Category Archives: I’m your passenger

Povestea lui Vomel

Posted on by
8

Parafrazând o expresie celebră, colegii de muncă nu ţi-i alegi. Dacă soarta te-a alintat, ai parte de unul-doi cu care poţi purta o discuţie ce să depăşească nivelul “cine cu cine se fute” şi “ai văzut ieri la Acces în Rect?!?” Cu cei mai mulţi, relaţiile sunt de ignorare respectuoasă reciprocă. Fă-ţi treaba şi lasă-mă să mi-o fac, mă doare-n c… ot de familia ta, de oalele Zepter cumpărate de vecinii tăi care spun că n-au bani de întreţinere sau de hemoroizii tăi. Dar lucrurile devin cu adevărat interesante dacă ai tras paiul cel scurt şi ai parte de măcar un individ care, chiar şi după ce ai aflat că pe lume există o peliculă intitulată 2 Girls 1 Cup, tot reuşeşte te lase “wtf?!” (trecem peste cazul în care ai parte de atâţia d-ăştia încât ajungi pe la 27 de ani să ai fire albe, iar pe la 30 să te salute ăia de 25 cu săru’ mâna). Adică Vomel, eroul poveştii de faţă.

Un individ mai bătrâior, de altfel simpatic şi muncitor. Genul care nu se trage pe fesieri când vine vorba de muncă; aleargă, nu face pe el la gândul că va trebui să stea câteva ore în frig şi nu dă ochii peste cap că se simte “esploatat” ca ăia cu jumătate din anii lui. Numai că omul are o “mică” problemă. Şi anume faptul că povesteşte, cu o candoare dezarmantă, lucruri pe care majoritatea am vrea să ni le ştergem din creier cu peria de sârmă.

Rewind, vara lui 2011.

Zi călduroasă şi interminabilă, una d-aia de-ţi vine să zaci sub un pom cu Shogunul, o sticlă de Cola rece şi un cartuş de LM Silver Long, nu să priveşti cum timpul trece cu viteza melcului urcând un perete. Stai afară la ţigară şi schimbi banalităţi cu încă doi pe care fix acum i-a apucat pofta de fumat de nu poţi să faci şi tu un cancer la plămâni în linişte din cauza lor. Deodată, apare cel care pe atunci încă nu era Vomel, dar tocmai se pregătea să-şi câştige porecla. Politicos şi jovial ca întotdeauna, dă mâna şi are câte ceva de spus pentru fiecare în parte. Însă şi pentru toţi, în grup. Se vede că e nerăbdător să povestească, pentru că aproape ţopăie de pe un picior pe altul cu entuziasmul lui Geoană în noaptea alegerilor.

– Voiam să vin cu maşina că e prea cald să merg pe jos, dar să vedeţi ce mi s-a întâmplat! A făcut ieri nevastă-mea nişte ardei umpluţi, ştiu că n-am voie, dar na, ce să fac, azi-dimineaţă m-am lăcomit şi eu, ca omul…

Momentul ăla în care ridici sprânceana şi te gândeşti “how fuckin’ fascinating”, dar îţi aminteşti de toate bomboanele cu eucalipt împărţite cu dărnicie şi îi vezi aerul de nevinovăţie, de copil de 55 de ani, pe care îl împrăştie. Aşa că rânjeşti politicos, în timp ce povestea continuă:

– …şi când să pornesc maşina, mi s-a făcut rău. Nici n-am apucat să desfac centura că am şi început să vomit peste tot. Ieşeau din mine ardeii mai repede decât intraseră!

