Roxa and Runia’s Infinite Playlist

În caz că n-aţi văzt frumusaţă de film, tre’ să vă spun că, pe lângă inevitabila poveste de dragoste ce se-nfiripă ea pe-acolo, pelicula asta mi-a plăcut fin’că: 1. personajul ei principal în jurul căruia gravitează restul, după care îşi croiesc celelalte personaje drumul şi personalitatea, pare a fi nimic altceva decât muzica; 2. întreaga acţiune se desfăşoară într-o singură noapte, în New York, ditamai metropola în care toată populaţia nocturnă e nomadă din club în club în căutare de… de ceva.

– It reminds me of this part of Judaism that I really like. It’s called Tikkun Olam. It says that the world’s been broken into pieces and it’s everybody’s job to find them and put them back together again.
– Well, maybe we’re the pieces, you know ? Maybe we’re not supposed to find the pieces, maybe we are the pieces.

Aşa eram şi noi, adică io cu ea, într-o tare faină seară primăvăratică de vineri. Looking for the friggin’ pieces. :) A ieşit o noapte de pomină, în care am hoinărit şi ne-am hlizit încontinuu. O seară cum ar trebui să arate cam toate astea de studenţie pe cale de dispariţie.

1. VHR

Dacă în Cage era full, ne-am gândit că mai bine îl aşteptăm pe Mariusică ce probabil are ceva rezervat în crâjma rockărească numită VHR. Evident, aşteptările nu ne-au fost înşelate, însă ne-am plătit scump şederea, evitând cu greu răspunsuri la întrebări îndrăzneţe despre culoarea lenjeriei intime sau plăceri carnale obţinute prin intermediul orificiilor mai mult sau mai puţin convenţionale… :)) Am ascultat poveştile unui tip mişto, prieten cu Sică, despre cum a încurcat un dude avioanele, ajungând în Budapesta şi mirându-se că nu prea arată a Canada, şi despre altu’ care la beţie şi-a uitat maşina-n Odorhei, căutând-o în zadar cu brelocu’ de la alarmă a doua zi. =))

2. Cage

Da’ noi nu şi nu, că merem să videm dacă este loc în Cage ! Aşa că ne-am lăsat gaşca de bărbaţi în VHR şi-am pornit spre cealaltă crâjmă rockărească claustrantă şi neaerisită. Da’ ca să ajungi acolo, tre’ să ieşi întâi din VHR, care se dovedeşte, uneori, a fi o adevărată aventură. În primul rând pentru că uşa se deschide nefiresc, înspre tine, iar în al doilea rând pentru că nici o talpă de om dezvoltat normal şi armonios nu încape pe scările ălea la fel de nefireşti ca şi uşa !

Drept urmare, nu înţelegeam de ce Runia are ochii aşa mari când tot ce a făcut a fost să puie mâna pe clanţă şi să deschidă nenorocita aia de uşă… Când mă uit, ce să văd ? Ia, un ungur cu cracii-n sus, ca doi araci, râzând de isprava sa cu o faţă senină şi nişte ochi mari şi-albaştri. :)) Nu părea deloc tulburat de poziţie, aşa că a trebuit să-l ridice nişte gagici de pe jos, să ne facă şi nouă loc să trecem.

Râdem şi-n cele din urmă ieşim tefere de pe scările groazei, demarând în trombă cu picioarele din dotare spre Cage. Din faţă veneau hotărâte trei tipe, iar un nene de lângă noi ne-a îngăimat, mai mult prin gesturi, uitându-se când la noi, când la ele, că el crede că urmează să ne ciocnim, da’ io i-am răspuns prompt, lămurindu-l: “No, no catfight tonight.”

Mai merem tri paşi pe-aceeaşi străduţă şi vine alt grup de trei omini: un blond, o blondă ş-o brunetă. Când ajungem în dreptul lor, blonzii se îmbrăţişează, tranzitează împleticindu-se nişte boscheţi, apoi cad amândoi în cur lângă o maşină parcată la margine de stradă. Rămânând pironiţi de râs în praful de pe asfalt, bruneta începe să strige, foarte pe fază:

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe !

Şi iar râs isteric, în grup, deşi nu-i cunoşteam şi nici ei pe noi ! :))

În fine, ajungem în Cage, apuc să fac mişto de nişte prekini care au ajuns la concertul Paradise Lost anulat sub nasul lor de plătitori de bilet, luăm două sticle de Cola, povestim ca-ntre gagici, apoi decidem că ni s-a făcut foame şi tre’ să acţionăm în sensul ăsta.

3. El Greco Gyros + Hypnotiq

Am trecut frumuşel strada până la grec, de unie ne-am luat, evident, câte-un gyros pe care ne-am hotărât să-l devorăm afară, căci peste drum era barul de cocalari Hypnotiq, care peste noapte a avut o idee mişto de petrecere tematică – lumea era îmbrăcată ţigăneşte, iar dinăuntru se auzeau balcanisme ! Am identificat piese de pe coloana sonoră de la Time of the Gypsies şi Black Cat White Cat, plus mult Bregovic şi câte şi mai câte altele, astfel încât haleam şi ne rupeam pe caldarâm fără pic de jenă.

