Termostatul arată deja 25 de grade în sufragerie și îmi dau seama că nu mai e mult până încep cele două-trei luni de pălălaie, în care știu că n-am cum să trăiesc în propria-mi piele, dar n-am nici cum să ies din ea. Vara, sora nespălată a celorlalte trei anotimpuri, o țață prăfuită și zgomotoasă, cu gălăgia ei de roi de motocoase și cu mirosurile ei ocazionale de hoit, cu betoane încinse și asfalt moale, cu motorete ambalate când ți-e somnul mai dulce, cu furnici mișunând pretutindeni și cu răcoare de negăsit.
Sezonul începe de fiecare dată cu mierlele și trilurile lor îmbietoare, seducătoare chiar, după liniștea mohorâtă a iernii. În zori de primăvară, când mă străduiam să pozez un minidinozaur din ăsta negru pe-o cracă, vine la mine un domn în vârstă, întrucâtva gârbovit, și mă întreabă complice, cu accent maghiar:
— Are cioc galben sau roșu? — Roșu, zic eu.
Deși era mai degrabă portocaliu, știam ce diferență încearcă să sugereze. Zâmbim amândoi și spunem deodată:
— E mierloi.
Nu vorbim aceeași primă limbă, dar am rostit același cuvânt în același timp și asta m-a făcut să zâmbesc toată ziua.
Să stai în vârf de deal, la etaj superior, cu vedere către trei puncte cardinale, înseamnă că vara vezi în zare perdelele de ploaie. Cerul e întrerupt din loc în loc de voaluri punctate, de neguri întunecate ca niște vălurele în acuarelă. Uneori văd câte trei astfel de zone deodată. Alteori perdeaua se lasă și peste dealul meu și mă gândesc la căsuțele de la linia orizontului, din care se vede cum se așterne ploaia peste noi. Și-mi place că mereu, undeva, cineva știe că plouă. Că ploaia spală, că apa curăță. Că poți sta să privești unduirea curgătoare, simțind reigienizarea interioară.
Se spală casierița care se plânge în gura mare la telefon că e la lucru și „vin toți mocicoșii” în timp ce scanează o pâine și-o sana pentru un muncitor în salopetă plină cu var. Se spală imaginea ariciului pe care am vrut să-l mângâi înainte să-mi dai seama că zace fără suflare. Se spală toate clipele în care mă lupt ca bunicii să nu fie părinții care au fost. Se spală pornirile către exces, conflict și despicat firul în patru. Se spală oboseala cronică, ecranul de dincolo de minte, îngrijorarea lipsei de îngrijorări față de viitor. Se spală zăvorârea redutelor copilăriei. Se spală gândul că nu poți sădi dragoste de cărți cu dispreț față de necititori. Se spală tot și toate, căci perdelele cad și ascund. Se spală și vara. Și rămân cu gândul la mierloi.
De-a lungul vremii, am trecut printot felul de dubioșenii cu tot felul de dubioși. Chiar zilele trecute mă întreba cineva ce folosesc ca să mă apăr de câini. Căci da, m-a atacat un câine pe vremea când locuiam în București, și m-a mușcat atât de tare încât adio, pantaloni, iar până m-am plimbat din spital în spital ca să găsesc un antitetanos, i-am năclăit taximetristului bancheta din spate cu sânge. Toate astea în plină zi, prin nămeții de doi metri. N-a fost deloc distractiv. Nici până în ziua de azi n-am mai pus piciorul în Militari, ba chiar m-am mutat din București, și nu pot să spun că n-a contat și experiența asta.
Și pentru că, în afară de extratereștri, pare-se că pe mine m-atacă toate speciile, chiar și în pașnicul oraș natal de provincie era s-o pățesc acum vreo doi ani, pe vremea când încă împingeam căruciorul.
