Căci da, ador să ascult oamenii trăncănind. Să-i studiez, să le observ mimica, să sorb cu nesaţ glume tâmpe şi seci, dar pentru dumnezo, chiar tre’ să deschid şi io gura? Really? În secolul ăsta? Nu pot doar să dau like? Sau faptu’ că am smiley face în loc de poker face nu valorează cât o replică, la fel ca online? Sau nu pot, dacă m-am plictisit, să las conversaţia să moară şi să-mi văd de treabă, ca pe messenger? Nu? Damn, ce oameni.

(Apropo de asta cu chat-u’ online, io-s aşa drăguţă că nici fereastra n-o închid până nu dau bună zâua… but hey, that’s just me, alţii mai trăiesc încă în… well, 2005! )

Messengerul e porţia mea zilnică de sănătate mintală. Fără prekinii mei virtuali dintr-însul, nu ştiu zo cum aş fi supravieţuit la primul loc de muncă. Şi e mişto, doamne, atâât de mişto, când discuţia alunecă în patologic! Când vorbeşti ce vorbeşti şi râzi şi tre’ să suni p-ormă persoana cu care discutai, ca să puteţi râde la telefon fo’ 5 minute, după care să vă vedeţi de poveşti în alt mediu, alte conexiuni, alte unde.

De exemplu, zilele trecute…

anonymous: stai sa iti ziiic
anonymous: ce am patit ieri.
anonymous: ca numai tie pot sa iti zic.
Roxa: what?
Roxa:
anonymous: iau un pahar de pe langa chiuveta…
anonymous: pun un pai
anonymous: torn suc…
anonymous: savurez
anonymous: subit mi se blocheaza ceva in pai.
anonymous: ma uit….
Roxa: uhm.
Roxa: gandac.
anonymous: era un prezervativ folosit. legat.
Roxa:
anonymous: aruncat in pahar.
Roxa: OH MY GOD!!!!
Roxa: ))))))))))))))))
anonymous:
Roxa: DE CE.
Roxa: ))
anonymous: NU STIU
anonymous: )
Roxa: era…
Roxa: al vostru?
Roxa: ))
anonymous: da, normal.
Roxa:
anonymous: il pusesem in pahar in dormitor
anonymous: l-am adus aici
Roxa: oh god.
anonymous: si normal ca nu ma uit ce ii in pahar inainte sa beau.
Roxa: ahahahahahhahhahhaha, nu mai pot.
anonymous: iti recomand sa te uiti.
anonymous: cand vii pe aici.
anonymous: :/
anonymous:
Roxa: po’ sa scriu asta pe blog?
Roxa:
anonymous: sigur roxa, atunci cand am zis numai tie puteam sa iti spun asta…
anonymous: that’s what I had in mind.
anonymous:
Roxa: nu scriu cine-i.

Şi n-am scris, m-am ţinut de cuvânt. Dar râd, oh doamne, cum râd. Asta nu înseamnă că nu sunteţi la camera ascunsă când discutăm despre prezervative.

Mă, nu ştiu cum m-o putut iubi vreodată f’un bărbat. Sincer. I can’t be loved. Nu sunt iubibilă, sau cum pana mea se zice. Sunt recalcitrantă, agasantă, rea, obositoare şi de multe ori cele mai mişto dialoguri au loc în capul meu, în loc de viaţa reală, pentru că mă blochează o replică şi nu mai pot zice nimic dup-aia. În plus, nici nu-s o păpuşă de plastic cu ţâţe mari şi păr perfect, căreia i-ai văzut fundul şi deja te-ai imaginat muşcând de el. Ba chiar din contră, bat aşa, înspre latura nasty a situaţiei.

Da, ştiu, m-am lăudat mereu că sunt perfectă. Sunt. Suficient cât să mă iubesc eu, nu alţii.