Ne-o făcut şi Cătă cu mâna dintr-o maşină. :D

Apoi Runia a constatat cu surprindere că îi cură ceva negru din geantă; pentru că gentuţa era din piele, a scurs mândră tot Cola cel vărsat dintr-un compartiment, fălindu-se că-n celălalt e un mediu la fel de arid ca şi înainte de accident. Aha, she says… :-@ A venit şi un vânzător de la grec şi i-a adus şerveţele, după ce ne-a admirat dansurile tribale în prealabil. Drăguţ gest, l-am apreciat amândouă şi i-am mulţumit politicos tipului de treabă. :)

4. Office

Cu burţile pline, ne-am mişcat fundurile până sus pe deal, într-unul din cluburile noastre preferate, cel în care luni seara prestăm conştiincioase la karaoke: the one and only Office. Şi iar am discutat ca-ntre muieri cu câte-un Green Apple cu exagerat de multă gheaţă sub nas, asta până când am dezertat puţin până la baie, doar pentru a mă întoarce şi a o găsi pe Runia cu un tip ochelarist la masă cu ea, acelaşi al cărui tricou cu Batman îl admiraserăm anterior.

Apropo, cum ceri două cocktailuri non-alcoolice Batman ? Batman Batman. :))

Şi-ncă un apropo, cuceririle spontane ale Runiei sunt exasperante. Cu doar o seară înainte, limba tipului care dă la clape-n clipu’ ăsta se plimba nestingherită prin cavitatea bucală a Runecicăi, deşi se cunoşteau doar de câteva ore. Fişioru’ l-a supranumit pe individ Trăznitul Junglei, pentru că chiar aduce a George of the jungle la aspect… poate în varianta niţel mai vikingă. :)) În fine, io, pentru că-s o prekină de milioane, am stat cu ei până pe la 4 dimineaţa, când s-or săturat unu’ de gura celuilalt, iar Runia m-o dus în sfârşit acasă, având inimioare-n loc de ochi şi nimerind cu greu vitezele, pedalele şi semnele de circulaţie…

Revenind. Apăi io, când am văzut-o pe hartbreicăriţa asta neagră că iară-i cu unu’ la masă, mă şi întrebam cât durează până la chestiile neortodoxe anterior amintite. Şi aşa vorbeam din priviri cu chelneriţa care deja ne ştie, de-ale casei fiind, dând dezaprobator din cap şi rotindu-mi privirile… până când noul organizator Schimb de Cărţi Mârgu-Tureş vine, îmi întinde mâna şi-mi spune:

– Salut, ştiu că tu eşti Roxa.
– Salut, iar tu eşti Vlad, zic io. :))

Care Vlad avea limbarniţă, vorbea îngrozitor de mult şi de repede, da’ noroc că le zicea bine… atât de bine încât am vrut să dispar de pe faţa pământului când mi-a amintit c-am scris cândva pe twitter că cine mai îi şi Vlad ăsta şi di ce mi-o trimis mail în care o pus Roxa între ghilimele. =)) Păţăşti, cum ar zice un clasic în viaţă. După ce mi-a trecut îmbujorarea, am discutat toţi patru până când muzica s-a oprit, semn că tre’ s-o luăm din loc.

Şi aşa, io şi Runia am pornit fericite să ne recuperăm gaşca de moldoveni, minunându-ne, din nou, de cât de fain  îi oraşu’ ăsta aşa de mic, în care poţi peregrina în neştire din pub în pub în timp record, da-n care tot poţi întâlni oameni noi, străini mişto, cu care chiar ai ce discuta până dimineaţa. :D

5. VHR reloaded

Ajunse înapoi la crâjma de baştină, a avut loc o scenă demnă de cinema, în care Mariusică m-a dus la locu’ unde se bestializa Fişioru’ pe o piesă metal, iar Fişioru’, fericit că mă vede, îmi zice entuziast că l-a descoperit pe Trăznitul Junglei al Runiei în Cage, în timp ce mă căuta pe mine, şi să merem repede, că-l mai găsim acolo. =))

6. Cage reloaded

Noah, futu-i, că l-am găst acolo cu ceva prekini, da’ repede i-o mai lăsat baltă, vinind lângă Runia. Şi aşa am stat iar la poveşti, fără mozoale de data asta, că era prea multă lume şi lumină, cre’că. :)) Toate până când nea’ chelneru’ ne-a anunţat că tocmai ce tre’ s-o luăm din loc. Şi iaca aşa am închis şi al doilea local, pe la tri dimineaţa !

7. Evolution

În drum spre Evoluţie, am involuat. Săjeata albastră a Runiei ‘jaba merea ca vântu’ şi ca gându’, că gura nu-i mai tăcea, din motive de, nu-i aşa, Cola vărsat prin geantă, care a scurtcircuitat alarma sau dumnezo ştie ce-o făcut, da’ am trezit tăt Mârgu-Tureşu’ cu ea pe străzi. =)) Vorba ceea, Târgu-Mureş, ce mai iureş ! Şi aşa a plecat Runia spre Cucuieţii din Deal, neavând o şurubelniţă la-ndemână să desfacă brelocu’ şi să facă alarma maşinii să timeout. Nu că am fi avut ideea asta genială atunci, pe loc, doar zic… :)) Funny to watch, anyway, de-o treghit să-mi trag sufletu’, să nu mă dezmembrez privind şi hohotind în urma-i.

