Distruge un titlu de film schimbând o singură literă

Încep eu: Top Gum.

Am fost ieri să-l văd. Prima oară la cinema după trei ani. Nostalgie, avionărie, pectorali unși în lumină aurie. Zâmbetul inegal, dar inechivoc al lui Tom Cruise. M-a umflat de vreo trei ori râsul. Pare așa, făcut pentru femei de vârstă mijlocie (hi, hello), care n-au neapărat chef de comedii romantice, dar care tolerează iubirea ca fir narativ terțiar.

Dar… DAR.

Pe Jennifer Connelly nu mai pot s-o văd fără să mă-nțepe inima. Pur și simplu mă doare s-o privesc. Trauma e din Requiem for a Dream, incontestabil rolul vieții ei, film (și carte) din care mi-am scris și licența, forțându-mă atunci să văd iar anumite scene. Genul ăla de film pe care-l consideri o capodoperă, dar la care nu te-ai mai uita a doua oară nici picat cu ceară. (Și care, dincolo de miza estetică, m-a ținut o viață departe de droguri.) Ar mai trebui să-l explorez pe Hubert Selby Jr.

Concluzii n-am. Top Gun are continuare faină, cu gust. De Miles Teller îmi place, merita mai mult spațiu și replici. La avioane nu mă pricep, dar sunt amatoare de Flight Radar.

Ce ar trebui să ne amintească de fapt Vinyl, dincolo de muzică

Mereu insist până par ciudată când mă uit în ochii oamenilor, dar rar mai găsesc acolo câte-un zvâcnet nebun. Cel mai des văd cum peste o culoare uneori frumoasă, alteori banală, s-a aşternut pâcla spiritului şi a minţii. “Oglinda sufletului” s-a ponosit; nimic nu se zbate şi nimic nu o să mai tresară vreodată. Cunosc orbi cu chipuri mai expresive decât nălucile astea.

Noi, ăştia cu o doză de nebunie mai mult sau mai puţin lăuntrică, mai bine sau mai prost mascată, ne recunoaştem între noi. De cele mai multe ori ştim că scânteile noastre nu fac casă bună cu artificiile altora şi de aceea suntem aşa disparaţi, rătăciţi, de multe ori singuratici. Deseori se-ntâmplă să apreciem bonomia stafiilor – ne face bine, ne temperează şi ne aduce pe făgaşul normal.

Dar apoi cunoaştem pe cineva. Ne pică în mână o carte. Ne trece pe la urechi o piesă. Ne împinge curiozitatea să vedem un film.

Vinyl.

Şi brusc ne reamintim cine suntem de fapt.

Episodul pilot a avut premiera săptămâna trecută. Are două ore şi l-am văzut de cel puţin trei ori, pe-ndelete sau pe nerăsuflate. Azi m-am uitat la al doilea şi prima jumătate mă tentează cel puţin la fel de mult.

Îţi aduce aminte…

… nu doar ce e în spatele succesului răsunător al unor trupe, nu doar că business-ul şi talentul nu sunt două universuri paralele, nu doar de celebra mafie a caselor de producţie şi corupţia radioului, nu doar că uneori muzica salvează, NU DOAR CĂ EXISTĂ SERIALE CARE AU COLOANĂ SONORĂ SEPARATĂ PENTRU FIECARE EPISOD!!! (how cool is that, though?), ci şi că… nu există nimic mai durabil în viaţă decât o pasiune adevărată; memoria o să te-nşele, dragostea o să se dilueze, prietenii o să se îndepărteze. Dar pentru ceea ce ştii şi îţi place să faci merită să te duci până în pânzele albe.

Mă uit la taică-meu – i-au plăcut dintotdeauna maşinile. În tinereţe era un împătimit al kartingului. Apoi a ajuns şofer în armată, mecanic auto, şofer de TIR, patron de firmă de transport – one man show. Firma s-a închis, TIR-ul a fost furat aproape legal, dar el n-a încetat să călătorească şi să-mi povestească despre modele de maşini, bujii, jigleruri şi supape (trăsni-le-ar). The good kind of crazy.

