La medic cu animalu’

Pfoai, dor mi-o fost să mă plimb prin zona cu facultăţi şi cămine studenţeşti a oraşului! Plin de bărboşenii şi pletoşenii cu chitări în spinare – cam fresh meat ei aşa, da’ o-ncântare numa’ bună de clătit ochii. M-aş fi mulţumit cu atâta, da’ viaţa plusează: şi veterinaru’, şi medicu’ de la laboratorul veterinar experimental de lângă UMF s-or nimerit a fi doi unguri de-ăia brici, între 30 şi 40 de ani, cu bărbuţe perfect tunse şi voci baritonale… deci da, bunăciuni.

L-am dus deci azi pe Ghiţă la o nouă consultaţie şi o radiografie. O durat 30 de minute până a adormit zburătoarea captivă sub masca de gaz, fiindcă vezi-doamne stătea incomod dacă nu-i era şi coada înăuntru. 8-| Şi stai, şi stai, şi aşteaptă, şi medicu’ zicea că n-o mai văzut atâta energie într-un dop de pene, că mai degrabă adormim noi primii până adoarme el. Când în sfârşit moţăia, fugi repede cu el sub aparat pentru radiografie şi ţine-i aripile depărtate. Da’ de unde… cum o prins o gură de aer proaspăt, cum o-nceput să scâncească de se cutremura UMF-u’ zici că eram la Galaţi – şi se zbate, şi mă muşcă, şi se răsuceşte, chiar dacă taică-mio îi ţine un săculeţ de tifon pe cap să fie noapte. Care taică-mio, milos până-n măduvă, era incredibil de mushy-gushy şi îl alinta fără jenă cu “puiul lui tata”, “mâncu-ţi cioculeţul tău”, “pui scump”, de-mi venea să mă disculp în faţa medicului ăluia masculin şi emanând testosteron prin toţi porii, zicându-i că “ştiţi, io-s de fapt înfiată”.

Pana mea (pe bune, zburau şi fo’ două pene prin jur, aşa, de atmosferă).

Radiografia o ieşit un fail pen’ că s-o mişcat, în schimb degetele mele de pe aripile lui erau ok pă film, iar io făceam glume proaste de genul “ce ziceţi dom’ doctor, mă paşte artrita?”, să mai detensionez atmosfera. În fine, ce mai, trei oameni în cap pentru 20 de centimetri de pene. Mă rog, repetăm operaţiunea de vreo câteva ori şi trei radiografii mai târziu iese una mai de doamne-ajută, care ne spune că n-are probleme cu osu’, deci tot chinul a fost relativ degeaba. Bun aşa.

În drum spre taxi, taică-mio se-ntâlneşte cu un nene. În cele câteva fracţiuni de secundă cât durează să-şi dea mâna, mă gândesc ce prieteni bătrâni are taică-mio şi am revelaţia că oh shit, şi taică-mio e bătrân! Apucasem să fac fo’ doi paşi înaintea lor şi ţineam colivia cumva în faţă, aşa că nenea respectiv n-avea cum s-o vadă de mine (mă ştiţi, din profil sunt invizibilă).

– Ce mai faci?
– Bine, uite, la medic cu animalu’! răspunde taică-mio.

Lu’ nenea îi alunecă privirea stânjenită pe mine şi-i cam îngheaţă surâsul ştirb. Nu ştie ce să creadă. Io mă prind că n-a văzut colivia şi profit, făcându-i un semn total necuviincios din sprâncene, ca o animală ce mi-s.

Sunt sigură că bietul om a ajuns acasă cam perplex, iar unghiul din care priveşte el povestea asta îl fixează tot pe taică-mio îmbătrânit, da’ pe deasupra şi diliu, o viitoare adăugire preţioasă la grecu’. :))

Şi încă nu s-o terminat ziua!

Cine iubeşte şi lasă e High

Tre’ să renunţ la obiceiul ăsta aberant de a scrie două postări pe lună, când sunt atâtea lucruri care se chinuie să iasă cumva din mine. Încă mă preocupă găsirea unei modalităţi de canalizare a lor către exterior, da-n loc de asta eşuez într-o lene cruntă, cu o carte sub bot – lucru care oricât de mult m-ar încânta, îi un lux d-ăla efemer, pe care-s conştientă că n-o să mi-l mai permit multă vreme.

