’ parcă totuşi fanii erau comuni, nu? Gata, la mine-n cap înmugureau glorioase teorii ale conspiraţiilor în muzica autohtonă. It’s a trap, it’s a trap!

Stau, mă gândesc.

Noah, apăi dacă-l calcă cineva e nasol, se năclăieşte naibii scena, pedalele, foaia cu setlistu’. Săritoare cum îs, îi dau un ghiont tipei de lângă mine:

– Ce face oul ăla pe scenă?

Bănuiesc c-aţi priceput până acum că tipa habar n-avea cine sunt şi ce vreau de la ea. Săraca se uită întâi la ou, apoi la mine, ridică din umeri şi se distrează mai departe. Fireşte, ignoră-mă, doar de ce n-ar face un ou parte din decor? Concertul următor va fi direct cu găini? Cel de după cu friptură? Moby, tu eşti?

Dafuq is wrong with you people, gândesc, e atât de în virtutea inerţiei să existe un ou pe scenă?! Confuză, m-afund mai adânc: pun mâna pe telefon şi-i trimit mesaj Clarei, sunetista byron, care era la butoane, în spate.

“Tu, se-aude bine din faţă, da’ este un ou pe scenă”. Nici Clara nu răspunde, da’ dacă-i zic ceva de ouă, râde de mine şi acum.

Într-un final, ajunge înapoi în faţa scenei colega cu care venisem. Nu mă pot abţine, îi expun problema mea arzătoare. Mă priveşte bănuitoare, cercetează din ochi oul, apoi începe să râdă.

– 8-| Roxa, e zornăitoare de-aia de percuţie, cu care cânţi, nu ou!

Nu, deci nu. Oroarea, ruşinea… Cu câţi oameni am apucat să vorbesc despre asta? Oh, heeell no… Voiam să dispar, să mă neantizez, să îmi forwardez viaţa. Cred că nimeni, niciodată, n-a mai empatizat atât de mult cu un struţ ca mine în seara aia.

Ulterior, am aflat că oul se numeşte shaker şi chiar e un instrument de percuţie suficient de important încât anumiţi useri de pe YouTube să-i dedice tutoriale. Fuck my life.

Ce să mai, aştept chitare-n formă de brânză şi trompete care scuipă lapte. Măcar aşa rezolvăm o cină decentă la concerte de-acum înainte… Alimente cântăcioase, dar să ştim şi noi.

(Şi apropo de instrumente muzicale neidentificate, dau un premiu surpriză oricui îmi zice exact cum se numeşte năstruşnicia suflătoare din clipul ăsta, minutul 32:32 – da’ pe bune, uitaţi-vă la tot concertul, merită! Pe mine mai departe de clarinet /taragot electronic manele-maker nu m-o dus capu’. Nici pretenii mei muzicieni nu pricep ce-i cu OZNu’. Mulţam.)

Concurs cu bilete la Cohen şi Balkanik Festival, mo!

Ăsta-i un weekend tare solicitant. Avem un aparat de redacţie şi ţâşpe evenimente. Io fireşte că mă duc la ăl’ mai ţigănos, de care fuge tătă lumea, şi li-i pasez pe Cohen, Anathema, Kempes şi Il Divo restului colejilor, sireacii. :D Tocmai mă gândeam că meseria asta mi-ar plăcea de 10 ori mai puţin dacă m-ar trimite cineva la concertul x şi y în loc să aleg io.

Deci pe mine mă găsiţi la Uranus, ca de-obicei, la Balkanik Festival. De la IRAF încoace iar am uitat câte staţii tre’ să merg cu tramvaiu’ de la Unirii ca să ajung în zonă, da’ pun pariu că-mi vine mintea la loc în weekend. Şi p-ormă pân’ la anu’ iar uit.

Aşadar ziceam că vă dau doo bilete, pen’ că prekinii pentru care le-am confiscat se trag amu’ pe fese şi nu mai au cum s-ajungă (doar nu credeaţi că le-am luat ca să vă răsplătesc vouă fidelitatea că cetiţi numa’ minuni de-atâta timp încoace!).