Io şi minunea suceveană alias Fişioru’ ne-am continuat drumul râzând şi ne-am rupt în figuri în Evolution pe tot felul de megahituri ce merg la tv şi radio, da’ nici că ne-am păsat, pentru că prekinii lui erau tot îmbrăcaţi în piele şi mai mere câte-o nebunie d-asta din când în când, mai răruţ că-i mai drăguţ. Am aflat cu stupefacţie că piesa asta e a ălora de la Simplu, da’ numa’ după ce-am fost Shakira, sufletu’ petrecerii în mijlocul ringului de dans pe ea… 8-| Ca nişte party animals ce se respectă, am stat până la gata şi, pe la 5 dimineaţa, am închis şi clubu’ ista. =)) Nu înainte de a cumpăra vin şi de a-l pune la desagă pentru mai târziu, că noah, cum ar zice Zdubii, moldovenii fără vin în cosmos n-ar zbura. :))

8. Malu’ Murăşului

Acolo am băut vinu’ şi am privit răsăritul cu Fişioru’ şi alţi trei omini tare amuzanţi. Eram ca-n bancuri, doi ardeleni, doi moldoveni şi-un muntean. Au smuls ăştia o bancă din faţa unui bloc, ducând-o peste dig ca să putem privi la apă de pe ea, şi evident că n-a şezut nime’ pentru că prea s-a înglodat, luând-o la vale. Deci tot mi-am înverzit blugii şi mi-am înnămolit shuzii, da’ măcar am mai râs copios de vandalisme inutile şi de porumbeii citadini mari cât nişte curcani pentru că mereu ne cade mămăliga pensionarilor în cap, de puncte cardinale ratate de cercetaşi şi de scaieţi prin păr… până pe la 9 dimineaţa. :))

9. Acas’

Nu era pâine şi ai mei se apucaseră de curăţenie. Afară oamenii băteau covoare, tăiau copaci cu drujba; copchiii  trăncălăi orăcăiau prin parc, porumbeii se împerecheau pe pervazu-mi, DUMNEZO, somnul era imposibil ! Şi aşa am regretat că nu m-am dus la cămin, unde moldovenii balotau cartofi pai şi ochiuri într-o veselie, da’ nici nu m-am mai întors, răpusă fiind de oboseală după atâta umblătură, dans şi voie bună.

Noah, cum ziceau ăştia-n film ? The possibilities are endless ? Eh, păi dacă până şi-n buricu’ Târgului se-mplântă să ai aşa o noapte piperată când iei la talpă oraşu’ să-i simţi pulsu’… io zic că yes, we can, and we want more, more, more. :]

I was hiding under your porch because I love you

:)) Ain’t that the best reason you`ve ever heard ?

Ideea-i că nu se mai fac filme de animaţie ca pe vremuri. Io, pe vremea când îmi erau ciolanele încă tinere şi valabile, ştiam una şi bună: că există “ăia răi” şi “ăia buni”, că se luptă ce se luptă, că momentul culminant şi lacrimogen e pe undeva pe la sfârşit, iar apoi totul se termină cu bine când triumfă binele. Mnoah, se pare că-s retrogradă rău de tot. Altfel stau lucrurile în postmodernismul ăsta care roade-n suflete. :))

Tocmai ce-am văzut Up. Am fost cu lacrimi în ochi după primele cinci minute. And you know me, I’m a tiny bit more hardcore than your usual whiny bitch. :)) Ştiam despre film că e cu un bătrânel ruginit şi un puşti durduliu care scapă de oraş legându-şi baloane de casă şi plutind spre tărâmuri necunoscute. Iar dacă intriga pare absurdă, nu vă aşteptaţi ca subplot-urile să vă cruţe de latura asta. Însă… ‘mnezo, ce bijuterie de film ! Şi nu doar pentru că scrie Pixar pe afiş.

Evident, pe IMDb e atacat dintr-o mie de părţi cu nişte argumente de rară pedanterie: cum să ajungă zburând cu casa din America de Nord în cea de Sud într-o noapte, cum să zboare câinii în avioane, ce-i cu pasărea aia etc. :)) Nu ştiu, am şi io prieteni care trăiesc cu certitudinea că filmele de animaţie sunt pentru copii şi astfel refuză să le vizioneze, însă copil de-aş fi, n-aş vrea să am un părinte care postează thread-uri cu asemenea aberaţii. Imaginaţia – o ai sau n-o ai, ăla eşti şi aşa te înmulţeşti. \m/

Pentru iubitorii de câini, Up e un deliciu, da’ nici pentru pisicoşi nu e chiar supliciu, ca să mai rimăm o dată. :)) E incredibil cât de mişto sunt portrezitate caninele şi cum… primesc voce, la propriu. Le sunt surprinse o sumedenie de obiceiuri şi scenariştii ăştia demenţi pătrund în creierul cel de câine, întrebându-se cam ce-ar spune animalu’ în situaţia dată. Când mai şi fac conexiunea cu body language-ul specific şi iese replica din titlu, rostită de un golden retriever naiv şi candid, e imposibil să nu te topeşti de drag. :)) Raţă, tu eşti acolo ! Ia de te uită şi tu cu S. ! :D

Şi da, cam asta e, luaţi şi uitaţi-vă şi voi. Ah da, stai, parcă eram revoltată. Păi da… e un film prea înduioşător. A trecut o oră şi-s tot în găleata sensibiloşilor care se varsă-n butoiu’ cu melancolie. Da’ la naiba, aşa am fost şi când s-a dezmembrat roboţelul gunoier cu ochii trişti aka Wall-E, şi nu eram sigură că-l mai ştiu pune eştia la loc. :)) Şi totuşi… cred că orice copil care vede filmul ăsta o să dezvolte o sensibilitate aparte, care nu ştiu dacă e neapărat nocivă, da’ pe termen scurt cred că se va manifesta sub formă de grijă sporită faţă de jucării, animale şi… bunici. :)

La mai puţini ani, da’ faini !