A venit la mine un tip înalt, în geacă roșie, pe care nu l-am mai văzut niciodată, dar care părea extrem de posac și gata să devină violent. Tot în plină zi, tot în zăpadă. Mă privea cu furie și se răstea la mine într-o limbă pe care n-o pricepeam, care nu era nici maghiară, nici germană, nici romani, nici română. Ca mamă cu un prunc după tine oricum te simți vulnerabilă cam în orice situație, darămite în asta. Nu știu cum de m-a lăsat să plec, că deja întindea mâna după mine. Se poate să fie pentru c-am ridicat glasul. Am ajuns acasă lăcrimând și tremurând. După câteva zile, eram echipată cu spray cu piper și aparat cu „minielectroșocuri” (zic ei pseudoalintător – dar tot un fel de armă albă). De atunci, evit zona.
Dar acum o săptămână… a picat cireașa mălăiață fix pe vârful tortului. De data asta nu am fost direct vizată, însă, cumva, asta face totul să fie chiar mai sinistru.
Mă întorceam – de unde altundeva? – de la librărie și, pe când coteam de la bulevard, am văzut printre blocuri un domn pe la vreo șaizeci de ani, îmbrăcat la patru ace, cu palton kaki până-n pământ și cu un câine scos la plimbare. Nimic suspect până aici. Doar că domnul în cauză stătea. Și nu oricum, ci smirnă și cu brațele îndepărtate ușor de corp. Neclintit. Privirea mi-a alunecat de-a lungul unuia dintre ele și am văzut, în mână… țeava unui pistol înfășurat într-o batistă. De unde știu că era pistol? ERAM FOARTE APROAPE. M-am întors nonșalant și, cu gheața-n spinare de frică, am plecat mai departe. N-am grăbit pasul ca să nu par suspectă. Nici nu m-am uitat înapoi.
Concluzia? Păi… am urmărit apoi toată ziua știrile locale, deși nu știu ce speram să văd. Crimă? Sinucidere? Cățel depunând plângere la poliție că e amenințat să strângă de unul singur după el? Nu știu, zău, dar de atunci chiar încerc să evit zona.
Ca orice părinte proaspăt, am trecut printr-o perioadă în care vorbeam foarte mult de copil, de mă mai acuzau gurile rele că încep să o apuc pe calea parentingului. Cumva, nu ajută nici faptul că mania mea eternă este și va fi literatura pentru copii. Și meseria, că ăștia suntem, cu ăștia defilăm. Dar de acolo până la parenting, până la a mă apuca eu să vă dau sfaturi despre cum să vă creșteți pruncii, pfai, e o cale mai lungă decât de la Kremlin la Mecdonalț. Eu? EU să dau sfaturi? Băi, fiți atenți aici, vă descriu o singură zi în care chiar m-am străduit să petrec mai mult timp cu copilul meu. Rămâne apoi să-mi spuneți cam de ce fel de parenting aș fi eu capabilă. :))
În timpul săptămânii, cu gogoașa mea ies mai mult bunicii. Sunt suficient de norocoasă încât să fiu o mamă de apartament, cu bunici la o alee distanță, gata oricând de babysitting, plimbări în natură și prin parc; bunici care o hrănesc cu mâncare adevărată (nu încropită, ca la noi în casă) și o răsfață în fel și chip. Astfel, în timpul zilei pot lucra nestingherită. Mă rog, aproape, că după masa de prânz se întoarce, nu vrea să doarmă la ei. Singurul lucru pe care-l am de reproșat bunicilor e că mi-or învățat-o să vorbească cu „mă”. Nu propriu-zis, l-a auzit ea și l-a absorbit. Și jur că mă umplu de toate spumele când aud un boț de om de nici doi ani urlând „LAS-O, MĂ!!!!!”. Nici măcar pronumele corecte nu le știe ca să se refere la ea însăși, „tu” e eu și „eu” ești tu, dar bine că îl știe pe „mă”. No. S-o mai întors și cu mai grave, dar le-a uitat repede. Ăsta a rămas.