– Am umplut parbrizul, am vomitat şi pe bord, şi pe scaune, şi pe volan, peste tot…

În timp ce, pe măsură ce povesteşte, se turează, în minte ţi se derulează faimoasa fază din Exorcistul, doar că, în loc de verde, Vomel scotea

– … carne, orez şi bucăţele de ardei, nici nu se mai vedea pe geam afară. Până la urmă, am reuşit să duc mâna la gură şi să termin de vomitat pe cămaşă şi în poală. Am pus repede mâna pe telefon, am vomitat şi pe el, l-am şters, l-am sunat pe fiu-meu să coboare repede, să-mi aducă un prosop şi nişte cârpe. M-am curăţat puţin, nici idee n-aveaţi cât de plin eram de vomă, aveam şi în buzunare, m-am dus sus să mă spăl şi să mă schimb şi l-am lăsat pe el să şteargă maşina. Când am coborât, am văzut că nu o pot folosi. Peste tot erau cojiţe din alea, ştiţi voi, cum au ardeii, că pe alea le-am vomitat întregi, iar fiu-meu trebuia să le adune una câte una, cu mâna. Şi mirosea a ardei umpluţi în toată parcarea, iar fiu-meu tot ştergea, şi ştergea, şi ştergea… M-am grăbit să vin la lucru, am luat nişte bomboane, dar şi acum simt gustul ăla de ardei în gură de la cum i-am vomitat.

Ne priveşte pe fiecare cu mândria lui Napoleon când a dormit prima noapte la Kremlin, aşteptând probabil să-i strângem mâna (nu la uşă) şi să-l încurajăm să participe la proba olimpică de borât-distanţă.

Probabil derutat de privirile noastre de oameni dornici să sară sub tramvai numai să scape de pe planeta asta, mai încearcă timid:

– Şi cojiţele alea de ardei, ştiţi, alea pe care le scoţi şi când mergi la baie, erau peste tot. Cred că şi prin papuci mai am. Fiu-meu şi acum mai strânge la ele…

Zâmbeşte şi intră. Înainte să se închidă uşa, mai apucăm să-l auzim cum îi salută pe nefericiţii dinăuntru ale căror vieţi liniştite sunt pe punctul de a fi schimbate pentru totdeauna:

–  N-o să vă vină să credeţi ce-am păţit! A făcut ieri nevastă-mea nişte ardei umpluţi…

Şi acum, după vreo doi ani, maică-mea se miră de ce am o anume reticenţă faţă de ceea ce era, cândva, unul dintre felurile mele preferate de mâncare. Poate pentru că, de fiecare dată când aud cuvintele ardei umpluţi, simt mirosul celor proaspăt vomitaţi într-o după-amiază toridă de vară. Şi văd în faţa ochilor “cojiţele alea care erau peste tot”.

PS Roxa nu doar că mi-a zis să scriu asta la ea pe blog, dar m-a lăsat să aleg şi gif-ul cu ponei. Seriously, I want to give her my babies.

_____________

Roxa speaking: tocmai aţi citit un guestpost de Flavius, o poveste care m-a făcut să râd cu lacrimi de două ori: o dată live, când am auzit-o prima oară, şi apoi când am primit textul. Vomel e genul ăla de persoană asemănătoare cu Iisus: ai auzit că există, acum citeşti despre el, dar ştii că treaba e cam împuţită dacă ajungi să-l cunoşti face to face. Am râs atât de bine încât mi s-au udat mânecile de la cum îmi ştergeam lacrimile şiroinde. Şi spuneţi, n-a meritat să-l mituiesc pe Flavius cu un gifuleţ ca să citiţi şi voi? Chiar dacă sunteţi mai sensibiloşi şi v-am provocat alte reacţii decât râsul, măcar e sigur că niciodată nu veţi mai privi ardeii umpluţi la fel. I am not even sorry. :D