S-o dus şi 2009 şi, odată cu el, şi liniştea-mi neperturbată. Îi întâi. În 5 am primu’ examen, how ’bout that ? :)) Şi mai vin vreo 12 pe lângă el, odată cu deadline-ul pentru un capitol din licenţă. Recenzii, referate, workshop, prezentări… da’ ce ‘mnezo, chiar tre’ să mă plâng în primu’ post din an ? Mai bine să ţopăim ca prostănacii: s-o reunit oficial Soundgarden şi performantul meu radar cu detector de concerte amuşină turneu ! :D Ieeeeeee, împheună am învins ! Chhis Cohnell, dhagostea mea ! :X

În altă dezordine de idei, am fost să văz Bastarzii Inglorioşi la cinema şi nu pot a mă aptsine să nu zic oareşce: AWESOMENESS !

Încă un clasic al lu’ badea Tarantino, pe care mulţi mofturoşi, năzuroşi şi preţioşi îl desfiinţează şi-o vor mai face, da’ pe care io l-am savurat din plin şi m-am şi lins pe dejte p-ormă. Dacă chiar ar trebui să-i caut nod în papură, m-aş lega de ritmul prea puţin alert al poveştii, da’ a fost ok şi cela, mi-a dat timp să-mi revin din şocul cultural-istoric. Sau, mai degrabă, din râs. :)) Brad Pitt dovedeşte înc-o dată că nu-i doar o păpuşe masculină, ci chiar ştie interpreta un rol fain şi tare hazos, if ya ask me. M-am spart de râs şi io, da’ şi Runecica. Ajunsesem să râdem de nazişti omorâţi care râdeau de evrei omorâţi, ceea ce e greşit din orice unghi ai privi-o. :)) Aşteptam cu oroare momentul aprinderii luminilor ca să fim reperate şi luate drept “hlizitele ălea incorecte politic”. :)) Noah, revenind la film: “ăla rău” , fizic, seamănă izbitor cu prostănacu’ menţionat în primul paragraf. Tarantino e tot într-o ureche cu fixurile lui, iar das Führer o păţăşte măcar fictiv al’fel decât de mâna lui, arză-l-ar focu’ ! :D Io zic că merită, da’ dacă nu vă place, simţiţi-vă liberi să mă trimiteţi în buon giorno. ;)) Şi-n arrivederci deopotrivă.

V-am zis de musique, de filme, aşa că mă opresc aici deocamdată. Nu înainte de a spera că-n următorul calup de doişpe luni încheiate să ciu mai sănătoasă (nu numa’ la figurat) decât în ăsta ce tocmai a trecut şi cel puţin la fel de petrecăreaţă. Şi să scriu mai mult p-aci, că-i păcat de-atâtea poante rămase nepovestite. :) 2010, haida de ! Ceea ce vă doresc şi ‘mneavoastră. \m/

Identity and Locus

Îmi place să mă mint că problema ar fi oraşul, că aceasta nu ar sălăşlui, de fapt, în mine. Aştept Bucureştiul ca pe tărâmul făgăduinţei. Deşi mor de teamă că mutarea acolo nu va fi salvarea, ci deziluzia, ideea că înlocuirea măştii de acum cu alta mai puţin cinică şi indolentă va avea aceeaşi finalitate. Până una-alta, rămâne arzătoare dorinţa plimbării fără ţintă noaptea pe străzile din Bucureşti şi, câteva butelii de vin şi un răsărit mai târziu, trezirea în patul unui misterios a cărui identitate n-o să conteze. O să-mi recâştig impulsivitatea benefică. Esenţa lăuntrică va reieşi la iveală doar dacă mă voi pierde într-un mecanism mai puternic decât mine. Incredibil, dar asta va însemna Oraşul: redobândirea identităţii în zăpăceala din Bucureşti. Fără dorinţe reprimate, fără replici înfrânate, fără sentimente înăbuşite. Dragoste sau ostilitate – ritmul nebun le va aduce la suprafaţă şi le va curma în tempo allegro, fără a le da posibilitatea de a se dezvolta într-un eşafodaj devorator de suflet.

E ceea ce în Dead Poets Society se traduce prin: “Seize the day.” sau “Find your own voice.”
În Fight Club: “Fuck off with your sofa units and strine green stripe patterns, I say never be complete, I say stop being perfect, I say let… let’s evolve, let the chips fall where they may.”
Iar în mereu surprinzătorul Nick and Norah’s Infinite Playlist: “Look, other bands, they want to make it about sex or pain, but you know, The Beatles, they had it all figured out, okay? “I Want to Hold Your Hand.” The first single. It’s effing brilliant, right?… That’s what everybody wants, Nicky. They don’t want a twenty-four-hour hump sesh, they don’t want to be married to you for a hundred years. They just want to hold your hand.”

Tot psihanalizându-mă intens, mi-am dat seama că fac cea mai mare greşeală posibilă: până plec, încerc să stabilesc nişte punţi de legătură între suflete. Al meu şi ale celor câţiva oameni în care-am găsit substanţă. Nu vreau să plec fără să ştiu că există o contingenţă vie, intensă, care să nu se rupă sau să se altereze din cauza celor 300 şi un pic de kilometri. Dar, ca de obicei, o iau în bot, pentru că o pistonare, o insistenţă autentică ar fi sancţionată ca fiind dovadă de nevropatie. Şi atunci aş produce exact efectul invers celui dorit. Şi iar înfrânarea, şi iar cenzurarea, şi iar trebuie să vină toate de la mama lor natură, ceea ce mă mohorăşte cumplit zilele astea. Se vede, scriu prea… literar (?).