Așadar, în weekend încercăm să recuperăm. Să ne plimbăm în trei, să o ducem prin locuri pe care nu le vizitează cu bunicii, să pornim „în aventură” – da, chiar așa îi zicem. :)) Ieri am fost într-un parc cu groapă de nisip, unde am fost nevoită să trag de trei ori aer adânc în piept ca să nu crească tensiunea când a intrat acolo cu săndăluțele recent scoase din cutie. Iar azi… astăzi am lăsat-o să iasă afară cu duckie. Moșu-său niciodată nu ia rața când o duce la plimbare, că cică:
– Da’ cum să nu, să mai port și grija lu’ duckie! Că o duce până la mijlocul aleii și p-ormă nu mai are chef de ea, ce să fac două ore cu rața pe-afară?
duckie de-mpins în repaus
Moșu avea aceeași teorie și despre cărucior. Probabil unul dintre motivele din care copila mea știa să umble la zece luni.
Aaaanyway.
Mare încântare mare pe ea să iasă afară cu rața. Dar cum dă să iasă din lift, nu ridică bine săndăluțele prăfuite cu nisip și zdronc, se-mpiedică de prag și cade cu duckie cu tot. I se umflă degetul roșu ca o râmă obeză după ploaie, plânge. Bun, zic, începe bine. Lasă, puiule drag, te-ai speriat un pic, îți poți mișca degetul, bine că n-ai dat cu bostanul ca atunci când zici că ți-ai anexat un ou de bibilică în mijlocul frunții. În gândul meu… na, bine c-a trecut și asta, hai să ne vedem mai departe de ziua asta faină.
Ajungem în parc. Menționez că încerc să-mi exersez calitatea de părinte din umbră, privesc și nu intervin decât în cazuri extreme, așa că eram acolo mai mult pe post de privitor. Eu ca eu, măcar eram în picioare, gata să sar în caz de ceva, orice, dar Ju al meu se tolănește pe o bancă în poziția stea-de-mare și se apucă de discutat cu alt supraveghetor.
În fine, începe gogoașa să se joace cu o fetiță de vreo trei ani, o păpușă blondă cu ochi albaștri, cârlionțată, bâlbâită, și care-n loc de duckie avea o figurină de vreo 30 de centimetri cu Spiderman. Care Spiderman era iubit și apreciat, adică dat pe hintă. Leagăn pentru non-ardeleni. Și când păpușa cârlionțată vede că a mea atentează excesiv la Spidermanul ei, îl ia și se duce mai încolo să-l giugiulească. A mea nu schițează niciun gest de supărare, se apucă să împingă hinta goală, că doar are imaginație. Cântă, gângurește, e fericită.
Și atunci fac prostia să ascult de cel mai pozat sfat de pe clădirile bucureștene: „Privește cerul!”. Mă uit la albastrul ăla de vară și mă zgâiesc în căutarea avionului cu parașutiști care se aude zi-lumină de când nu mai am motiv de căutat termostatul în casă. Vara și poluarea fonică merg mână-n mână. Cinci secunde a durat belșugul ăla sufletesc de „toate sunt OK în viața mea”. Cinci secunde de neatenție. Și dintr-odată aud țipete, urlete, bocete de copil. Al meu, copil meu.
Zăcea asta mică pe jos și orăcăia, lovită-n falcă de hinta fetei care se dădea alături. O iau în brațe, o scutur de praf, evaluez pagubele cu urechile țiuind de decibeli lăcrămoși. Da’ ce să evaluezi, vericule, când avea copila mea un obraz cât al unei veverițe care-ndeasă înăuntru ghinde? Pfai.
O culeg frumos și pe ea, și pe duckie, urcăm la bunici, că erau mai aproape. Acolo circul de pe lume, toată lumea strânsă în jurul ei, aplicând tactica antedecembristă de a vârî năcazurile sub preș pe principiul „tu n-ai probleme” sau „îți trece până te măriți”:
– Vii cu buni să vezi ursulețul? Te așteaptă cu urechile pe ochi, uite cum și-a pus urechiușele!
– Hai la Moșu-n brațe. Hai, vii la Moșu?