Din Maramu’ până în .ru un singur pas mai fu

Posted on by
2

Mie, una, estul mi s-o relevat prin muzică. Aşa l-am descoperit, aşa am scormonit pe interneţi după el, aşa am ajuns să-l îndrăgesc, cu Rusia şi Ucraina capete de afiş. În episodul de azi însă avem un guest post mişto fix despre mama Rusie, care o ajuns să-i placă lu’ X-uleasca, fana băimăreancă a Fascination Street – despre care vă ziceam odinioară că-mi flutură viza rusească pe sub nas – datorită altei pasiuni drăceşti: bărbaţii blonzi, cu fund perfect patinajul artistic. Sigur aţi auzit de Yagudin… noah, X-uleasca s-o dus SINGURĂ în Rusia să-l vază măiestrind pe gheaţă la el acas’! Şi tăte ca tăte, da’ ce-am înţeles io din ce-am citit îi că ruşii au atâtea clădiri istorice, încât pe unele şi-o permis să le transforme în mall-uri! :)) Mai tre’ să zic cât îmi doresc s-ajung şi io pe acele meleaguri sau se subînţelege? Aşadar, dau cuvântul rusofilei băimărence, nu înainte de a-i transmite că DA, X-uleasco, Sankt Petersburg la anu’!

***

Moscova 2012

Dobrîi den, dobrîi vecer, izvinite, pajaluistea, ia niznaiu. O româncă ochelaristă repetă conştiincios într-un Aeroflot plin de japonezi, decolat din Budapesta. Studiază harta metroului, fotografiază denumirile chirilice ale staţiilor şi-şi verifică obsesiv paşaportul.

Aventura mea moscovită a început să prindă contur  în urmă cu vreo două luni; pasiunea mea pentru patinajul artistic şi pentru cel mai expresiv şi intens patinator, Alexei Yagudin, ţarul ediţiei 2002 a Olimpiadei de iarnă de la Salt Lake City, m-a adus întâi pe forumul dumisale rusesc (săr’mnaaa,  Google Translate, cu toată obstinaţia lui de a traduce “patine” prin “căluţi” şi “patinator” prin “tânăr cântăreţ”) şi, în final, aici. Ca să văd un spectacol pe gheaţă aglomerat de nume grele: Tatiana Navka, Roman Kostomarov, Tatiana Totmianina, Maxim Marinin, Maxim Staviski, Albena Denkova, Povilas Vanagas, Margarita Drobiazko, Maria Petrova, Alexei Tihonov… Şi, desigur, Lyosha.

Agenţia de turism din Sankt Petersburg – torturantul drum iniţiatic de la Baia Mare la Bucureşti în căutarea Vizei de Aur – corespondenţe frenetice cu amica rusoaică – savante şi încruntate calcule bugetare, asezonate cu oftaturi adânci, şi premiul. Marea plecare.

19 ore pe drum. 7 de la Baia Mare la aeroportul din Budapesta, 8 până la decolare, patrulând într-un spaţiu fantomatic populat de umbre obosite la 4 dimineaţa, 2 şi jumătate printre nori şi încă două până la hostel, într-un trafic pe lângă care Bucureştiul pare de-a dreptul lejer.

Moscova mă primeşte sufocant. Stă să plouă şi tensiunea pluteşte în aer. Senzaţia accentuată de epuizare că am călătorit atât ca să ajung…acasă: blocuri-cutii de chibrituri, camioane scorojite, ambuteiaje şi praf greu.

În sfârşit: intersecţia dintre bulevardul Novinsky şi strada Novy Arbat.

Hostelul mic, curat şi cochet. Cad într-un somn de plumb, din care mă trezesc la 6 jumate oarece tachinări cam răguşite, amicale şi percutante, schimbate de muncitorii ce repară peretele clădirii de vizavi. Şi haita de pisici ciufulite ce-şi face veacul pe lângă tomberoane. Dar parcă totuşi plecasem de acasă.

Dimineaţa de miercuri, 30 mai. Ziua cea mare. Mic-dejun zdravăn la cea mai încântătoare cafenea din estul Europei.