De aceea, e imperios necesar ca săptămâna viitoare să dezlănţuim party animalele din noi: luni alcool şi karaoke, miercuri ziua Buburuzei, iar joi concert Godmode + afterparty zbânţuitor. Aşa, să se mai ducă pe pustii şi viaţa asta de ascet, că mi-a ajuns atâta conştiinţă.

All my faith in Faith No More ! (part 1 – maratonu’)

Adevăru-i că tre’ să iubeşti cam mult o trupă ca să faci un veritabil tur de forţă şi de rezistenţă fizică aşa cum ne-am hotărât noi, adică io şi Runia, să facem. Sau să fii tânăr, în puteri şi o ţâră căzut în cap. Sau din toate câte-un pic. Atunci ştii de la bun început că are să iasă ceva incredibil de mişto, aproape de pragul irealului. :D

Aşa că iaca ce am împachetat noi tăt Tîrgu-Mureşu’ pentru o zi şi duse am fost cu acceleratu’ de Bucureşti. Dej dacă o dispărut câteva ore cătunu’ ista de pe hartă, noi suntem de vină. Având în vedere că prea am pendulat cu decizia între Gramachica Academiei şi DEX, am ataşat până şi Palatu’ Culturii la ultimu’ vagon, să fim sigure că nu ne lipseşte nici o carte pentru lunga călătorie de mai bine de 10 ore. Asta a fost aşa, un moft, pentru că ieftineala era de două ori mai mare decât cu tradiţionalul maxi-taxi, iar noi, studente sărace fiind, am preferat varianta asta. Plecarea la 7 şi ceva seara, sosirea la 5 şi ceva dimineaţa. O splendoare, nu-i aşa ? :))

Până la urmă da, a fost cam mişto. Cât timp am stat pe locurile noastre, înghesuite în compartiment cu o unguroaică literată care dormea intermitent, iar în pauze băga mare din ceva roman în, hat persze, maghiară, precum şi cu un familion format dintr-o tanti şi vreo tri copchile care benoclau ochii cât roţile de TIR către noi, io şi Runecica ne-am cuibărit în bancheta comodă şi frumos tapiţată cu chelea p…eştelui a CFRului şi ne-am uitat la Ice Age 3.

Care Ice Age 3 îi bestial, ne-am spart de râs. Foarte mişto că n-au omorât eştia seria şi chiar au scos ceva foarte fain din partea a treia. La faza cu “I THOUGHT YOU WERE A FEMALEEE!!!”, văzută în timp ce staţionam în Deda, cre’ că au avut ceferiştii ceva dificultăţi la schimbarea locomotivei de la cât de tare săltau vagoanele şi noi cutremurându-ne de râs isteric în ele.

După Deda am trecut pe electrică şi, cum electricele-s în general mai cool, de la chitare pân’ la locomotive, am zburat ca gându’ şi ca vântu’. Ne-am şi găsit compartiment gol în care-am rămas pân’ la finele voaiajului. Şi-am dansat pe Zdubi, şi-am băgat nişte Faith No More şi am mai dat din cap pe-acolo, cu perdelele trase, pân’ am eşuat extenuate pe bancheta, cu rucsacurile sub ţeste. Pe când sesiunea de chill era în toi, dă năvală peste noi un unu’, pe la 30 de ani, care se scuză instant şi insistent de parcă o întrerupt orgia care avea să salveze populaţia pe cale de dispariţie a planetei. Nu mică mi-o fost mirarea când, peste maximum 5 minute, a intrat iară şi a vrut să discute ceva între patru ochi cu, evident, subsemnata.

Ai dracu’ fani, îmi zic ieşind din compartiment, în timp ce Runia privea amuzată spre mine, nici păh tren nu mai scap de ei !!!! :)) Şi într-adevăr, i-am cam căzut ăstuia cu tronc din prima pentru că, abureala jeamului de CFR maică, seamăn cu o tipă de care lui i-a plăcut fefefe mult. Că am păr frumos, ochi frumoşi şi îmi stă bine cu ochelarii, îs studentă la litere ? Io rămân catatonică, blestem în gând ziua în care mi-am ales rame de ‘telectoală şi ascult mai departe siderată. Că-i din Sibiu, că-s doar 110 km de-acol’ până-n Mureş, nu-i dau număru’ meu de telefon ? Adevăru-i că nu era your random scaiete, agăţătoru’ de pe toate drumurile pe toate gardurile, aşa că îmi era cam cumva faţă de el şi i-am zis că mă mai gândesc după ce mă hodin olecuţă. Iar el, simţit, a zis că o să-i fie ruşine să intre peste noi dacă dormim, iar io am ridicat din umeri, că deja asta nu mă mai privea. :)) Evident, cum am zbughit-o înapoi către Runia am şi ameninţat-o c-o las fără ghid pân Bucale dacă nu se face că doarme până dincolo de Gheorgheni. Şi aşa am scăpat şi io, idola simţită, de fanu’ simţit la rându’ său, fără număr de telefon împrăştiat  în zări. :))