Scrisul rămâne singura soluţie viabilă pentru că la desenat sunt submediocră (ceea ce mi-ar ajunge pentru nişte comics pe care le am în cap, staţi numa’ să vedeţi), la cântat sunt în faza-n care-am uitat să leg două acorduri şi în privinţa oricărei alte arte sunt complet nepricepută, a se citi incapabilă. Amu’ să nu-nţelegeţi, doamne feri, că scrisu’ pe-aici ar fi o mare artă… ştiţi şi voi bine ce-i, nu tre’ să vă iesplic folosind copăceii lu’ Chomsky, căci mereu am ştiut că cititorii mei îs mai deştepţi ca mine.

Aşe. Deci. Rezumat cu steluţe.

1. Lucrurile faine

  • Se făcu toamnă şi am părăsit bârlogul întru crâşme. Office miroase tot a pivniţă în care s-au înecat şoareci în aburi de alcool, scaunele s-or învechit şi s-or şubrezit, da’ să mor de există vreun loc în care să mă simt mai acasă decât acolo în oraşu’ ăsta (de când n-am birou şi tre’ să şed cu foi în pat şi laptop asemenea, nici acasă nu-i aşa acasă ca în Office). În J’ai Bistrot e viaţa mai colorată şi mierea mai nezaharisită, da’ încă nu-mi dau chelneriţele de beut pe gratis, dej naşpa. Bonus, tind să cred că partea aia cu “orice poveste faină începe cu eram într-o seară în Office” se adevereşte. Când naiba se deschide cafeneaua de la 74, dacă se mai deschide? Sau s-o deschis? (Aveţi milă de o ex-bucureşteancă, nici nu ştiam că sunt două Lidl-uri în Murăş city).
  • Repet, îi toamnă. V-aţi uitat afară? Perfection! În Bucureşti nu ştiam când îi toamnă – cald era tot timpul şi copaci prea puţini, deci fail.
  • Cristi e Cristi, când mofluz şi nepăsător, când porcos şi argint viu. Şi aplecat deasupra volanului a ţinut cel mai tare adulthood speech ever, de i-am şi zis că aş putea începe să scriu un scenariu de film pornind de la el. Totul a culminat cu un cap trântit de volan şi un “bag pula, m-am maturizat!”. Aşa se face.
  • O tot frec pe Buburuză la icre să ne vedem la o discuţie mai pe larg. Între timp, o vizităm în turele de la Office şi râdem de mătuşă-sa claustrofobică, ce s-a panicat vizitând dumniezău ştie ce chei strâmte din ţărişoara noastră. Eu şi Cristi, pe-o minte mustind de porcoşenii, rapid am debitat o consolare: pentru un bărbat ar fi mai nasol să sufere de claustrofobie, dacă mă-nţelegeţi.
  • Şi apropo, numele meu de scenă e, mai nou, Glitterass. Cristi îi Shinydick. Nu-ntrebaţi – credeţi-mă că nu vreţi să ştiţi. Dar am putea apărea liniştiţi cu poreclele ăstea în My Little Pony.

  • Toamnă!
  • Blonda-i tot în Cluj şi deşi nu ne sună niciodată, fiind fomeie serioasă, de carieră şi c-un pas în căsnicie, bag samă, o pistonăm noi şi păstrăm legătura la fel de fain ca-n facultate, ceea ce-i mai mult decât suficient.
  • De la intersecţie la BCR până sus în Dâmbu, io şi Cristi am continuat apriga dispută – cine-i cel mai mare douchebag al industriei muzicale, Dave Grohl sau Joshua Homme. Argumentele lui Cristi au fost de aşa natură încât dac-aţi auzit DAAAAAAAVID GROOOOOOOOHL ţipat pe la 11 seara pe-un bulevard gol, ştiţi cui puneţi poliţia în cap pentru perturbarea liniştii publice. N-am murit de râs, da’ era să.
  • Tot în Dâmbu, aşteptând Merţanu’ bej să mă ia din faţa blocului, trag nebănuitoare şi complet aiurită de uşa unui Merţan alb, care-n loc de şofer bărbos conţinea şoferiţă cu priviri încărcate de reproş şi suspiciune. Bravo, Roxa. N-am murit de ruşine, da’ era să. Ăsta e momentul în care-mi spuneţi că vi s-a-ntâmplat şi vouă, să nu mă simt singură pe lume.
  • E toamnă. E toamnă şi citesc şi e bine.