– Da’ lăsați-o un pic să-și revină…
Ăștia nimic, nene. Copila toată transpirată, urlând din toți plămânii, cu obrazul gata să găzduiască încă vreo cinci maxilare, pe puțin.
– Vii să ne jucăm cu mingea? Vii să te joci fotbal? Hai!
Eu deja simțeam că nu, că gata, că gura-i stăvilar de venin și că dac-o deschid e vai și-amar.
– DA’ VOI AVEȚI CHEF DE FOTBAL CÂND VĂ DOARE FALCA?!
La care ai mei fac:
– Nu-i mai tot aduce aminte, trebuie distrasă!
Da, sigur, eu eram reminderul, nu ditamai vânătaia în formare.
În fine, se liniștește toată lumea cumva. Gogoașa mănâncă fără probleme, semn că în interiorul gurii nu e chiar total damage, se potolește, își revine, se joacă. Are un obraz de zici că a încasat-o serios la box, da-n rest toate bune și frumoase.
Măi, dar nu trec nici zece minute, că tolănită pe pat cum stăteam să-mi revin și eu, și cu ea cățărându-se pe acolo pe mama, perna eternă, reușesc cumva să-i dau o copită-n țeastă de o răstorn din pat… Da, colac peste pupăză, am lovit-o și eu. Și iar orăcăieli, bocete, scâncete.
Trei. De trei ori. Trei capace și-a luat, săraca, în mai puțin de o oră. În ziua noastră liberă, cu timp petrecut împreună și alte scene rupte din filmele americane. Mă și gândeam cum aș fi reacționat dacă mi-ar fi adus-o Moșu acasă cu falca veverițească vânătă și în halul ăla de plesnită. Probabil Sigur nu prea strălucit. Dar și de-a naibii inaugurez aici categoria intitulată „parenting”, unde probabil veți găsi numai failuri de genul ăsta.
Iar ca un ultim sfat, dacă tot fac parenting: nu privi cerul, stai cu ochi pe plod.
Prima boabă a explodat în ziua în care și-a descoperit mâinile și zgrepțăna ursul somnoros de pe apărătorile pătuțului, mai fascinată de degete decât de animal. Ultima sper să pocnească odată cu inima bătrânei sărite de suta de ani, care dobândește taina de pe urmă și află ce e dincolo.
Ziua în care a spus, pentru prima oară în viață, “I love you”. Mai mult cântat decât rostit, cu aceeași intonație jucăușă cu care i-l mărturisesc și eu englezește, într-un amestec adorabil de nedeslușit, fonfănit, bâlbâit și bebelușesc. Dar zis cu toată gura întinsă de la o ureche la alta, într-un stil Cheshire infantil.
Am vrut să trec peste cuvântul îndoliat și să sting candela în casa în care, așa cum se spune elegant în zilele noastre, ”făceam curățenie”. După ce am vânat cu gheara ascuțită a speranței amintiri prin toate sertarele — scrisori, vederi, albume, timbre, poze, medalii, cupoane și liste cu punctajul la partide de rummy — și am înțeles, în cel mai dureros mod posibil, că astea sunt singurele lucruri cu adevărat valoroase pe care le lăsăm în urmă, voiam să torn chihlimbar peste toată casa și să apropii lupa către insecta prinsă acolo în orice moment din viitor în care mă va fi pălit dorul. Nu mai voiam să mișc nimic, să iau nimic, să sortez nimic… și mai ales nu mai voiam să simt nimic. Am mai vrut doar să sting candela, ca să nu se mai insinueze în gânduri, ca mucegaiul în pereți, nici măcar o vagă bănuială a unei alte pierderi. Dar candela nu s-a lăsat stinsă și a ripostat. Și am înțeles, o dată, că-mi doresc să mă bântuie, și doi, că sunt dublu irațională, fiindcă dragă spirit, ai câștigat, îți și las candela, și mai și aleg să cred în tine că n-o să asmuți nicio flacără asupra insectei din chihlimbarul meu. (Beșica de pe deget se vindecă frumos și nicio veste de la pompieri).