Muma, pe de altă parte, nu mă lasă s-o ajut să fie ceea ce este după ce societatea a încetat să mai aibă nevoie de ea. Long story short – the bad kind of crazy. Nu fiţi ca muma.

Citiţi Zorba Grecul, e despre dragostea de viaţă. Citiţi La răscruce de vânturi, e despre dragostea de moarte. Citiţi Maestrul şi Margareta, e despre… dragoste. Ascultaţi Led Zeppelin dacă sunteţi old school. Ascultaţi Arctic Monkeys dacă demenţa voastră cere ceva modern. Ascultaţi Nirvana oricând. Ascultaţi fuckin’ Taraf de Haïdouks şi Fanfara Ciocârlia.

Citiţi, ascultaţi, desenaţi, traduceţi, uitaţi-vă la filme, cântaţi cu o trupă sau sub duş, croşetaţi sau creşteţi flori, luaţi-vă un acvariu sau săriţi cu paraşuta, jucaţi-vă biliard 8 ore şi Mortal Kombat încă vreo 5. Faceţi ce vă place; pasiunea nu vă dă voie să vă stingeţi lăuntric.

Despre asta e Vinyl, dincolo de muzică. Serialul ăsta monstru e securea care se-nfige în toate labele şi bocelile pe care le asculţi şi îţi arată nu (doar) cum era rock’n’roll-ul în anii ’70, ci (şi) cum devii tu, iubitor al genului, când muzica e îmbrăcată în mantia contextului. Te face să devii selectiv, lucru important nu numai în muzică, ci şi în viaţă. Şi te îndeamnă să nu-ţi laşi ochii să-şi piardă tăişul. Nu muriţi tot câte-un pic, privirea vă trădează.

Goodbye, Californication

“Yes we are fucking fucked, but we’ve been fucked before. In the ass, legs pinned behind our ears, not a drop of lube – but we always come out smiling. You know why? Because that’s just the kind of happy-go-lucky sluts we are.”

Seriously, if there was an equivalent for grunge music in television, that’s definitely gotta be Californication: many loved it for all the wrong reasons, few grasped the idea behind it and fewer think it’ll live forever although Hank Moody is done. Plus, it’s totally hardcore, in a very fucked up yet sweet way.

Also, it painted beautiful images with nothing but sheer vulgarity and depravation. It was raw, it was authentic, it was awesome at describing the crappy.

And yeah, it should have ended in all its former glory, but got shittier with time instead. But doesn’t life too? Many bad twists could’ve been avoided if someone only gave the central character the superpower to just say ‘no’. The new plots just bored us to death and made us squirm in pain remembering the good times. But doesn’t life too?

Californication was really about continuity and breakdowns, and continuity regardless of breakdowns. It was about going on without hope of a happy ending, because little is better than nothing. It was about that beautiful LA and its endless boulevards framed with palm trees. It was about rock’n’roll. It was Pearl Jam, Led Zeppelin, Nirvana, The Doors, Marilyn fuckin’ Manson and The Rolling Stones, who taught us about love and how you can’t always get what you want. It was about dear Karen. And at some point, it was about us.

Goodbye, motherfucker.

Will there be enough water?

Azi a fost zi de zăcut pe Canapeaua Terapeutică din Office, la un honey milk cu scorţişoară care nici măcar nu există în meniu, da-l primeşti dacă eşti pilos. Orice client din Office e pilos.

Deci seară de îndulcit viaţa cu alte două suflete rătăcite şi fără direcţie în viaţă. Vlad jură că nu vine la-ntâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului dacă pe-atunci o să muncească tot într-un bar, Cristi îmi distruge visele de-a-mi cumpăra un Gretsch a la Jack White spunându-mi ce preţ are, în schimb îmi face poftă de-un Playstation. Acumulări de idealuri pierdute pe care încercăm să le-nlocuim cu chestii scumpe, cumpărând de fapt iluzia timpului petrecut făcând un lucru plăcut, de calitate. Gadget-uri, jocuri, chitare, cărţi, să treacă ziua, weekendurile, anii, viaţa. Meh.