În schimb, îs aproape sigură că-s generatoare de obsesii. Tâmpe, dilii, absurde! Ce dracu’, dau două replici mai sonate şi amuzante, iar ei, masculi cu pretenţii c-ar fi trecuţi prin viaţă, cred că gata, s-au amorezat. Tha fuck. Wake up! Dacă sunteţi atât de plictisiţi de vieţile voastre încât să puneţi botu’ la doo glume făcute mai cu cap de o gagică căreia-i place să partyuiască, sunteţi cauze pierdute.

Fişioru’, cred io, o cam început să se sature de mine când ne-am mutat în Bucureşti şi n-am mai fost Roxa liberă, înconjurată de prekini şi mereu dispusă să închidă rockoteca, ci Roxa la primul job, fără timp liber, obosită şi foarte, foarte deprimată. Depresia omului căruia nu îi plac schimbările (să nu v-aud cu “da’ nu te-o obligat nimeni să vii în Bucureşti”, că vă sparg faţa!) şi s-a trezit, brusc, fără viaţă socială şi răpit de timpul liber. Şi da, îmi pare rău, Fişior tâmpit care ştiu că nu-mi citeşti blogu’ pentru că nu scriu nimic tehnic şi ingineresc, da-s om, OM, nu clovn. Un om dificil. You couldn’t handle me şi nu-i vina ta (nu c-ai avut vreodată procese de conştiinţă , da’ ţi-o părut rău că pleci, and that tickles my ego just right).

Aşa că nu confundaţi obsesia cu dragostea, bărbaţi tembeli. Nu mai încercaţi să mă cuceriţi cu replici din filme sau versuri din muzică, nici măcar nu-s creaţiile voastre. Nu vă daţi în stambă, nu mai încercaţi să păreţi mai mult decât sunteţi. Nu mă mai vânaţi, nu mă mai închideţi în colivii, nu mă mai ridicaţi în slăvi. Că n-aveţi de ce. Eu sunt un om simplu. Simplu, da?

Învăţ cum e să trăieşti singură într-un apartament dintr-un oraş străin şi observ că-mi place. Mi-e bine. Nu mai mănânc mâncare caldă, pentru că nu gătesc, dar mă hrănesc cu muzică şi mi-e suficient. Nu mai fug de oraş în braţele iubitului, ci mă folosesc de oraş ca să-mi fie bine. Mi-e bine. Pentru prima dată de când sunt aici, pentru prima dată după un an jumate de agonie, frustrări şi chin, mi-e bine. Îmi lucesc din nou ochii când văd un gagiu fain pe stradă, cânt din nou la karaoke, pierd iarăşi noapte după noapte după noapte ascultând muzică şi n-aş putea fi mai împăcată. Cânt, mă zbânţui, râd, dansez şi fac scheme de air guitar! I’m alive!

Asta nu înseamnă că n-am fost deprimată după tot ce mi s-a întâmplat şi relaţia sfârşită. Au fost zile în care am simţit c-am pierdut frâiele vieţii şi că acuma-şi face de cap, în ciuda tuturor împotrivirilor mele.  Am bocit, m-am zvârcolit, am sucombat. Dar într-o seară am început să mă droghez cu nesomn şi să râd. Şi să râd, şi să râd, şi să râd. Din orice, ca un labil scăpat de la nebuni. Prekinii mei au zis că gata, sunt pa, m-am defectat. De fapt, toate şansele să fie aşa. Sunt conştientă că a fost mai mult un mecanism de autoapărare, dar a devenit autentic. Sunt eu şi mi-o fost dor de mine.

Şi nu, dammit, nu am devenit ascet. Totuşi, am 24 de ani şi masculii faini şi dăştepţi mă răvăşesc, recunosc. Să mă ia naiba, sunt o neadaptată antisocială ascultătoare de rock, care râde, dansează, e drăguţă şi mişto cu oamenii din jurul ei. Un paradox ambulant, nici io nu mă-nţeleg. Voi pricepeţi ceva? Normală nu-s.

Am nevoie de echilibru şi armonie, chiar dac-oi mai da în depresii along the way. Trec, un optimism bolnav şi mârşav se ţine scai de mine.