De la etajul 8 cobor privirile spre întunericul aleii și văd zgâmba roz pășind hotărât către stradă. Și atât. Doar ea spre trafic. Niciun însoțitor delegat, niciun bunic grijuliu, nicio prezență liniștitoare. Era atât de negru, încât era una cu întunericul. Poate nu chiar cele mai cumplite 15 secunde din viața de părinte, dar cu siguranță în top 3.
Toți bătrânii tăi au fost cândva bebeluși pufoși cu ochi supradimensionați.
Băbuța dinspre care răzbate un vag iz de urină și care te face să simți că eternitatea s-a născut la coada de la farmacie? A fost cândva un bebeluș adorat, al cărui iz de caca stârnea numai zâmbete.
Moșneagul care răsuflă din greu păcănind cu un cadru metalic pe asfalt? A fost cândva un bebeluș cu picioare dolofane și dornice de explorare.
A scris Alexia Udriște un articol despre cum se disociază maternitatea, creativitatea și productivitatea, și citindu-l am simțit nevoia să scriu și eu câteva cuvinte pe marginea subiectului.
Sunt un om care simte nevoia să creeze, să se exprime, să aștearnă gânduri și idei. E o nevoie aproape fizică, asemănătoare cu o presiune pe piept. După ce totul a scăpat din mine spre lume, respir mai bine. Nu e o metaforă, așa sunt.
De cele mai multe ori, fac poze și scriu, mai nou, despre bețele frumos colorate și cochete care nu fac altceva decât să transforme gânduri și idei în linii și curbe vesele sau triste. Stilourile și cerneala – pasiuni moștenite, dar nu mai puțin iubite decât omul de la care le-am absorbit și care mi-a deschis poarta spre o lume cu totul necunoscută și fascinantă, pe care nu mă mai satur s-o explorez.
Apoi sunt versurile, nebunia temporară de a face haz de necaz. Astea se transformă în poezioare semihazlii inspirate din viața de zi cu zi, de la cum mi-a intrat o pasăre în casă până la cartoful solitar pe care îl cresc pe balcon. Un fel de postări pe blog mai condensate, mai artistice, și de ce nu, mai nătângi. :))
Și apoi, firește, mai sunt cărțile. Alfa și omega, hrană spirituală și mintală, pâinea și sarea, salvarea și condamnarea, microbul de o viață, necesar pentru viață.
Iar acum un an, tot universul ăsta clădit pe nevoie a fost zguduit din temelii de un boț de om, care a adus cu sine o altă nevoie, tot fizică, de permanentă apropiere, interacțiune, atenție și dragoste.
Un copil iubit, dorit, care mi-a potrivit tacticos o pâclă de nesomn pe minte, un nor de negură pe gânduri și mi-a ascuns eul interior într-o ceață groasă. În primele șase luni nu am mai avut trecut sau viitor, doar prezent. Și sentimente cât munții, abrupți și greu de escaladat. Nu gândeam, doar eram. Nu visam fiindcă nu intram niciodată în REM. Nu visam nici cu ochii deschiși, fiindcă cei ai minții erau veșnic închiși.
Dar apoi, insesizabil, viața a început să se așeze, somnul să se lege, puiul de om să crească și să dea în pârg. La început câțiva licurici, apoi un far, și-n cele din urmă a răsărit soarele și pe ulița prăfuită din capul meu. Și frustrarea a pălit.
Iar acum, nevoile se țes frumos ca-n jocul omonim din copilărie. Iau telefonul să scriu ca să nu fugă armăsarul sălbatic (sau iapa costelivă, nu discriminez :)) ) ce mi-a trecut prin minte. Sunt mamă fără să crâcnesc, fără să-mi doresc să fiu singură cu foaia-n față. Iau de unde pot, cum pot, cât pot. Frumos, armonios, câte un mic pas, câte un minut, câte o oră nedormită.