O iau la pas în căutarea staţiei de metrou Smolenskaya, de unde urma să călătoresc preţ de 9 staţii până la punctul de întâlnire cu Diana. Diana din Moscova care, aflând că mă tentează ideea să văd live spectacolul pe gheaţă, s-a oferit să-mi cumpere biletul şi să mă ducă la show. Şi asta după două mesaje private pe un forum.

Mission accomplished.

La plimbare pe Novy Arbat, spre Piaţa Roşie. Amestec stupefiant de cicatrici post-comuniste (camioane demne de Bumbeşti-Livezeni, şoferi fumând flegmatic cu cotul pe geam, că se fumează imens în Rusia, chiar şi în aeroport, furia construcţiilor, macarale râd în soare cam prăfos) şi opulenţă extremă revărsată din vitrinele magazinelor (BMW, YSL, USD, for everything else, there’s Mastercard). Şi “bulbul de ceapă” specific care punctează mândru o clădire de birouri de n etaje.

Biblioteca de Stat, un Dostoievski meditativ înconjurat de porumbei, un spaţiu aerisit, marcat de ronduri de flori, statui ecvestre, arteziene şi browniana mişcare a turiştilor, şi iat-o. Piaţa Roşie. La extreme, catedrala Sf. Vasile şi cupolele-i delirant colorate, cu detalii ameţitoare, şi impunătoarea clădire a Muzeului Istoric de Stat. Între ele, mausoleul lui Lenin. Două fotografii scurte, din obligaţie. Monumentul soldatului necunoscut. Flacăra veşnică, un drapel solemn şi-o cască. Şi doi străjeri nemişcaţi, ce respiră în şoaptă.

Vizavi, templul comercial GUM, tata tuturor mall-urilor.

Zâmbesc tot timpul. Mă cuprinde o fericire calmă şi încă nu-mi vine a crede că mă aflu într-adevăr aici. S-au şters tot stresul, toate grijile, toţi nervii, toate amintirile unor pregătiri epuizante şi aparent interminabile. Îmi vine să-mi înfig steagul în dalele cenuşii şi să fac precum Rocky în capul scărilor. Beau, în schimb, o cafea la un birtuţ înecat în arome de şaorma şi pufăi triumfător o ţigară, cu privirea spre zidul Kremlinului.

Davai, davai, spre Smolenskaya şi spre evenimentul principal. Cadoul pentru Alexei pus bine în poşetă.

Harta, biletul de metrou, urmăresc băbeşte numele staţiilor, ies la suprafaţă într-o pădurice de mesteceni, în plin oraş.

Uite-o pe Diana. Uite-l şi pe Nikolai, dom’ şofer, care conduce ca un Schumacher on speed pe drumuri desfundate şi pline de gropi, spre orăşelul Elektrostal, situat la vreo 60 de km de Moscova, unde va avea loc spectacolul. Apare şi Elvira, instituită prompt traducătoare. Fetele se opresc la o florărie şi ies victorioase cu buchete baroce. Eu, după buget, un singur trandafir roz. Clasic.

Şi trupa se măreşte. Priviet, priviet, Nadia, Zhenia, o tipă cu figură tătărească, şi Serghei. Singur printre şase femei bine dispuse. Stăm la o cafenea, mă delectez cu tradiţionala pizza şi cu un pahar de bere Baltica. Elvira nu pridideşte cu tradusul. Şi chiar ai venit singură până aici? Da, aventura mea anuală, cu care mă hrănesc un an de zile. Ce tare! Cât e un litru de benzină? Na, că nu-s şofer. Tata punea banane verzi la copt în ziar pe dulap, zic. Şi ai noştri!, aud. Da’ nu ştii ruseşte? Bag din top: Ia liubliu figurnoe katanie. Efect fulminant. Vrei să-ţi fac poză cu statuia lui Lenin din piaţa principală? Uh…

Râdem, toastăm, fumăm în draci, şi mai râdem puţin. Mă simt bine între oamenii ăştia faini, plini de viaţă, calzi şi deschişi, care au făcut şi ei eforturi să vadă spectacolul: costă mult un bilet în primul rând.