Hai că nu v-am mai povestit demult ceva mişto. Într-una dintre primele zile ale celor două săptămâni de când stau singură, am căzut în butoiul cu melancolie. Mergeam către metrou la Universitate, pe lângă actuala groapă – viitoarea parcare subterană. Scăpasem de la lucru şi mă îndreptam către casă. M-am simţit dintr-o dată prea mică pentru un oraş atât de mare şi m-o cuprins disperarea că acasă nu mă mai aşteaptă, de fapt, nimeni. Ce caut io aici, de ce nu-s în Târgu-Mureş, lângă oamenii care mă iubesc, ce dracu’ mă mai ţine în oraşul ăsta…… un şir nesfârşit de drame. Când, deodată, trece pe lângă mine un muncitor tânăr, în salopetă, cu cască şi tot ce trebe… Mă arată cu degetul şi-mi zice, zâmbind:

- Te cunosc, Roxa!

What the fuck?! Evident c-am rămas în mijlocu’ trotuarului ca proasta, blocată. Nu ştiu cine era, nu ştiu dacă mă citeşte, da’ de altundeva “dăcât dă pă net” n-are de unde să mă cunoască. Noah, apăi cum să rămâi bosumflat când păţăşti d-astea? Mulţumesc, fan sau hater anonim!

I got my groove.

Şi acum îmi dau seama de ce mi-o plăcut mereu piesa asta, în ciuda comercialului izbitor şi a nonsensurilor limbii engleze pe care le propune. Niciodată nu mi s-o potrivit atât de mult versurile “şi cerul se-apropie şi cade pe mine, e bine, e bine…“.

1. a scăzut euro, deci plătim mai puţin la chirie (chestii de oameni mari, nu-i aşa, Silvia?);
2. a început să se aplice legea cu eutanasirea maidanezilor;
3. a reuşit să umilească pe cineva într-un domeniu în care nici el nu e expert.

Având în vedere că aproape gâdilea norii, atâta de sus îi ajungea nasu’, am mizat pe ultima variantă. Am avut dreptate, căci o femeie cu gândurile neîntunecate de PMS rareori se-nşală. Astfel, Fişioru’ mi-o povestit mândru cum i-a aplicat, metaforic vorbind, un tuşeu rectal profei sale de mecanisme fine, care avea ceva baiuri cu pluralele limbulului român, repetând încontinuu ceva legat de… două roate.

- Doamna profesoară, da’ nu cumva se zice două roţi?
- Nu nu, ştiu eu sigur. Corect e două roate.
- E două roţi! Consultaţi DEX-ul, iese triumfător Fişioru’.

În urma polemicii, colegii îl privesc acum pe Fişior ca şi cum ar avea cojones de zgârie asfaltul când păşeşte pe coridoare. Profa însă îl urăşte cu pasiune şi abia-l aşteaptă la examen. Sunteţi de acord să-l întrebăm atunci pe marele dom’ inginer Fişior di la Suşiava dacă i-o mers ziua ca pe roţi?

Vorbesc, desigur, despre hârtia igienică. Sincer, pe când o evoluţie în domeniul ăsta? Măcar se ocupă cineva? Mi-e greu să cred că peste sute de ani, urmaşii noştri vor fi atât de înapoiaţi încât să nu găsească altă modalitate de a împăca sistemul excretor cu igiena personală. I mean… wtf?

Până atunci însă, comuna hârtie igienică rămâne un instrument trebuincios şi indispensabil, care nu necesită un marketing prea ingenios pentru a se vinde, dar care se găseşte în suficiente forme şi culori pentru a fi o adevărată declaraţie de atitudine şi statut social.

• Hârtia SRI

E de un alb imaculat. Oricât te-ai şterge, reputaţia îţi rămâne mereu… pătată. Meniul ultimelor două zile nu e niciodată un secret pentru ea.

• Hârtia hipster

Colorată, cu multe floricele. O găseşti mereu pe cel mai cool suport de toaletă. Deşi pare că nu-i nimic de capul ei, e cea mai scumpă dintre toate. Considerată adesea inutilă, de fiţe.