Somnul ei de prânz e portalul meu spre lăuntric, oaza mea de idei, de frumusețe, de creativitate și de împlinire. Sunt două ore în care mă străduiesc. Nu am mai mult, așa că e un șut în fund să pot. E o constrângere de timp pentru o libertate absolută a sinelui. O strângere cu ușa pentru fericire. Oximoronul mămiciei. Absurd, dar adevărat.
Așadar, ce vreau eu să zic, de fapt? Că maternitatea face casă bună cu creativitatea. Disciplina și maleabilitatea sunt elefanții din încăpere.
Ah da, aproape uitasem: am creat ceva (sper) frumos pentru voi și pentru (iar sper) lumea întreagă. Când am putut, puțin câte puțin. Detalii în lunile viitoare (al treilea sper). :)
De ziua pruncei, Ju s-a apucat să încropească un tort baby-friendly din zece rețete amestecate, fiindcă Ju e vizionar, nu bucătar. (Evident, sărind peste mult-hulita rețetă leneșă cu pepenele învelit în cremă, căci, se știe, pepenele nu-i tort.) Fiecare detaliu, de la îndulcirea blatului cu sirop de arțar, la pasarea căpșunelor ca să le poată înghiți, până la decojirea caiselor că nu-i plac cu puf – toate au fost gândite cu dragoste, grijă și plăcerea de a-i face o plăcere. Nu asta fac părinții?
De gura lumii și fără prea mare tragere de inimă, am trimis două bucăți de tort la celălalt capăt al aleii. La o zi distanță și marcând altă zi de naștere, am primit și noi, la rândul nostru, tort din sens opus. Un fel de ping-pong cu torturi în susul și-n josul aleii.
Dar tortul ăsta nu e ca oricare altul, ci un tort-oglindă. A ajuns la noi într-o cutie în care era o masă amorfă de blat mult prea însiropat amestecat cu cremă și cu fructe. Nici măcar nu își păstrase forma de felie la transport.
Muma face tortul ăsta de cel puțin 20 de ani. Nu mi-o amintesc încercând vreodată altă rețetă. După un an sau zece în care i-a ieșit excelent, a început să fie un tort clasic, cu care mergea la sigur și care rareori apuca a doua zi după aniversarea sărbătoritului, întrucât suntem o familie de gogoașe și hapsâni. Dar de-a lungul anilor, rețeta a suferit modificări.
Prima dată s-a dus blatul, că nu merită osteneala dacă se găsesc atâtea tipuri în comerț. Pe urmă s-a dus și frișca, fiindcă e mai simplu să-nvârți cu mixeru-n Dr. Oetker. Iar în ultimii ani a devenit tot mai pregnant siropul. O zeamă bună de altfel, dar umedă, ca orice zeamă. Și care distruge blatul, deși oricum nu era mare lucru de capul lui ales de pe-un raft de supermarket. Dar chiar și așa, blatul e fundația, iar fundația e sub ape.
Tortul-oglindă reflectă degradarea, înecarea și shopping-ul ca ultimă plăcere. Nu mai e de mult făcut cu grijă, dragoste și plăcere, ci din inerție, din obligație și cu pasiv-agresivitatea convingerii că e mai bun ca tortul baby-friendly. E un tort trist, dărâmat de drumul lui “așa se cade”, de la un capăt al aleii la celălalt. E un tort necerut, nedorit, nesimțit prin simplul fapt că există în ciuda tuturor insistențelor să nu.
Dar ca în fiecare an, a sosit ziua când trebuie să accept pomana tortului.
Titlul de mai sus e expresia aia hipercunoscută din limba engleză, fight fire with fire, tradusă absolut peste tot anapoda ca luptă foc cu foc, de stă mâța-n coadă și boul la poarta nouă. :/ Nu tu răspunde cu aceeași monedă, nu tu ochi pentru ochi și ceva cu dantură. Desigur.
Iar această postare cu care nici nu mai țin minte ce voiam să zic a fost un draft început înainte de pandemie, de copil, de tot ce e urât și frumos acum pe lume.