Iar sunt într-o pasă sumbră de la prea multă artă bună şi prea multă viaţă mediocră. Am văzut Nymphomaniac al lui Trier şi nu mi-a plăcut aşa mult ca Melancholia, chiar şi aşa piperat cu pule negre imense. Am şi citit Hoţii de frumuseţe a lui Bruckner şi nu mi-a plăcut aşa mult ca Luni de fiere. Băi nene, dar totuşi, ce mod de-a crea pornind de la un calup de idei filozofice! În ambele cazuri, film şi carte. Ce rigoare şi mod de-a pune punctul pe i – mai trivial la Trier, mai experimental la Bruckner, o urmă de demenţă la amândoi.

Demult n-am mai fost aşa luminată ca-n momentu-n care nimfomaniaca şi-a descris viaţa asemănând-o plimbărilor repetate ale unui leu într-o cuşcă, o felină care zi de zi repetă în zadar aceiaşi paşi, concluzionând cu “Basically, we’re all waiting for permission to die”. Parcă m-a lovit în moalele capului. A trebuit să pun filmul pe pauză ca să termin de cernut realitatea prin filtrul ăsta ce nu mai înceta să mi se pară dureros de adevărat. Nu-i nimic, a doua zi la ora 6:15 mi-am dat brainwash şi totul a decurs fără incidente şi drame. Iar acum mi-am amintit iar de asta doar ca să uit până mâine dimineaţă la 6, dintr-un fidel şi intact instinct de conservare. Kudos to me. Altfel, către final Nymphomaniac se-nfrăţeşte cu previzibilul. Bad Trier.

Anyway, m-am prins azi că se cam face anul de când nu cred că trec două seri consecutive fără să ascult bijuteria asta muzicală, ce altceva decât o pseudobluzană în care Jackie boy şi Gretsch-ul său ar face un leş să tremure mişcat de atâta frumuseţe. Ce talent, ce sunet brut. Dracu’ mai vrea Playstation când, chiar şi fără o coardă, un instrument e în stare să emane atâta suflet din tine.

Too old to die young

Cred că tot fanu’ Tarantino a văzut până în clipa de faţă Django Unchained (the D is silent :D). Oricum hype-ul e enervant de uriaş, chiar mai mare decât atunci când dom’ regizor a hotărât că, hm, ar fi o idee bună să-l omoare pe Hitler. Atunci făcea referire la istoria pătată cu sânge a Europei, nu a Americii, şi ştim cu toţii că panica inacurateţii istorice sau a zugrăvirii unui trecut mai politically incorrect decât a fost de fapt vine de peste Ocean spre Europa, nu invers.

În fine, n-o să m-apuc acum să critic falşii puritani care-au sărit ca ciupiţi de fund când au auzit the n word rostit fără perdea de atâtea ori în film – apropo, să vă uitaţi neapărat la interviul ăsta, minutul 13:56; Samuel L. Jackson e de milioane, faza e dureros de stânjenitoare şi încărcată emoţional, pare chiar aproape fin regizată, brusc ficţiunea nu ţi se mai pare atât de… fictivă.


Samuel L. Jackson are rol de Nemesis al lui Django, cu o intuiţie greţos de precisă şi o căutătură maniacală

OK, bine, mai tre’ să râd o dată de americani: ştiţi scena cu sângele ţâşnind parcă dintr-o stropitoare pe bumbacul alb, nu? Şi ştiţi cum îi place lui Tarantino să exagereze când vine vorba de sânge, nu? Priviţi cum a ajuns momentul în America faţă de restul mapamondului, care deducem că nu e atât de fainted-hearted sau că poate suporta mai bine umorul bolnav.

I mean…

În fine, ce voiam eu să zic e că aproape 3 ore am stat cu sufletul la gură. Eram acolo, dincolo de ecran, pătrunsă de şi în poveste. Foarte puţini regizori reuşesc să-mi provoace asta, având în vedere că oamenii caută poveşti cu care să se identifice, iar ceva care nu se încadrează în categoria asta trebuie ambalat foarte bine ca să ne păstreze vie atenţia. Tarantino o face de când mi s-a pus prima data în faţă Pulp Fiction, acum vreo 10-11 ani (“ia, femeie, de vezi un film bun”).