• Hârtia piţi

Roz, pufoasă, niciodată în mai puţin de trei straturi. Culoarea stridentă îţi ia ochii, dar consistenţa te farmecă. Ai lăsa-o oricând să te atingă.

• Hârtia cucu-bau

Diafană, vaporoasă, subţirică. E mereu plină de surprize care opresc inima-n loc: uite degetu’, nu e degetu’. Cunoscută şi sub numele de hârtia Big Brother, din cauza găurii lăsate în urmă.

• Hârtia Texas-Chainsaw-Massacre

Ideală pentru un party de Halloween. Adesea comparată cu un şmirghel sau o răzătoare. Foarte dură, însângerează bunătate de posterior.

• Hârtia pensionar-în-RATB-vara

Se găseşte în multe forme şi culori, însă principala sa caracteristică este că e întotdeauna parfumată. De ce?! E la fel de necesară precum deodorantul peste transpiraţie

• Hârtia nostalgie-comunistă

Cur papirus disfuncţional, de cea mai joasă speţă. Se găseşte mereu în varianta tetra, cu aşchii de diferite dimensiuni, dar veşnic ascuţite. Dacă apar manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului.

• Hârtia polistiren

Nu absoarbe nimic, doar întinde. Se foloseşte pe riscul fiecăruia, dar… mai rău faceţi. Sunt necesare cel puţin trei suluri pentru o igienă mai puţin precară. Până şi hârtia de revistă glossy ar fi mai eficientă.

…

Da’ până cââând?!

Ne-am uitat, prima dată, la From Dusk Till Dawn.

Motiv: dansul lu’ Salma Hayek, care-ar fi alegerea numărul unu a Dianei, dac-ar fi gay.
Concluzia: LOL. WTF? Vampires? Too much, even for Tarantino.

În filmul ăsta, Tarantino afişează un ego cât Casa Poporului, urlând din toţi rărunchii cum că el ar fi, practic, Dumnezeul cinematografiei, sfidându-i pe toţi cei care au crezut că i-au ghicit stilul. Având în vedere că From Dusk Till Dawn îi din 1996, e de-nţeles de ce încă trebuia să lase de înţeles că are grandes cojones recurgând la… lucruri care nici nu ţi-ar fi trecut prin cap, în mijlocul unui film care părea, altfel, cât de cât normal (as normal as Tarantino can be). Dar oricum, prin simplul fapt că toată lumea a râs non-stop la replici, Tarantino şi-o mai atins o dată scopul. Orice film al său e ca o gură de aer proaspăt. Inclusiv ciudăţenia asta.

În pauză, Diana a găsit un musafir nepoftit la movie night… în întrerupător: un gândăcel mic şi durduliu, de Militari, pe care Fişioru’ l-a prins şi, după ce ne-o fugărit bine cu el prin casă pe noi, gagicile, l-o eliberat pe geam, crezând că astfel fraternizează cu el şi gândăcelul apreciază. Păcat că afară îngheţase.

Apoi, ne-am uitat la Filantropica.

Motivul: numa’ io nu-l văzusem, aşa că Ionuţ şi Fişioru’ o insistat ca asta să se schimbe; Diana şi-o rotit ochii şi s-o executat.
Concluzia: mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană, desigur.

Nu cred că mai are rost să vă zic ce fain îi filmu’ ăsta, cred că-s singura retrogradă care nu l-o văzut până aseară.

Fişioru’ şi Ionuţ s-o apucat apoi să joace scrabble, spre amuzamentul meu şi-al Dianei. Tabla era plină de cuvinte de trei litere, iar cel mai lung cuvânt era “infinit”. Haha, masculi fără vocabular, râdeam noi, muierile absolvente de profil uman. Totuşi, Ionuţ ne-a pus la respect când a format “cergă”.