2. Lucrurile nasoale

  • Ghiţă, zburătoarea mea favorită, are ceva la aripioară. Ceva-ul ăla necesită radiografie, radiografia necesită anestezie, anestezia implică riscuri, dintre care cel mai mare e riscul ĂLA. Scuzaţi-mi franceza, sunt căcată pe mine. Şi nu e singurul membru al familiei care scârţâie la capitolul sănătate.
  • Vine Crăciunu’ şi simt un fel de gol în stomac la gândul că urmează întâlnirile ălea familiale. Multe lucruri s-au schimbat de anul trecut, dar nu suficiente încât să fie vreo punte de comunicare între noi ce să nu implice dorinţa mea onestă de-a mă-mpuşca în rotulă.
  • Bărbaţii care te vor atunci când tu nici nu vrei şi nici nu poţi… da, sunt nasoli şi ei.
  • Tre’ să reînnod o legătură şi nu ştiu cum, dar ştiu că legătura citeşte asta şi, legăturo, acuma pe bune, dă-o naibii, au trecut câteva luni; dacă te autoidentifici, fă asta mai uşor pentru mine şi dă-mi un telefon, ok? Bate-mă, omoară-mă, da’ nu mă mai fierbe într-o politeţe de complezenţă, că noi nu eram aşa.
  • Muzica românească iar trece printr-un soi de impas. Grimuşii o scos o melodie care-ar fi fost ok, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dacă n-ar fi fost doldora de sunete sintetice. De ce, Grimus, DE CE? Puneţi mâna şi mai studiaţi – ştim, e greu cu mai multe instrumente.

3. Lucrurile importante

  • A crazy little thing called love – the beginning. Mai exact momentul ăla când îi trimit mesaje cu “mi-e dor de pupilele tale mari ca nişte biscuiţi Oreo” şi când părul lui mi se pare ruginiu ca esenţa toamnei şi…  ok, n-am să merg aşa departe încât să zic că mucii lui sunt nectarul vieţii, cum am văzut că se practică. Dar aţi prins ideea.

Mulţumesc, Mircea Geoană, că m-ai hipsterizat

Cred că nu mai e un secret pentru nimeni că am un peruş îndrăgostit de o linguriţă. Îl cheamă Ghiţă pentru că – hai că nu-i greu – când era pui proaspăt ieşit din găoace îi plăcea să stea în portiţa coliviei şi să privească afară, curios şi temător, la graniţa dintre familiar şi necunoscut – noah, ce comentariu de literatură română am băgat explicând un nume, ptiu!


true love never dies <3

Nu exagerez când spun că e îndrăgostit de o linguriţă. Poţi să-l pupi, poţi să-l gâdili, poţi să-l scarmeni, poţi să-l suceşti şi răsuceşti pe toate părţile – atâta timp cât ai linguriţa în mână.


poţi inclusiv să-l ţii în poziţia “gândăcelul”, îi tare haios când dă din picioruşe – da, stă!

Nici mie nu mi-o venit să cred, da’ are sens. S-au cunoscut în bucătărie, el inspectând locul de joacă, ea stând strălucitoare şi falnică deasupra cutiei de cafea. Dragoste la prima vedere. I-a luat ochii şi l-a vrăjit, iar el muşca fără milă degetele care se apropiau de ea s-o întrebuinţeze în scopurile pentru care a fost creată. Iubind-o, a scăpat-o de sclavie, căci acum linguriţa de cafea e a lui full-time, zi şi noapte. Dac-aţi vedea cum o pupă şi-i cântă şi o giugiuleşte… aşa iubire nici în Suleyman n-aţi întâlnit!

Când încă nu se născocise ideea legării linguriţei cu o sfoară, verzăciunea înaripată a făcut-o dispărută. După o săptămână de căutări domestice, a fost descoperită după un dulap şi nici acum nu ştim cum dumnezo o fi dus-o acolo. Problema e că într-o săptămână, Ghiţă suferise după ea şi devenise apatic, iar când a văzut-o s-a simţit dator să o ignore, nenorocita dracu’ care l-o părăsit. O săptămână încheiată după reîntoarcere, linguriţa nu a fost băgată în seamă, dar idila s-a reluat. This story is true, I shit you not.


încă n-aţi identificat linguriţa? look closer!

Băi, şi voi ştiţi că nutresc un dispreţ profund pentru hipsterescul obicei de a pune nume obiectelor, dar asta a venit atât de natural, încât nici nu am ce să mai obiectez:

– Hai să-i punem în colivie linguriţa, dragostea lui! îi spun maică-mii.