Când m-am ridicat de pe scaun, am avut senzaţia că Django e ceva mai subţirel, cu plot mai diluat şi mai uşor de urmărit decât celelalte filme ale lui Tarantino. Dar orele-au trecut, OST-ul demenţial încă îmi răsuna în cap, ţinusem minte replici… meh, numa’ omu’ ăsta poate face un film trashy, pe alocuri dezgustător de kitschos, care să fie memorabil replică de replică şi la care să-ţi vină să râzi în situaţii în care nici să zâmbeşti n-ar fi potrivit. N-am văzut niciun film de Tarantino de două ori, da’ vi le pot povesti pe toate ca şi cum tocmai le-aş fi isprăvit de privit (da, încă mai râd de arrivederci!).

Vă las mai jos două melodii geniale din OST – mi-a fost greu să aleg, e de ascultat şi savurat cap-coadă, inclusiv piesele rap badass, care se îmbină de minune cu piesele vechi, păstrate cu tot cu sunetul acului pe vinil. Noah, cum reuşeşte?…

P.S. Cu toate pulpele, coapsele şi piepturile asudate din Django, m-am reîndrăgostit iremediabil de acest mereu surprinzător Christoph Waltz. :D

Movie night şi-un pic de scrabble cu generaţia Facebook

Ar trebui să facem asta mai des. Nu ştiu de când n-am mai râs ca ieri seară (asta venind de la cineva care râde tot timpul!). Am fost pe la Diana şi Ionuţ (care-i pentru ea ce-i Fişioru’ pentru mine), pentru o clasică noapte de văzut filme: cu popcorn, Milka limited winter edition, cu scorţişoară şi măr copt, vin şi multă cofeină.

Ne-am uitat, prima dată, la From Dusk Till Dawn.

Motiv: dansul lu’ Salma Hayek, care-ar fi alegerea numărul unu a Dianei, dac-ar fi gay. :D
Concluzia: LOL. WTF? Vampires? Too much, even for Tarantino.

În filmul ăsta, Tarantino afişează un ego cât Casa Poporului, urlând din toţi rărunchii cum că el ar fi, practic, Dumnezeul cinematografiei, sfidându-i pe toţi cei care au crezut că i-au ghicit stilul. Având în vedere că From Dusk Till Dawn îi din 1996, e de-nţeles de ce încă trebuia să lase de înţeles că are grandes cojones recurgând la… lucruri care nici nu ţi-ar fi trecut prin cap, în mijlocul unui film care părea, altfel, cât de cât normal (as normal as Tarantino can be). Dar oricum, prin simplul fapt că toată lumea a râs non-stop la replici, Tarantino şi-o mai atins o dată scopul. Orice film al său e ca o gură de aer proaspăt. Inclusiv ciudăţenia asta. ;))

În pauză, Diana a găsit un musafir nepoftit la movie night… în întrerupător: un gândăcel mic şi durduliu, de Militari, pe care Fişioru’ l-a prins şi, după ce ne-o fugărit bine cu el prin casă pe noi, gagicile, l-o eliberat pe geam, crezând că astfel fraternizează cu el şi gândăcelul apreciază. Păcat că afară îngheţase. :))

Apoi, ne-am uitat la Filantropica.

Motivul: numa’ io nu-l văzusem, aşa că Ionuţ şi Fişioru’ o insistat ca asta să se schimbe; Diana şi-o rotit ochii şi s-o executat. :D
Concluzia: mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană, desigur. :))

Nu cred că mai are rost să vă zic ce fain îi filmu’ ăsta, cred că-s singura retrogradă care nu l-o văzut până aseară.