La show. Programe sensibile, interludii comice, pasiune, exactitate, sunetul distinct al patinelor pe gheaţă, curentul vitezei, poveşti triste, istorii vesele, scrise din vârfuri şi muchii de oţel, piese populare ruseşti şi Lara Fabian.

E primul meu spectacol live. Aştept camera să facă zoom pe figura patinatorului  la momentul-cheie, sau pe lama patinei în clipa desprinderii, şi nu se întâmplă. Simt tot efortul, toată concentrarea, toată bucuria alunecării elegante sau nervoase. Şi nu-mi amintesc ultima dată când am fost aşa de fericită.

Primul moment Yagudin.

Piesa lui Vladimir Visotsky, Zbor întrerupt. Îi reuşesc două sărituri triple, şi sala erupe. Că nu e puţin lucru să-ţi iasă aşa ceva cu un şold de titaniu. Se zbate între două margini de prăpastie, şi publicul rezonează. La final, abia respiră.

Flori, cadouri, medalie, emoţii.

Al doilea moment Yags. Sway, ritmuri braziliene, linii de paşi complicate, samba, alte triple, combinaţii de piruete. Se face cald în sală, şi alte flori, şi alte daruri.

S-a terminat. Un pâlc de fani devotaţi aşteaptă la intrarea secundară. Noi şapte ne amuzăm, iar fumăm, se fac schimburi lingvistice româno-ruse, Serghei musai vrea să ştie cum se numeşte o  „bitch” bipedă în româneşte şi, când află, explodează de râs. Între timp, Yagudin + nefasta (Tatiana Totmianina, campioana olimpică de perechi din 2006) + fetiţa + bona + un Yorkshire Terrier numai coadă şi urechi se îmbarcă într-un Mini Cooper albastru şi pleacă.

Salutări, îmbrăţişări, Zhenia mă aduce cu maşina până acasă, pe o ploaie încăpăţânată. Nici nu ştiu cum să-i mulţumesc.

În spaţiul comun de la hostel, dotat cu chicinetă, frigider şi maşină de spălat, un tip brunet şi subţirel calcă metodic o cămaşă. Cică nu-i place cum efectuează femeile operaţiunea asta. Of!

După numai 14 ore de drum spre casă, la 3 dimineaţa, zdrăngănesc nepăsătoare bagajul pe roţi, fumez cu cealaltă mână şi zâmbesc. Sankt Petersburg la anul?

Aventurile Blondei în SUA (2)

Posted on by
3

Vă era dor de atmosfera americană? Dacă tot s-o vorbit atâta de comemorarea a 20 de ani de la 9/11, io m-am gândit automat la sufleţelu’ cel mai apropiat mie… care-i acolo, în locul cel mai îndepărtat. Mda. Blonda strikes back, cu un mail trimis acum o lună şi ceva (!!), chiar înainte de concediu-mi. Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu, că nu l-am postat! :D

Între timp, Blonda mea scumpă o scăpat cu viaţă de Irene şi şi-o găsit şi al doilea job… Complicat, io n-aş putea. Pe lângă păpuci, vinde şi… dulciuri. Noah, tentaţia supremă. Dar să-i dăm cuvântul, că io i-am sorbit de prea multe ori cuvintele.

(Pentru oareşce continuitate, găsiţi prima parte aici.)

“Am tot început mailul ăsta de o sută de ori, dar de fiecare dată am fost întreruptă de câte un dezastru natural, gen foame cruntă sau oboseală sau alte minuni de-astea neimportante (ştiu, sunt uşor de distras), chiar şi de data asta a încercat cineva să mă corupă, dar nu mai cedez pentru că Roxa mea vrea să ştie de mine:D. Şi de America… şi de americani. Cred că asta-i întrebarea pe care mi-ai pus-o cel mai des de când îs aici, cum îs ei? Îs… POLITICOŞI, în primul rând (adică ştiu politică :))). De multe ori o politeţe seacă, falsă, enervantă pentru un român, dar de preferat lipsei de maniere care tronează la noi.