La o oarecare oră târzie din noapte sau devreme de dimineaţă, depinde, Runia m-o părăsit pentru lumea viselor şi am rămas io, hiperactivă până-n ultimu’ fir de păr, să admir peisaju’ întunecat de-afară. Se vedeau aşa mişto luminiţe de veioză pe Valea Prahovei, în câte-o căbănuţă, de mă şi gândeam ce fain o fi de persoana de dincolo de draperii, cum mai citeşte ea… sau dacă-s două persoane, cum se mai întâmplă altceva în liniştea aia solemnă. :X :))

Cumva, pe la 6 dimineaţa, am ajuns şi-n Bucureşti. Am reanimat-o pe Runia cea monosilabică cu nişte Tic Tac şi am pornit spre Parcul Izvor, nu înainte de o tentativă eşuată de ţepuire din partea unui taximetrist, la ieşirea din gară, când căutam şi noi din privirile noastre adormite o gură de metrou întru scoborâre. Ştiam că-i acolo, la ieşirea din clădire, da’ pune-te cu omu’ nedormit.

– Căutaţi un taxi ?
– Nu…
– Doriţi să ajungeţi undeva ?
– La o gură de metrou.
– Ah, este una acolo, după blocul din faţă (care bloc din faţă era la mai puţin de 150 de metri şi vedeam M-ul care marks the spot cum văd Dâmboviţa de pe pod, n.a.). 10 lei şi vă duc.

10 lei ?! Excuse you ? What what in the butt ? 8-| Cât tupeu poţi să ai, acum sincer ? :)) În fine, am umblat cu picioarele noastre alea care ating pământu’ până acolo, fără să băgăm bănuţi în buzunarul şmecheraşilor care ne iau de provinciale cu mintea hodinită. Eram hobosite, bă, ce ştii tu… :)) Better luck next time. NOT.

Ieşind de la metrou, am găsit această privelişte, pe care Runia o sorbea din priviri şi din cauza căreia eu auzeam, din două-n două minute: “HIIIIIII tuh, cât îi de faină, mai fa-i o poză !”.


la cererea Runiei, Casa Popoului early in the morning !

Ditamai pustietatea de parc la 7 dimineaţa doar pentru noi, plus un vânt sălbatec ce ne răvăşea pletele. În consecinţă, ce puteau două fete cucuiete să facă altceva decât să-şi înfigă căştile în urechi şi să se opintească în opinci pe Haydamaky şi Bună dimineaţa Zdubilor. :)) Şi dă-i, şi rupe-te, şi lumea privind stupefiată, şi fericirea şi nepăsarea de pe lume ! :))


gol, cum îi şade bine parcului imens :D

nue due :))

fiinţe la orizont…

După 8 a apărut în peisaj şi cel mai frumos golden retriever pe care l-am văzut vreodată, Raţă. Şi “cel mai…” nu se opreşte aici, continuă cu: blond, zburdalnic, bălos, adorabil, jucăuş, sprinţar, neastâmpărat, zvăpăiat, toate sub aceeaşi blană îngrijită de S. :D Inutil să zic că eram tot călare pe bietu’ animal, sufocându-l cu dragostea-mi nestăvilită, de unde derivă şi următoarele poze: alea mişto ale mele, alea bune de galerie de artă ale Runiei. :))

scotocind pe sub bancă după Răţuşca cea căscată

=)) I love that look !

scratchin’, he luvz it. :D

în toată splendoarea sa blănoasă

îl mituiam cu mingea să se uite-n ochelarii mei

noi ;))

tăvălitu’ prin iarbă, la mare căutare ;)

încă una cu Casa, la cererea publicului…

nu, nu-l caut între dinţi :))

la plimbare

v-o fost dor ?

la punctu’ de întâlnire, cel mai vegetarian dintre consumatorii de copănele de iarbă şi trifoi la proţap :))

Mai departe am plimbat-o pe Runia pe unde-am putut/ştiut, cu harta-n mână ca să fiu sigură că nu-mi dau străzile şi obiectivele semituristice cu virgulă: Calea Victoriei, Pasajul Villacrosse, Humanitas Kretzulescu, Anthony Frost, Universitate, TNB, Muzeul Ţăranului Român, al său Cărtureşti şi… Drumul Taberei. :))

dacă nu ştiaţi ce să faceţi cu doojdoo de meleoane, pe Calea Victoriei e răspunsul !

Runia şi-a luat câteva cărticele din librării, da’ io am stat pe tuşă de data asta, cu toate că mi-a rămas gandu’ la cărămida aia de Stephen King’s IT care se găsea cu doar 39 de lei la Anthony Frost. :| Mi-am zis că oricum începe mintenaş facultea şi iar aş avea timp de lecturile proprii abia peste un an, deci n-are rost să stea atâta în bibliotecă, umplându-se futilmente de praf.

Apropo de Anthony Frost, ioi ce librari prietenoşi au ! Care te salută de cum păşeşti pragu’ şi-ţi zâmbesc atât de afabil, parcă eşti client de zi cu zi. Şi culmea, nici măcar nu o percep ca pe o strategie de marketing, o amabilitate falsă; oamenii ăia chiar se simt bine cu clienţi prin preajmă ! Mai ales un oarecare librar tânăr şi drăguţ, care de cum am intrat s-a dat jos de pe scara pe care era cocoţat, aşezând cărţi pe rafturi, a venit către noi şi cu un rânjet ilescian, cu buzele pân’ la tâmple, a grăit către aceleaşi doo fete cucuiete, adecă noi:

– Aveţi nevoie de mine ?