Fişioru’ şi Ionuţ s-o apucat apoi să joace scrabble, spre amuzamentul meu şi-al Dianei. Tabla era plină de cuvinte de trei litere, iar cel mai lung cuvânt era “infinit”. Haha, masculi fără vocabular, râdeam noi, muierile absolvente de profil uman. Totuşi, Ionuţ ne-a pus la respect când a format “cergă”. :))

Păcat că n-o durat mult…

– Uite, aici poţi face “laic“, le sugerează Diana.
– “Like“?! Da’ nu jucăm în engleză.
– Da, astea-s cuvinte în limba română, nu Facebook! se răstesc dragii noştri bărbaţi.
Laic, cu accent pe i!

8-| Ce ţi-e cu generaţia Facebook şi like-urile ei deloc laice. :))

Tot din categoria lucrurilor lipsite de sens pe care le mai fac bărbaţii, Ionuţ şi Fişioru’ s-o întrecut apoi în numărul de cuvinte cunoscute care încep cu litera h. Apoi, cu litera v. :|

– Hauleo, htăceţi, haisictir, văleu, valea, vterminaţi! le dădeam noi idei, ţinându-ne de cap.

Cine să mai înţeleagă bărbaţii?…

Seara s-a încheiat glorios cu un film din seria American Pie, văzut la Antena 1 cu ochii întredeschişi. Am ajuns acasă pe la 7 dimineaţa, iar Fişioru’, privind pe jumătate adormit de-a lungul străzii, şi-a revenit, dintr-o dată:

– Niii Rox! Două cuvinte cu care l-aş fi bătut pe Ionuţ! Astea nu le-am zis!

Tocmai treceam pe lângă Hiperclinica de Varice. =))

Top 5 emisiuni tv preferate

Renunţarea la abonamentele tv şi lauda că “nu mă uit la televizor” e deja un clişeu în rândul lumii. Astăzi, dacă pui mâna pe telecomandă, nu mai eşti cool, ci obosit, plicticos, de modă veche. Eşti true doar dacă te uiţi la seriale online, filme pe Blueray, pictoriale din tabloide… sau dacă citeşti în metrou când îi aglomeraţia mai mare, ca să nu uităm această minunată categorie a cârtiţelor literare. :)) OK, bine, e cel mult socially accepted să-l priveşti seară de seară pe Mircea Badea, ca să visezi frumos despre preşedinţi împuşcaţi.

Sincer, nu înţeleg de ce, căci emisiunile româneşti oferă o largă paletă de formate, potrivite tuturor gusturilor. Tocmai de-aceea, m-am hotărât să alcătuiesc un top 5 al preferinţelor mele.

1. Capatos

2. Dan Diaconescu direct

3. Cancan TV

4. Pe banii părinţilor

5. X Factor

Mă, da’ bine mă mai cunoaşteţi… Glumesc, troagherilor. :D Să revenim la lucruri serioase.

1. La mustaţă (TVR 2)



Ioi, când am aflat că dom’ Constantin Trofin, clujean şi ardelean de-al meu, o să revină pe micile ecrane, eram extaziată. Mi-am amintit, desigur, de Ştirile de sâmbăta asta, emisiune cu poante savuroase, la care râdeam cu lacrimi fără să le fi înţeles pe toate. Dar dacă pe-atunci eram prea tânără, acu-s majoră, vaccinată şi mă prind (chiar dacă nu-s sigură că m-am mai şi deşteptat la minte între timp). Ce să mai? La mustaţă-i genul ăla de emisiune de divertisment care tratează subiecte serioase cu umor, fără să se folosească de imitări de personaje mondene, cum fac Bendeac şi ce-o mai rămas din Divertis. Are invitaţi mişto şi o doză foarte mare de bun-simţ. Şi îmi place că nu încearcă să imite vreun model american de show tv; e, pur şi simplu, românesc şi autentic. Păcat, mare păcat că ţine doar o oră. Sunt invidioasă pe studenţii din Cluj care au şansa să-l aibă pe Trofin profesor. Cre’ că-i un om de la care au multe de învăţat, dacă producţiile lui reuşesc să fie la fel de actuale în 2011 ca la sfârşitul anilor ’90. Iubire eternă. :X