Deci, în America totu-i foarte simplu, totu-i gândit în locul tău, aşa că americanii nu prea au dileme, nu fac prea multe exerciţii de gândire, în schimb, obsedaţi cum sunt de calorii, aleargă în amiaza mare, pe temperaturi de peste 40 de grade, Celsius :)), pe betoane încinse, de lasă bălţi în urmă lor. Şi mai fac ceva inteligent, merg la Wendy’s şi comandă un meniu întreg, cu hamburgeri, cartofi prăjiţi, 10 sosuri, daaar… iau cola dietetică pentru că îs la cură. :)))

Îs oameni faini dar cam plictisitori, cel puţin ăştia de pe aici. Am fost săptămâna trecută la o zi de naştere, la un gagiu vecin aici cu noi, foarte fain tipul, dar cu orientare sexuală îndoielnică sau nedesluşită încă (de mine cel puţin). Aşaaa… am fost invitată la ziua lui şi am acceptat, mai ales pentru că era născut într-o zi cu Chinci şi mă gândeam că-l sărbătoresc pe el, indirect şi de la distanţă :P. Ştii party-urile alea nebune pe care le fac tinerii americani prin filme? La aşa ceva mă aşteptam să particip şi eu… în schimb, DEZAMĂGIRE, ăştia nici măcar nu dansau; ei prin distracţie înţelegeau să bea Jungle Juice, un fel de punch mai tare şi să povestească nimicuri. Ce să-ţi mai zic, la un moment dat s-au apucat să se joace ping pong virtual, cu console wii şi rahaturi total neinteresante. Iar sărbătoritul, când se băga în seamă cu o fată, când călărea un băiat :))), foarte confuz.

Acum realizez că de când sunt aici n-am prea avut regrete, cel mai mare e că nu cunosc prea mulţi tineri americani. Adică locuiesc cu Sarah, care-i americancă 100 la sută şi tânără 90 la sută :)), dar nu ştiu dacă s-o iau pe ea drept tipic. În lipsă de ceva mai bun, totuşi asta fac şi am descoperit ceva… că noi, tinerii, avem aceleaşi drame, aceleaşi poveşti, avem parte de întâmplări ridicole sau faine foarte asemănătoare, numai continentul şi contextu-i un pic diferit. Am o colegă de lucru foarte mişto, Cathy o cheamă şi, ciudat, îmi aduce foarte mult aminte de tine, personalitate asemănătoare, doar pasiunea de bază vă diferenţiază, ea-i cu moda, tu cu muzica. Anyway, tipa îi mortală şi-i place să povestească, aşa că am aflat că are o poveste foarte asemănătoare cu povestea noastră “geamănă”, marile noastre drame, ştii despre ce vorbesc… numai că a ei încă continuă, nu a avut (încă) disperarea necesară (că nu o pot numi putere, clar) să renunţe. Deci, cum zicea chiar ea ieri, different continent, same story.

Probabil faptul că am avut aşa de mult contact cu societatea americană, cu tot ce ţine de cultura şi obiceiurile lor şi asta, clar, datorită filmelor hollywoodiene şi globalismului la care luăm parte, dar suntem ca şi cum am fi crescut împreună, noi şi americanii de vârsta noastră; ascultăm aceeaşi muzică, urmărim aceleaşi filme, purtăm aceleaşi haine şi ne tundem la fel, adică diferenţă dintre noi şi ei nu-i deloc mai mare ca diferenţa dintre un ardelean şi un bucureştean, şi crede-mă că nu exagerez. Concluzia, societate românească îi o sugativă :)), ia tot ce prinde de la alţii, deci noi semănăm tot mai mult cu americanii. Cred că de-asta m-am adaptat aşa de uşor şi n-am avut, cum mă aşteptăm, o criză de-aia de inadaptabilitate în primele săptămâni.