Păcat că n-o durat mult…

- Uite, aici poţi face “laic“, le sugerează Diana.
- “Like“?! Da’ nu jucăm în engleză.
- Da, astea-s cuvinte în limba română, nu Facebook! se răstesc dragii noştri bărbaţi.
- Laic, cu accent pe i!

Ce ţi-e cu generaţia Facebook şi like-urile ei deloc laice.

Tot din categoria lucrurilor lipsite de sens pe care le mai fac bărbaţii, Ionuţ şi Fişioru’ s-o întrecut apoi în numărul de cuvinte cunoscute care încep cu litera h. Apoi, cu litera v.

- Hauleo, htăceţi, haisictir, văleu, valea, vterminaţi! le dădeam noi idei, ţinându-ne de cap.

Cine să mai înţeleagă bărbaţii?…

Seara s-a încheiat glorios cu un film din seria American Pie, văzut la Antena 1 cu ochii întredeschişi. Am ajuns acasă pe la 7 dimineaţa, iar Fişioru’, privind pe jumătate adormit de-a lungul străzii, şi-a revenit, dintr-o dată:

- Niii Rox! Două cuvinte cu care l-aş fi bătut pe Ionuţ! Astea nu le-am zis!

Tocmai treceam pe lângă Hiperclinica de Varice.

Iarna trecută, când ne-am mutat aici, era aproape imposibil să ajungem de la metrou până acasă uscaţi, neînglodaţi sau fără dureri de picioare. Trotuarul era plin de cratere, iar apa strânsă în ele le făcea imposibil de trecut dacă nu erai Superman sau vreun derivat. Şi acum am la muncă peria de haine cu care îmi curăţam violent, în fiecare dimineaţă, pantalonii stropiţi.

Vara s-o prins şi dom’ Piedone că dacă ne mai lasă aşa o iarnă, o să ajungem insulă. Aşa că ne-o trimis pe stradă o brigadă de Doreli, să rezolve problema. Iscusiţi şi răbdători, că vara era abia la-nceput, aceştia au pus, mai întâi, un rând de borduri, să nu mai curgă valuri de noroi pe asfalt de fiecare dată când plouă. După fo’ săptămână, observând gropile din asfalt iniţial ignorate, s-au gândit să facă ceva şi în privinţa asta. Aşa că au scos bordurile recent puse şi s-au apucat de frezat trotuarul, proces îndelungat şi anevoios, întrucât… deh, vară între betoanele din Bucureşti.

Au turnat asfalt, l-au bătucit bine, apoi au pus din nou bordurile. Au mai stat ei ce-au stat şi aşa, către august, s-o gândit că totuşi, în faţa curţilor oamenilor n-ar trebui să fie borduri, că dacă muritorii de rând au maşină, hă? Atunci ce-i de făcut? Au mai stricat o dată bordurile şi au lăsat drum de acces din şosea în curţi. P-ormă şi-au dat seama că-i prea mult beton, iar spaţiu’ verde e un must la alegeri. Au stricat asfaltul din marginea şoselei de tot, lăsând numai pământ.

Într-un târziu, l-au curăţat bine, l-au arat şi l-au îngrădit. A apărut şi ultima tură de borduri… Dar stai! Gardul e prea mare! Cheamă înapoi sudorii şi lasă-l la jumătate. Zis şi făcut. Apoi, în octombrie, s-au plantat nişte cioturi, care sper că la primăvară o să devină copaci. Acum două zile mergeam către metrou şi am observat că cioturile erau mutate din margine mai către trotuar…

În sfârşit, Piedone şi-a marcat teritoriul, cu o plăcuţă pe care scrie Sectorul 4, spaţiu verde. Să îndrăznesc oare să sper că asta a fost tot?