2. Cronica cârcotaşilor (Prima TV)

Pe cârcotaşi îi ştie toată lumea. Ar fi de prisos să mai amintesc de ce unui om aplecat spre cultură îi place emisiunea asta, care încurajează şi sprijină, în felul ei, revolta faţă de kitsch şi lipsă de bun-simţ. În plus, îi o ocazie bună să mai râdem de trista realitate, că altfel toţi pereţii ar fi marcaţi cu “loc de dat cu capu'”. :)) Nu ştiu ce se va întâmpla în lipsa lui Huidu, dar Dezbrăcatu’ îmi place deja, cu grimasa lui serioasă şi umorul sec. În plus, mereu l-am considerat sexy. One more reason to watch the show. :))

3. Vocea României (Pro TV)

Îmi place muzica, îmi plac vocile faine, îmi plac producţiile Pro TV, îmi place să-mi dau cu părerea despre cum cântă unul sau altul (dacă citiţi blogu’, ştiţi asta :D). Acuma, că înainte Brenciu mi se părea îngâmfat, Loredana precaută, Moga deseori enervant şi Smiley cam pămpălău… se pare că nu m-o împiedicat să urmăresc emisiunea săptămână de săptămână. Puţin îmi pasă cum se comportă juriul cu muritorii de rând, doar sunt vedete şi îşi permit. Dincolo de ecran oricum nu prea contează altceva decât muzica. Asta-mi place la show-ul ăsta tv, că accentul pică pe voci, nu pe concurenţi. În plus, are strălucirea aia a unui concurs adevărat, cu emoţii, melodrame, îmbrăţişări, lacrimi, în care fiecare are favoriţi şi ţine cu inima sincopată la ei. Mişto de tot. E ca un bling bling de la care nu te lasă sufletu’ să-ţi muţi privirea. Iar membrii juriului or fi cum or fi în viaţa reală, da-n emisiune-s ca sarea în bucate. ;)

4. Miss fata de la ţară / Mi-s băiatul de la ţară (Prima TV)

Miss fata de la ţară mi se pare o emisiune feerică. Nu, n-am căzut în cap. Am recunoscut întotdeauna că viaţa la ţară e un fel de return to innocence, iar fiind blocată-n jungla urbană, mi-ar plăcea să evadez cât mai des în satele din ţara asta faină şi să cunosc cât mai mult din simplitatea oamenilor de acolo, care mă înduioşează de fiecare dată. În showu’ ăsta ni se înfăţişează odraslele ţăranilor noştri, da’ până să fie aduse la Bucureşti şi transformate în fotomodele, vedem unde stau, povestea lor de viaţă, pasiunile lor şi modul de gândire. Şi io-te aşa, emisiunea te plimbă prin localităţi atât de faine, de-ţi vine să-ţi iei tălpăşiţa şi să-ţi muţi fiţele de orăşean direct în inima Moldovei, sau în vreun sat uitat de lume din Banat… Anumite cadre pur şi simplu mi-o tăiat respiraţia. Tre’ să caut pe YouTube emisiunea cu Celia, care şi-o ales mândră din Maramureş. Mă ominilor, lacrimi în colţurile ochilor şi alta nu! Ce peisaje, ce accent, câtă naturaleţe…

5. Ora de business (TVR 2)

Io, după cum ştiţi, am făcut Literele. Mediul de afaceri, cursul BNR şi inflaţia reprezintă subiecte de prea puţin interes pentru mine. Dac-aş pune pe picioare o firmă, într-o lună ar fi în prag de faliment. :)) Asta până s-o apucat Fişioru’ să-l urmărească pe Moise Guran. Nu zic că acuma n-aş da greş la capitolul afaceri, dar măcar nu mai schimb programul instant şi sunt dispusă să ascult şi să acumulez cât mai multe informaţii. Îmi place de Moise pen’ că nu pare prompteristu’ obişnuit, care citeşte textul şi tuturuie un amalgam de chestii. Neah, e un prezentator pe care-l umanizează intonaţia (“oameni buni” :))), de parc-ar explica pentru prostimea de rând, ca mine, precum şi bâlbele dese. ;)) Ideea-i că îţi deschide apetitul pentru un domeniu altfel anost şi monoton, pe care îl respingeam înainte. Chiar dacă nu am chef de Ora de business în fiecare zi, emisiunea e demnă de apreciat, deoarece a fost luată în vizor de cineva care ar prefera să citească o carte înaintea oricărui alt lucru, adică io. :D