Așa că nu știu nici ce să zic, nici ce voisem să zic. Doar că poate nu merită să ne gândim la răzbunări înflăcărate, că-i destul rău pe lume. Și că încă nu mă lasă sufletul să las în urmă locul ăsta de pe internet.
A trecut un an de când am început să merg constant la sală, unde pot să alerg liniștită vara hackuind de pe telefon aerul condiționat și iarna îmbrățișând caloriferul.
Nu frecventez cine știe ce sală exclusivistă; nu-i nici cea mai populară, nici cea mai apropiată, ci una relativ micuță și liniștită, unde garantat se eliberează cel puțin o bandă de alergat până apuc să-mi deznod firele de la căști (a se citi o eternitate mai târziu). Da, știu, căști cu fire, sunt o gym babushka…
Ați crede, cum au mai crezut și alții, că de-a lungul unui an în mod cert s-au înfiripat prietenii, că ajung acolo și bat palma cu lumea, că după antrenamente ieșim în gașcă la pizza shakeuri proteice sau că, măcar o dată ca-ntre muieri, am făcut schimb de povești de viață prin vestiare. Aiurea! Eu sunt acolo ca să îmi dau duhu’. Nu văd, nu aud, doar transpir. OK, OK, mă mai holbez uneori la niște țesuturi fibroase străbătute estetic de vinișoare sau la posterioare dodoloațe ca bomboanele gumate, dar numai fiindcă toate aceste diversiuni mă apucă de ochi și trag de ei până se fac ca la melci… În rest, zero interacțiune.
Asta nu înseamnă că nu cunosc personajele, fie frecventatoare cu regularitate, fie ocazionale – dar nu mai puțin marcante. De exemplu, tipul ăla musculos care pune mereu greutate maximă la aparate și apoi răsună toată sala de răgete, icnete sau microgângureli. Sau tipa-șnur care face două ore numai exerciții pentru poponeț. Sau mămica cool care-i povestește mereu instructoarei despre fascinantele sale concedii, dintre care unul anume a reușit să-mi provoace o adevărată călătorie a ochilor în jurul capului:
– A fost groaznic, o singură zi am reuşit să înotăm, atât a fost de rece apa! Dar ne-am rezervat al doilea concediu în Egipt doar de ciudă, şi îl scot şi pe ăla micu’ o săptămână de la şcoală.
Sau acel Popeye triunghiular, cu bicepși umflați și picioare spaghete, care a mormăit “PIZZA!!!!!!!” în timp ce ridica așa, cam cât un Matiz. Sau acea statuie grecească spoită cu glet, care se plimba pe banda alăturată crănțănind batoane în timp ce eu flămânzeam lângă ea cu 9 km/h.
Sau tăntica gogoșică ce mereu eșuează în vestiar ca o matrioșcă de nervi, oftaturi și pufnituri, în care cea mai mică păpușă e un ultraardelenesc și suferind “IOOOI”.
Cireașa de pe tort a acestei scurte dar cuprinzătoare treceri în revistă? Să încercăm să ignorăm și să trecem foarte-foarte repede peste nemaipomenitul moment în care, ca să nu congelez ca un pui de Crăiești, am fost nevoită să dezbrăc bustiera leoarcă la vestiar înconjurată de cel puțin zece copiluțe din clasele primare, care se holbau cu fălcile pe podea la murele mele degerate și gata de tăiat sticla… Nu, hai să NU. :(
Iar în prima mea zi de sală ever știți ce-am făcut? Oroarea de pe lume. AM CĂZUT DE PE BANDĂ. DE FAȚĂ CU TOATĂ LUMEA.
P.S. Dacă vă-ntrebați “bine bine, da’ ce-i cu titlul?”, ceva nu faceți corect dacă ajungeți la sală o halcă sănătoasă de carne și nu plecați de-acolo o biată legumă inaptă, cu brațe și picioare ca niște lujeri ofiliți.