Asta nu înseamnă că nu-mi lipsiţi VOI de mor, că nu vă visez, cu rândul, în fiecare noapte, că nu mi-i ciudă că gaşcă merge la Păltiniş şi io nu, că nu urăsc faptul că nu mai pot vorbi cu tine zeci de minute la telefon, zicându-ne tot amarul aşa cum obişnuiam :P. Tu cum eşti Rox dragă, ce-ai mai câştigat ;)) ? Ce-ai mai citit? La ce filme te-ai mai uitat? Şi, mai ales, ce-ai mai simţit? Apropo, am văzut Game of Thrones :D. Iui ce mi-o plăcut :X, îi bestial. Şi am mâncat, duminică, mâncare chinezeascăăă, aia aproape mi-o plăcut mai mult că filmul. :)) Tuu Rox, zi-i la Fişi să repare căştile alea să povestim şi noi mai mult, să-ţi zic durerile mele după ce stau o zi întreagă la magazinul de dulciuri, al doilea meu job, şi nu mânc nicio bunătate, pe gratis cel puţin. :))

Te pup tu dragă mică şi să ştii că are dreptate Adinutz, în genunchi mă-ntorc la ţine, şi la ea, la toţi dragii mei, că eu sincer nu aş putea stă prea mult departe de tot ce mi-i drag. TE PUUUUP şi TE IUBESC. Sper să mă ierţi că am fost nashpa şi nu ţi-am scris atâta AMAR de timp. >:D<

A ta Blondă!“

Aventurile Blondei în SUA (1)

Posted on by
12

Le mai ţineţi minte pe buburuzele mele din facultate? Alea împreună cu care formam un trio de blonde nepereche, faine şi foarte, foarte inteligente (=))). Mai ales Blonda, mai ales atunci. Ei bine, am terminat facultatea şi am luat-o pe drumuri separate. Al meu o dus până-n Bucureşti, la această mirifică revistă care îmi încreţeşte şi descreţeşte fruntea în fiecare zi, iar Blonda o rămas în Mureş… până când o pus picioru-n prag şi-o zis că vrea o vară americană. Şi dusă o fost, exact în aceeaşi perioadă în care şi Runia şi-o luat rămas-bun, părăsindu-ne pentru nişte negri Franţa.

Şi pentru că mie, una, SUA mi se pare aşa, o adevărată utopie despre care vreau să aud de la persoanele în care am încredere, i-am promis Blondei că public aici, ca guestpost, tot ce-mi trimite pe mail: gânduri, impresii, păţanii, tăt. Am mituit-o cu faimă, că altfel n-are răbdare să scrie… Deh, Blonda… 8-|

Ca să-nţelegeţi contextu’, iată bucata importantă din primul mail pe care i l-am trimis, fix a doua zi după ce-o plecat:

Aşa am dormit de zici că io tre’ia să călătoresc o zi întreagă. Ştii cum am io empatia aia exagerată, nu? Am simţit înzecit agitaţia voastră (a ta şi a Runiei) astăzi. M-o sunat şi asta înainte să plece. Două convorbiri de goodbye la distanţă de câteva ore îs prea multe pentru un singur suflet, şi ăla vai şi-amar de el, ca al mnieu! Mă gândeam cum ai călătorit, cum te-ai mirat că zbori, cum ai cuprins cu privirea norii, noaptea, dimineaţa, soarele, distanţele, miile de kilometri, cum ai tresărit la fiecare turbulenţă, cum îţi aminteai că-ţi ziceam c-o să te mănânce rechinii. :)) Şi-apoi mi te-am imaginat punând capul pe-o pernă şi întinzându-te în pat după o jumătate de lume străbătută, trezindu-te a doua zi, amorţită, încercând să-ţi dai seama unde eşti, amintindu-ţi toată aventura şi zâmbind, gândindu-te că eşti în America, visul poate începe. :)

Apoi, văzând că tace:

Tu, io bag mâna prin monitor, o scot în America şi te strâng de gâţi! SAY SOMETHING! :D

În cele din urmă, o grăit, aşa că vă ofer, cu încântare, mailu’ la care-am râvnit ca o nebună.