Aşa că… dacă n-aveţi timp să speculaţi oferta televiziunilor româneşti cu telecomanda, v-am dat cinci idei. Dacă mai ştiţi şi voi chestii mişto, împărtăşiţi şi cu subsemnata, că nu mă supăr. Singurul motiv pentru care aş refuza să mă uit la televizor ar fi faptul că-mi ocupă tot timpul. Deocamdată nu-i cazul, aşa că n-am de gând să intru în clubul snobilor care îl resping, din ce ştiu io ce motive mai mult sau mai puţin coerente. ;)

Playlist de toamnă

Toamna aprinde simţurile din simplul motiv că vara, la 500 de grade, numai de-un suflet pe jar nu mai avem nevoie. Întotdeauna mi s-o părut că vara e mai uşor să scapi de o iubire. Sau de orice alt sentiment, for that matter. Canicula e echivalentă cu superficialitatea. În schimb toamna se răcoreşte. Iar apoi se nasc obsesiile, sentimentele tulburătoare, maladiile septice ale corazonului şi alte minuni dătătoare de bătăi de cap şi palpiaţii.

Noah, da-n afara acestor mici şi nesemnificative detalii, toamna-i chiar faină. Cad frunze, piţipoancele-şi scot cizmele sexy la purtare, strugurii-s iarăşi ieftini, hipsterii-şi leagă eşarfele colorate la gât…

:-?

Stai, aia se-ntâmpla şi vara, la 500 de grade.

:-j

Oooricum.

Ideea-i că există nişte piese care se potrivesc de minune cu ce se-ntâmplă acuma pe-afară. Sunt câteva melodii croite parcă special pentru visare undeva sus, pe-un bloc sau la o mansardă, privind la apusul roşiatic din depărtare de pe o ferestruică aburită. Bacovia, mare amator de toamnă, cum îl ştiţi, nu cred însă că şi-ar fi scris însă poezelele ascultând aşa ceva. Nu mă-nţelegeţi greşit, nu e nimic mohorât şi gloomy, doar… oniric. :D

Aşa că luaţi de-aici zece piese de toamnă, dintre care unele se găsesc în playlist-ul meu “de sezon” de ani buni încoace.

  • Urma – Perfect Spot

Ascult cântecul ăsta de când am terminat liceul şi mi se pare fascinant. Mergea pe repeat, eu stăteam zgribulită în pat şi citeam. Momente perfecte. Versul “more than words can say” a fost inventat pentru piesa asta şi, în acelaşi timp, piesa a inventat versul. ;)

  • Travka – Venus

Melodie instrumentală, care parcă înglobează toată esenţa aia aromată şi parfumată a toamnei. De ascultat cu ochii închişi şi cu mintea zburdând peste păduri colorate de toamnă.

  • Kumm – One For Each Day

Aaah, un deliciu auditiv care mi-o rămas întipărit în memorie în urma unui concert Kumm din Bucureşti. Eram afară, la Clubul Ţăranului, iar dinăuntru se auzea înfundat basul de pe piesa asta. Era noapte, vântul bătea şi o-nceput să cadă o sumedenie de frunze. Anul ăla eram aşa de aiurită încât doar atunci mi-am dat seama că s-o cam schimbat anotimpurile. :)

  • byron – Blow Up My Tears

Muzica vorbeşte mai tare decât cuvintele. Şi cu asta am spus tot. :) De fapt, mai tre’ să laud clapele… de vis, dom’le, şi alta nu.

  • Bohren & der Club of Gore – On Demon Wings

Ioi, tre’ să scriu cândva despre tot albumul oamenilor ăstora. On Demon Wings e piesa pe care parcă simţi timpul trecând cu încetinitorul. E un jazz noir cu saxofon tenor care-ţi relaxează toate simţurile. Singurul lucru care n-o să se mişte-n slow motion o să fie perii magnetizaţi de pe corp. :D

  • The Gutter Twins – Deep Hit Of Morning Sun

Coverul ăsta după Primal Scream e un pic mai solar decât restul pieselor, în sensul că e de-ascultat cu pielea mângâiată de lumina aia caldă, autumnală, eventual gonind cu maşina pe şosele pustii. Delay-ul de pe chitară face toţi banii.