Şi totuşi… nimic nu se compară cu Dorelul propriu, din dotare. Fiindcă cuierul nostru întâmpină oareşce probleme în lupta cu gravitaţia, am rugat Fişioru’ să pună mâna pe ciocan şi să se facă util. Rezultatul? Când am ajuns acasă, să fac o criză de apoplexie şi alta nu:

Împricinatul curăţa cartofi în ipostaza asta:

…aşteptând, probabil, să i se aştearnă o muscă şi să se simtă…

(După aceste afirmaţii, mai pup io Dr Pepper la muncă… în altă dimensiune, poate. )

Se pare că amândouă avem o mică problemă cu cifrele. Aseară, Fişioru’ (student serios la Politehnică, bursier şi tăte alea) mi-o rupt filmul cu o întrebare simplă: cât face 7×8? 49, cum cât?… Sheesh, atâta nu ştii, student la Politehnică…

Când Fişioru’ o-nceput să râdă şi mi-am dat seama c-am dat-o în bară, am avut nevoie de un oarecare efort, de 4-5 secunde, să-mi dai seama unde-am greşit şi ce cifre înmulţite dau, de fapt, 49…

- Mă Fişior, îi scary! Chiar o trebuit să stau să îmi reamintesc algoritmul şi metoda de judecată ca să ajung la rezultatul bun. OMG, uit tabla înmulţirii!!

După aia o urmat, evident, o sesiune de rememorare. Dacă ne-ar fi auzit cineva, şi-ar fi făcut cruce (în formă de ori) în vârfu’ limbii. La final, Fişioru’ oftează, dezamăgit:

- Fac în fiecare zi o grămadă de ecuaţii, operaţii complicate. Ştiu derivate, integrale, diferenţiale, radicali şi logaritmi, da’ când vine vorba de adunări, scăderi, înmulţiri şi împărţiri, tre’ să stau să le fac pe foaie, pe-ndelete, una sub alta…

Ce vreţi, generaţia “calculator pe telefon”. Iar io… io am o scuză: am făcut Facultatea de Litere, nu Facultatea de Cifre, da?

Din acelaşi registru, azi munceam cu spor la redacţie, moment în care-o zăresc pe Incolora strâmbându-mi-se de afară, pe geam. (Nici chiar aşa!) Fuma şi gura ei o ţigară, să-şi drogheze simţurile şi să-şi întărească neuronii. E nevoie, în mediul ăsta ostil culturii…

După fix două secunde, mă sună. De-afară!

- Ce Dumnezo vrei, tu?
- Ăăăă, care-i codu’ de intrare?

Ţi-ai găsit. De un an şi mai bine, apăs butoanele interfonului din inerţie.

- Hai odată, că-s în tricou! Dracului, că l-am uitat! Tot apăs şi nu nimeresc…

Apăi mie mi s-o urnit sinapsele abia după câteva momente de blank, în care-am încercat să vizualizez în dosu’ minţii ce butoane apăs în fiecare zi. Cifre, cifre şi iar cifre! Patru cifre, mai exact. Greu…

Incolora: băi, da’ mă uitam ca prostu’ şi în capul meu era ceva cu 2207
io: ))))))))))))
Incolora: şi mi-a fost la obraz să sun la potârniche sau cum o cheamă
Incolora: secretara
Incolora: tatiana, tatiana, tu mă porţi către nirvana

Well, we ain’t getting any younger. Dar păstrez în suflet vie consolarea tuturor lucrurilor pe care o să le pot face la pensie. Deodată.

Să purcedem, dară, cu trei din primul meu concediu ever, făcute acasă la Fişioru’, unde altundeva? Dacă vi se pare c-am muncit cam mult pentru un simplu concediu… asta înseamnă timpul liber petrecut în familie, după o anumită vârstă şi dacă eşti mutat în alt oraş, unde ei au impresia că tu huzureşti. Aşa că beware.

1. Roxa face gem de corcoduşe la lumina telefonului ei dăştept HTC ChaCha

Bine aţi venit în anul 2011, în preafrumoasa Bucovina. După ce m-am spetit o juma’ de zi să desfac corcoduşe şi să le curăţ de sâmburi, iar apoi altă jumătate de zi încercând să-mi curăţ mâinile rămase galbene de la ele, am pus de-un gem însângerat cum n-o văzut Parisu’! Noaptea, că ziua se gătase. Evident, în bucătăria aia de vară nema bec, aşa că m-am descurcat. Vedeţi ce faruri are jucărica? Unde mai pui că eram conectată şi pe Facebook! Şi da, vorbeam singură. Se aud, în fundal, ciripiturile de-nserat ale orătănilor numite, generic, pui de găină. La un moment dat o intrat muma Fişiorului să mă supravegheze (apucături de soacră?!), da’ mi-o fo’ cumva s-o filmez. Hihi.