“Hă, hă… merit să mă strângi de gâţi fără îndoială, Rox dragă, dar uite că am ajuns şi io în faţa calcului, cu energie să scriu. :P Deci, descrierea ta despre cum o fost toată etapa cu drumul – că n-o pot numi pur şi simplu “zi”, la cât de lungă o fost :)) – se apropie foarte mult de felul cum s-au petrecut şi simţit lucrurile în avion (iar empatia…), cu excepţia câtorva mici detalii: de fapt, nu am prea cuprins cu privirea noaptea, pentru că am ratat-o călătorind în timp :D; în schimb m-am minunat la marea de nori de sub mine. Mi-a plăcut foarte mult zborul din Europa în Amerca – cu totul alte senzaţii îs atunci când zbori la 10.000 de metri altitudine şi te mai nimereşti şi pe aripă. Nu aveam nicio problemă cu turbulenţele, care se simt ca gropile din drumurile noastre, deci nimic nou. :)) În schimb, când ma uitam cum se ridică aripa aia imensă deasupra mea mi se strângea stomacul… şi acum mi se ridică părul pe mine. Mi-a placut foarte mult aterizarea, dar nu momentul când avionul atinge pământul, că nu-s io aşa pământeană :)), ci momentul când pierde din altitudine rapid; atunci îi cool, frate. =)) Te caci pe tine cu stropi. =))

Din New York n-am văzut nimic interesant de jos, dar de sus îi mortal. Totuşi, am regretul că n-am zărit Libertatea, nu eram poziţionată bine, cred. No, deci aşa am ajuns eu în America… aici, momentul 1: mă pierd. Pe scurt, nu găseşte gps-ul adresa mea şi şoferul, foarte de treabă, refuză să mă lase singură, noaptea, într-un oraş necunoscut. Aşa că, draga mea, ajung un oraş mai încolo, la o fată din Bucureşti, pe care o ştiam abia de patru ore, deci nu dorm deloc relaxata ci crispată, că trebuia să aştept telefon de la şofer, să-mi spună când trimite pe cineva să ma ia, să mă ducă la oraşul-casa. Ajung şi aici, dau cu greu de fete şi de casă, care se dovedeşte a fi într-o zonă rezidenţială, unde ai acces doar pe bază de cod pin şi care are o frumuseţe de piscină, plus jacuzzi, plus fântână arteziană, de-mi saltă inima din loc de câte ori mă întorc acasă.

Acum, lăsând descrierea asta excesivă, vreau să-ţi zic, Rox dragă, că americanii şi America, în general, cât am văzut din ea până acum, mă încântă. Dacă ai şti cât m-o ajutat şi cât de mişto pot fi unii, nu ţi-ar veni să crezi. Mie nici acum nu-mi vine. Şi se pare că l-am avut pe Doamne Doamne cu mine tot timpul, că prea o mers toate din plin. Atâtea mai am să-ţi povestesc, dar mă doare mâna de la scris, aşa că sper că ţi-i lua şi tu căşti şi-om vorbi, aşa când ni s-o potrivi programul cum trebuie. DACĂ aţi fi aici, voi cei dragi tare mie, ar fi locul perfect pentru mine.“

Va urma. Oh da, am uitat să vă zic că Blonda îi în Rehoboth Beach şi face acelaşi lucru ca Al Bundy: selling shoes. :D Abia aştept următorul mail, da’ cunoscând-o, probabil o să mai dureze. :))