  • In Flames – The Jester’s Dance

:) Pentru o toamnă răzvrătită, melodia are un climax rock memorabil, a la In Flames (care ştiţi că ne-o vizitat de curând :D).

  • Slipknot – Danger – Keep Away

Contrar tuturor răutăţilor cântate de rockerii ăştia supăraţi, melodia asta e numai bună pentru o dimineaţă înceţoşată, de toamnă târzie, în care distingi bruma pe crengile golaşe ale copacilor, iar aerul tare şi umed pe care-l sorbi în plămâni te îndeamnă să… mai leneveşti un pic în pat şi să meditezi. :) Nu plecaţi însă urechea la versuri, că distanţa până la depresie e scurtă.

  • tot albumul de debut Interpol

…despre care v-am povestit amănunţit în altă toamnă. Se potriveşte perfect cu atmosfera dreamy. Şiii… iată cum a “zecea” piesă o fost un album întreg. Am trişat. :D

Dac-aş avea maşină, mi-aş face compilaţii cu piese sortate pe stări, iar în perioada asta, ce v-am arătat aici ar fi în heavy rotation. Apropo, am văzut că la americani se poartă moda mixtape-urilor. Mi se par nişte cadouri extraordinare! Cel puţin io aş rămâne foarte profund impresionată dac-ar veni un prekin la mine să-mi spună “Tu Roxa, am înregistrat o compilaţie pentru tine. Am gândit ordinea pieselor şi i-am făcut un mic artwork pe copertă. Eu ascult melodiile când sunt deprimat/extaziat/la volan/sălbatic/dimineaţa/când mă gândesc la tine. Sper să-ţi placă!”. Aşa, cam ca-n Nick and Norah’s Infinite Playlist, cu celebrul Road to Closure Volume 12, un album de despărţire. :))

Sau cum zicea Nick Hornby în High Fidelity:

“To me, making a tape is like writing a letter — there’s a lot of erasing and rethinking and starting again. A good compilation tape, like breaking up, is hard to do. You’ve got to kick off with a corker, to hold the attention (I started with Got to Get You Off My Mind, but then realized that she might not get any further than track one, side one if I delivered what she wanted straightaway, so I buried it in the middle of side two), and then you’ve got to up it a notch, or cool it a notch, and you can’t have white music and black music together, unless the white music sounds like black music, and you can’t have two tracks by the same artist side by side, unless you’ve done the whole thing in pairs and… oh, there are loads of rules.”

Sincer, aş colecţiona aşa ceva. Şi pe bune, îmi fac singură… just wait and see, când oi avea propria mea maşină, if ever!

I inimă Hank Moody

I just want to go back to ’94—that was a good year. I met Karen, Becca was born. It was the year that changed my life. Plus, no Internet, cell phones, texting, tweeting, twatting, twittering. Movies were a buck, gas was 10 cents a gallon. Blow jobs were free. Speaking of which, Clinton was in the White House, Nirvana was on the radio. And I had yet to fuck up the best thing that ever happened to me”.

În ’94 intram în clasa întâi, nu ştiam cine-s Nirvana, iar Clinton nu mi s-ar fi părut niciodată atrăgător. Acum, după aproape 20 de ani, mă atrag grizonaţii, aş da zile de la mine pentru un concert Nirvana şi aproape că mi-am încheiat socotelile cu studiul, cred. Ain’t timing a bitch?

Şi dacă vă întrebaţi ce-i cu titlul şi citatu’, sâmbătă seara mi-am rezervat plăcerea să privesc ultimele două episoade din sezonul 4 (şi ultimul ieşit) de Californication la HBO, chiar dacă există de ceva vreme pe net. Bestial serial, despre care tre’ să vă zic mai multe cât de curând.