La care noi ne-nroşim, ne uităm cu subînţeles una către cealaltă, având în cap amândouă cam acelaşi răspuns, şi anume “well, if you put it that way…”. :D Evident că-i zic Runiei ceva referitor la asta la ureche, evident c-o fac cu volumu’ dat prea tare, că al’fel gafa nu putea să-şi continue firesc cercul vicios. Colega librară începe şi ea să râdă, ăsta-şi dă seama de ce i-a ieşit (intenţionat ? :)) ) pe gură, fâstâceala e în floare, iar noi ne afundăm printre cărţi, încercând să ne revenim din îmbujorare. Eh, librari dulci ca-n Bucureşti… sigh… :))

Înainte să ajungem la Jen pentru prânz, un duş-viteză şi o smotocire de pisică hiperactivă şi drăgăstoasă care, dumnezo, era cam îndrăgostită de mine, am tras o fugă şi pân’ la Muzeul Ţăranului Român şi clubu-i aferent, unde am mâncat cea mai bună plăcintă cu mere în iarnă, iar acum am testat-o şi pe aia cu brânză dulce. 8 lei, 300 de grame (!!!), sirop de caramel deasupra, foi subţiri şi muuuultă brânză. Nici la stafide nu s-o zgârcit, iar scorţişoara din aia cu mere chiar se simte ! Dac-aş trăi în Bucureşti, numa’ de-acol’ aş cumpăra, sunt absolut geniale. Recomand călduros. :D

iubesc locu’ ăla, iar clădirea e nepreţuită

plăcinta mea cu brânză, bunăciunea bunătăţurilor

plăcintă cu brânză, insist :))

ce-o rămas din ce-o devorat Runia din a ei cu mere

e naşpa, da-i ultima, jur =))

Vine şi partea a doua, concertu’ propriu-zis, miiintenaş.

South Park totally stupid chitchat

cineva: prima data cand vorbeste Kenny fara teh hood.
cineva: sezonu` 8 la mijloc.
cineva: =))
cineva: nici n-am stiut ca-i el pana nu l-o omorat.
cineva: si-o zis astia catchphraseu`.
altcineva: cum arata Kenny? :))
altcineva: parca era cute
altcineva: adica
altcineva: asa tin minte
cineva: ii blondutz :D :D :D
cineva: he iz cute.
cineva: :D
altcineva: ca intr-un episod il arata cand isi pune gluga
cineva: da` mereu mi-o placut de el.
cineva: si de Kyle. :))
altcineva: mie de Stan :)
altcineva: si cum boraste el :))
cineva: Stan e brunet.
cineva: no likey. :))
altcineva: si eu mai am senzatie din aia de voma cand e vorba de emotii puternice :D
cineva: si Kyle se imbraca mai bine. =))
altcineva: nu mi se pare
altcineva: :))
cineva: ba da.
cineva: e asortat.
cineva: green an` orange. :P
altcineva: :)) tot Stan e mai cute :P
cineva: NO.
cineva: it`s Kyle. :P
altcineva: pentru tine :P
cineva: I can`t believe we`re fighting about which sp character is hotter. :))
altcineva: :))
altcineva: we are crazy, remember?!

Bănuiesc că nu suntem greu de identificat. :)) E grav. Dacă sesiunile trecute au mers mână-n mână cu depresii adânci cât râpa marianelor, asta nu are nici un sens pentru că totu-i ok şi eu mă uit la South Park. :))  Daaar, dacă aş avea o viteză mai mare de 3 pagini de curs pe oră, aş fi cea mai fericea.

The Shining

Cartea

[Pe scurt] Nu sunt fana pseudo-cronicilor-poveşti. Dacă vreţi să citiţi o carte pur şi simplu BUNĂ, n-o să regretaţi că v-aţi apucat fix de asta, aşa masivă şi total necunoscută cum vă e, fără să ştiţi nimic despre ea sau despre Stephen King.

[Pe larg] Dar cum oricine ştie câte ceva despre marele Rege al horror-ului american (chiar dacă ceva nu înseamnă mai mult decât că, nu-i aşa, e american şi scrie romane horror), hai să vedem de ce e mai cu moţ cartea asta.

La o primă vedere, “The Shining” pare genul de poveste clişeu cu o casă bântuită şi o familie care păşeşte precaut pe podele scârţâinde, care trebuie să se ferească de întuneric ca să rămână astfel în viaţă. Nicidecum. Ca să nu mă lungesc, acţiunea se petrece într-un hotel mamut din Rocky Mountains, de care Jack Torrance trebuie să se îngrijească extrasezon, în timpul iernii. Îşi aduce acolo şi familia, pe Wendy şi pe fiul lor de aproape şase ani, Danny, faţă de care la-nceput se arată extrem de iubăreţ. Totul pare rupt din rai.

Însă pe măsură ce cartea înaintează, iţele fiindu-i încurcate cu o simplitate şi o dezinvoltură de povestitor maestru, hotelul, cu un trecut nu foarte glorios şi nişte stropi de sânge la activ, începe să le joace feste crunte celor trei locuitori ai săi, îndeosebi vulnerabilului Jack. El devine, în timp, personificarea tuturor sentimentelor negative şi pornirilor nepotrivite pe care orice părinte le-a avut cândva faţă de propriul copil. Abstinenţa lui Jack de la alcool şi ultimele sale încercări disperate de a sta deoparte de “the tasty waters of oblivion” sunt redate atât de ager şi de verosimil, încât e puţin probabil să continui lectura fără să-ţi plouă-n gură de poftă.