Am aşa: o invitaţie dublă la Balkanik Festival (21-23 septembrie) şi un bilet simplu la concertul lui Leonard Cohen (22 septembrie). Ca să le câştigaţi, tre’ doar să daţi like pe Facebook la pagina blogului, să shareuiţi ultimele 3 postări, să faceţi tri tumbe prin casă şi să lăsaţi aici un link cu o poză care să dovedească asta. Apoi voi trage la sorţi doi câştigători cu random.org. Glumesc, desigur.

Având în vedere ca NU CRED ÎN RANDOM.ORG!!, vă pun să faceţi ceva creativ pentru ca apoi să vă pot alege după cât m-aţi făcut să râd sau să plâng. Cu alte cuvinte, singura cerinţă a concursului îi să îmi provocaţi o reacţie. Cititorii mai vechi au avantajul de-a şti what makes Roxa tick. ;))

Şi acum, provocarea: să-mi lăsaţi un comentariu cu ce-ar fi mişto să scrie/fie desenat pe tricoul unui ţigan random de la Balkanik SAU pe cel al lui Cohen (în funcţie de unde vreţi să mereţi), dacă domniile lor s-ar îmbrăca în tricouri când or păşi pe scenă, ceea ce mă-ndoiesc. Mai multe nu zic, am încredere în creativitatea dumivostre.

Deadline concurs: vineri, adică mâine, ora 15. Cel târziu până la 15.30, câştigătorul primeşte un mail de la mine despre cum facem să intre-n posesia premiului. Preferabil să fiţi din Bucureşti sau să fiţi dispuşi să vă deplasaţi fundurile provinciale pentru concert, nu le dau prekinilor voştri, ci vouă!

Later edit: Liviu ia biletul la Cohen și Livia la Balkanik (voi v-ați înțeles, tizilor, să-mi luați premiile?). Ora 15 o fost depășită din cauză de ședință aproape corporatistă. Mă scuzați. :D

Foaie verde hai sictir / Fu concert în cimitir!

Io îs unul dintre provincialii ăia enervanţi, mutaţi în Bucureşti ca să se plângă. Nu pentru că oraşul ar fi mare şi aglomerat, nu pentru că mai degrabă inventez teleportarea decât să ajung din punctul A în punctul B şi în niciun caz pentru că bucureştenii ar fi mereu bosumflaţi şi ursuzi. Ăstea-s argumente volatile de clasa a cincea.

Şi pentru că orice clişeu îi ca luna, având o parte cunoscută şi alta mai întunecată, io alunec dincolo: mă plâng de Bucureşti pentru că nu îi acasă. Nu pot să circul, nu pot să mănânc, nu pot să beau, nu pot să socializez, nu pot să citesc aşa cum fac acasă. Aici, totul e un pic mai complicat, mai lung, mai greu, mai departe, mai dificil, mai scump, mai dement. Îi altfel. Iar io, mă ştiţi, nu-s omu’ schimbărilor.

Plus că Bucureştiu’ îi la câmpie. Amu’ serios, ce câcat de formă de relief îi asta? Vara îţi vine să-i crăpi capu’ lu’ Prometeu că n-o furat focu’ ăla din soarele bucureştean la 50 de grade, iarna ţi-i frică să vorbeşti prea tare afară, să nu care cumva să stârneşti fo’ avalanşă sau f’un ţurţure de 3 kile bucata. Unde mai pui că vezi unde tre’ s-ajungi şi umbli, şi umbli, şi umbli, şi umbli, şi te târăşti, şi faci bătături, şi încărunţeşti, şi-ţi sună ceasu’ biologic, şi eşti schelet, şi tot n-ai ajuns, ptiu, da’ aproape părea! Da’ măcar clădirea se vede ceva mai mare…

Câmpia, vă zic, îi înşelătoare.

Da’ când afli că este concert de muzică clasică în cimitir, când asculţi la vioară Bach, Mozart, Strauss şi Ceaikovski printre cruci, lumânări, torţe şi lampioane, când se-ntâmplă toate ăstea, îţi vine inima la loc şi îţi aduci aminte de ce eşti aici, de fapt. Mă, tăte ca tăte, da’ Radetzky March în Cimitiru’ Bellu îi miezu’! Degeaba are Orchestra din Viena instrumentişti mai pricepuţi şi dirijori de primă clasă, compania selectă îi inegalabilă.