Remarcă la care ne privim amândouă cu ochii mari, luminate, şi zicem în cor:

– Mihaela! Linguriţa Mihaela, dragostea mea!

Găinaţ pe băţ…

Numa’ ce am renunţat la îndopatul cu paracetamol ca mod de viaţă, la zile în şir petrecute zăcând la 39 de grade şi zemuind la 37.9, la pastile cu albastru de metil care-au făcut primăvară-n budă (eram sigură că dacă mă-nţep o să curgă sânge violet), că dezastrul loveşte din nou ! Mai tre’ să fac eforturi inumane să iau antibiotice trei zile, da’ sunt relativ în regulă. Eu.

Pentru că alţii, mai înverziţi, mai împănaţi şi mai puţin hărăziţi cu daru’ vorbirii şi indicării de “uite-aici mă doare”, se uită acum la nesimţita asta, care la ora două jumate noaptea nu-şi vede de somn şi bate zgomotos în taste, cu nişte ochişori de Iisus răstignit pe cruce. Din când în când ciuguleşte mei, stoarce bobul de strugure, bea ceai de muşeţel. Ar vrea să-mi ţopăie în cap, să ne jucăm, da’ dacă zboară până la mine gâfâie, ştiu, şi nu-l las. Cu toate astea, nesimţita chiar ar vrea să simtă ce simte el, să se facă şi ea utilă la colivia zburătorului, da’ el nu şi nu…

Şi uite aşa înnebunesc lângă găluşca asta necuvântătoare, şi mă tot gândesc că are deja patru ani jumate, şi zice-se că maxim şapte, şi nici noi nu apucăm 80, da’ nu. Imposibil. Refuz. Da’ până luni seara e o eternitate. Şi maşina nu-i acasă, şi afară-i frig, şi noi suntem păsări exotice, şi tre’ să am grijă să mă urc în taxi cu încălzirea la maxim, şi ce mai… mă sui pe pereţi şi mă smiorcăi a neputinţă. Mashina vremeni, where art thou ?

Green fluff’n’luv

Mapamondul musteşte de iubitori de pisici. Sunt peste tot. Arunc cu geana pe bloguri, mă uit furiş în lista de messenger, deschid un site la întâmplare… şi mă lovesc de tot felul de poze adorabile, poze adorabile + mesaje comice, sau pur şi simplu un spirit de frondă îndreptat împotriva iubitorilor de câini, adică singurul lucru pe care nu-l prea pot procesa. Nu mă refer la micile tachinări şi glume, chiar cunosc oameni care se declară iubitori de animale, mai ales pisici, dar chiar dacă ar putea salva de sub şinele trenului un pisic şi un căţelandru, ar pleca numai cu mâţa acasă fără nici o mustrare de conştiinţă. Ceea ce mi se pare cam nefiresc.

Pe stradă sunt uşor de identificat tipele iubitoare de astfel de creaturi, mai după tricourile care nu sunt întotdeauna bine periate sau după câte-o geantă handmade cu mieunătoare pe ea. Nu sunt de neglijat nici accesorile colorate din fimo. În general, cam ăsta e prototipul feminin. Cel masculin e mai dificil de dibuit. :)

Ce vreau eu să zic nu este că mă încurcă cat loverşii sau că nu mai încap de ei, nici că, Doamne fereşte, îmi displac ghemurile pufoase cu ochi mari. Ba chiar din contră, numai imaginându-mi un pui de-aşa ceva moţăind sau dând alene din lăbuţă după o aţă, mă topesc de drag. Ceea ce mă intrigă e propulsarea fenomenului de a fi stăpân de pisică direct în topul trendurilor. Adică ce fel de om eşti tu, măi, care nu eşti zgâriat constant pe mâini şi faţă, şi d-astea.

Iar un blog de gagică nu e complet fără poze cu mici feline, clar. :)) Mai citesc vreo trei bloguri despre căţeluşi, în rest… şi aici un sunet de greier. Mai demult citeam şi despre doi hamsteri, dar au dispărut din peisaj între timp. Vreau şi eu un blog cu ţestoasele ninja, cu şopârla săltăreaţă, cu trăznăile şarpelui căruia i se dau şoricei îngheţaţi, cu tarantula scăpată din acvariu, alea alea… Ce, nu sunt şi acestea animale cu personalitate ? … Ştiu, imposibil.

Drept urmare mă gândeam să-l promovez şi eu pe ăsta mic şi verde de-acum înainte. Zis, şi făcut. Luaţi de-aici. Warning ! Cuteness overflow. :D