Mi-a plăcut tare mult prezenţa inocentă a lui Danny, băieţelul a cărui putere de clarviziune (shine) e dorită cu ardoare de către spiritul malefic al hotelului. Mai lung, dar delicios şi… e imposibil să nu te înduioşeze :)) :

“Dad said it might,” Danny said in a matter-of-fact, almost bored manner. “He said the fuel pump was all shot to shit.”
“Don’t say that, Danny.”
“Fuel pump ?” he asked her with honest surprise.
She sighed. “No, ‘All shot to shit.’ Don’t say that.”
“Why ?”
“It’s vulgar.”
“What’s vulgar, Mom ?”
“Like when you pick your nose at the table or pee with the bathroom door open. Or saying things like ‘All shot to shit.’ Shit is a vulgar word. Nice people don’t say it.”
“Dad says it. When he was looking at the bugmotor he said, ‘Christ this fuel pump’s all shot to shit.’ Isn’t Dad nice ?”
How do you get into these things, Winnifred ? Do you practice ?
“He’s nice, but he’s also a grown-up. And he’s very careful not to say things like that in front of people who wouldn’t understand.”
“You mean like Uncle Al ?”
“Yes, that’s right.”
“Can I say it when I’m grown-up ?”
“I suppose you will, whether I like it or not.”
“How old ?”
“How does twenty sound, doc ?”
“That’s a long time to have to wait.”
“I guess it is, but will you try ?”
“Hokay.”

Finalul ne surprinde agonizând, căutând în zadar soluţii fericite. Degeaba, un happy-end ar fi stricat toată savoarea cărţii. :) Citeam pe undeva, chiar zilele astea, cum că Stephen King e un scriitor visceral. Este, dar sensibilitatea lui e la fel de frapantă.

Cam asta am avut eu de zis. Mai departe e treaba altora să-şi dea peste bot cu teorii cronofagice (eh, ce bine-i să ai de la cine învăţa cuvinte noi) potrivit cărora scriitorii moderni sunt un fel de genunchiul broaştei sau buza găinii faţă de clasici, sau, desigur, reversul medaliei. Cartea asta m-a făcut să-mi rod unghiile şi să tremur de frică la ore imposibile din noapte, să tresar temătoare la cel mai mic foşnet şi să fraternizez mental cu personajele devenite dragi, cărora autorul se decide să le rupă coastele. Iar când o carte reuşeşte să-ţi provoace astfel de reacţii, aş îndrăzni, deloc timid, să spun că e excelentă.

Filmul

Vechea poveste. Dacă n-aş fi ştiut de existenţa cărţii, aş fi zis că e ok, în ideea că da, m-a înfricoşat. Aşa nu pot să spun decât că-mi pare rău că nu m-a speriat inteligent, aşa cum a făcut-o cartea. :)) Desigur, asta se poate să se fi întâmplat şi pentru că în momentul în care Kubrick a primit manuscrisul de la King, romanul se numea “The Shine” şi mai avea multe modificări de suferit până la varianta sa finală, dar…

De ce nu mi-a plăcut în măsura în care ar fi trebuit să-mi placă ? Simplu, din cauza personajelor. Păi Jack Nicholson are încă de la bun început o căutătură de psihopat cu valenţe de criminal cu sânge rece, şi pare să aibă nevoie doar de o scânteie pentru a exploda, Duvall se comportă ca o nevastă pisăloagă, iar copilul pare mai degrabă posedat de prietenul lui imaginar, Tony, care are, de fapt, cu totul alt rol. Şi cuibul de viespi ? Hello ? Unde-aţi pierdut acest element-cheie al romanului ? Unde mai pui sfârşitul atât de… sec.

O fi Kubrick geniu, poate să-i ia oricine apărarea, dar mie nu mi-a plăcut cum a abordat subiectul. Varianta cea mai fericită de film după carte o să fie mereu în capul nostru. :)

Grickle ! :D

Nu mă pot opri din râs. :)) După ce-am crezut, acum ceva vreme, că am dat peste cele mai lipsite de sens desene din istorie, şi anume Joe Cartoon, săptămâna asta am realizat că mă înşelasem amarnic. :))

Grickle, adică Graham Annable, desenează şi face tot felul de filmuleţe amuzante. Am să sar peste partea cu benzile desenate pentru că nu prea-s obişnuită cu cele care nu au un schepsis la sfârşit, ci sunt sub formă de story, ca în varianta pe hârtie. Nu m-ar deranja dacă ar fi ceva continuu, dar un update o dată pe săptămână e cam puţin, cred. Oricum, aici e Dunk. :)

Filmuleţele, în schimb, mi se par geniale, în felul acela sec, ridicol şi un pic mai horror care ştiu că numai pe mine mă putea atrage, dar what the heck, poate se mai găsesc fani. :))

The Last Duet On Earth – pentru melomani – unul din favoritele mele. ;))
Botched – pentru iubitorii de pisici. :)
Zoo – pentru jungla în care trăim. :))

Day Off ia premiul cel mare. Meaningless, but so true. Clasic. Am păţit asta de nenumărate ori. :))

Aş mai scrie despre destule, dar am de lucru şi de învăţat. Nişte unii nu-nţelege (zi-le Loredana, sau cum era :)) ) că nu-s construită pentru nimic altceva decât entertainment, teh bastardz. :))