Sinistru? Oarecum. Morbid? Puţin. Wtf-inducing? Cu siguranţă. Dar doamne, fain o fost! Bacovia cred c-o schiţat primul lui zâmbet evăr, Caragiale o uitat de politică şi Eminescu o mai turnat 30 de volume despre cadrul natural nocturn. Vă zic, momentele ăstea fac nenorocita de câmpie mai mult decât tolerabilă.

Roxa has checked-in at Cimitirul Bellu. Bitches, please, n-aş rata ocazia nici de-ar fi… ultima. Căci da, am stabilit că e un check-in atât de cool încât aş învia vreo două secunde ca să mă laud pe Facebook că am fost demnă de înhumare acolo. :))

Cââââând, fireeeeeşte, discul sare, vraja se rupe, magia se disipează şi aud copchilu’ de 5-6 ani din spate:

– Mami, da’ de ce nu cânta Vara nu dorm? Sau acuma ar trebui să fie… Toamna nu dorm?


Peninsula 2012 – ziua 2 şi povestea ouălor la ibric

Nimic nu-i mai fain la Peninsula decât oamenii. Am zis-o şi-o să mai zic: nu ştiu dacă ardelenii-s în general molcomi şi devin nărăvaşi când le pui o muzichie live, nu ştiu dacă-i din cauză că pe-aici nu prea îs aşe multe concerte ca în Bucureşti şi nimeni n-o ajuns la suprasaturaţie, da’ oamenii de la Peninsula-s demenţi, sălbatici, zurlii, scăpaţi în cap.

Ştiu că v-am mai zis asta, v-o repet ca să ştiţi di ce-mi place aşa mult festivalu’ ăsta. Bine, mai îi şi factoru’ subiectiv în tătă povestea asta: prekinii mei, ăia pe care nu-i văd cu lunile pen’ că îi lung drumu’ dintre Bucureşti şi Târgu-Mureş. Da’ şi când ne-ntâlnim îi prăpăd.

Să-l luăm de exemplu pe Hegheş. Cel puţin o dată pe an, îl pun să-mi povestească aşa cum numai el ştie – căci e un narator cu mare aplomb şi limbaj foarte colorat – povestea cu ouăle la ibric. Care îi atâta de tare şi ne face să râdem de fiecare dată cu lacrimi, încât nu pot să n-o scriu şi aici, nu pot!!

Noah, vine un coleg de-al supranumitului om fain la birou, cu cearcăne kilometrice.

– Ioi, atâta-s de obosât…
– Da’ ce-ai făcut, mă, tătă noaptea?
– Am fiert ouă.
– …?
– Da mă, am luat două cofraje de la Real şi am stat să le fierb.
– Da’ di ce dumnezo ţi-ai luat atâtea ouă? Ce faci cu ele, mă omule? Şi di ce le-ai fiert pe tăte?
– Apăi că erau la reducere… şi mai aveau două zile până expirau.
– Şi totuşi, di ce ţi-o luat tătă noaptea, noah?
– Apăi c-o fo’ multe, mă, şi numa’ câte două intrau în ibric!

=)) True story, I shit you not. Numa’ că Hegheş o zice mai fain, ca-ntotdeauna. :)) Da’ credeaţi că ăsta-i deznodământul?

– Ce-ai făcut, mă, ai fiert tătă noaptea oo în ibric?! Da’ nu ţi-o trecut prin cap să le pui într-o oală mai mare?
– … Iooooooooi, da, mă, ai dreptate!

Inutil să mai precizez că eram pe sub masă toţi la Peninsula când am auzit din nou aproapebancul ăsta. Şi da, pe lângă asta, am văzut şi ceva concerte, de care fireşte că n-am timp să vă scriu, căci tre’ s-ajung la dragii mei unguri ţâgani Besh O Drom, acuma, de la şepte. :D