2. Fişioru’ se joacă real life Tetris (oţâr’ NSFW)

Iar io stăteam acolo ca fraiera, pe post de Ana a lu’ Manole, să-i spun că îi cam pică budigăii de pe fund. Între timp o venit  muma Fişiorului, moldoveancă get-beget – auziţi acşientu’, uăi, îi mortal! Plus ceva rude de-ale lor cu prunc, pe care l-am speriat cu faru’ HTC-ului în ochi. La dracu’, multe rude au moldovenii ăştia! Veci nu oi învăţa tot arborele genealogic…

3. Zmeul homemade 2.7

Din pungi de plastic şi ce-o mai găsit prin casă, Fişioru’ o făcut un zmeu, pe care l-am plimbat apoi pe dealuri. Când să-l dea însă pe mâna muierii, s-o dus naibii şi cârma, şi karma, şi tot…

4. Mâţeeee

Să revenim pe plaiuri sudiste, mai exact la mine-n redacţie. Protagoniştii? Doi pisoi salvaţi din Cişmigiu şi adoptaţi de oameni mărinimoşi de la mine de la lucru. Erau mici, slabi şi nici nu ştiau să mănânce, dar tinereţea i-o salvat. Distracţia are loc în birou la corectură, unde ne-am adunat ca nişte ţaţe profesioniste ce suntem şi i-am smotocit pe ăştia mici.

Bonus: poze cu alintata milf a redacţiei

cu ce întreţii oaspetele când n-ai smotocei? căştile de la iPod, desigur…

well, it works…

…until it doesn’t

Asta e, într-un fel, pisica redacţiei. Fetele de la corectură îi cumpără întotdeauna mâncare, iar în timpul zilei s-a aciuat pe lângă noi. Mereu intră în redacţie pe geamul biroului meu, că-i la demisol. Se îmbuibă, îşi face siesta, apoi pleacă şi se întoarce a doua zi. Smart cat, eh?

5. Fişiorului îi place să doarmă fără ca io să-mi dau seama

Încheiem cu un filmuleţ domestic. Fişioru’ are un program foarte sănătos: se trezeşte dimineaţa pe la 7 şi adoarme maximum la 11-12 noaptea. Mă rog, adoarme… vorba vine. E lezat în orgoliu că Moş Ene îl vizitează mereu mai repede decât pe mine, aşa că doarme… pe furiş. Deşi-l aud în pat cum sforăie, dacă mă duc să-i iau telecomanda din mână, se răţoie şi se răsteşte că-i treaz! Doamne fereşte să-i atragi atenţia că a şi sforăit – rişti să se supere pe tine de ciudă! Uneori aţipeşte, apoi se trezeşte brusc şi repetă, mişeleşte, ultimele cuvinte pe care le-o auzit la tv, mă priveşte triumfător, iar în două secunde e din nou în lumea viselor.

Aşa că l-am filmat. Da’ ce, credeţi că asta l-ar fi făcut să recunoască? Aiurea! El voia, de fapt, să mă testeze… ce n-aţi înţeles?

Astă-vară, Fişioru’ o reuşit inegalabila performanţă de a-şi pierde portofelul la metrou. Cu acte, carduri, legitimaţii şi o poză tare faină cu subsemnata. Tot. Noroc că fondurile comune stau la capul “familiei”, adică io. Şi fiindcă, în general, moldoveanu’ nostru îi perfect şi el îi conştient de asta, de când “a călcat strâmb” e paranoic şi se panichează oricând nu mai găseşte ceva.

Dar astea aparţin trecutului. S-o rezolvat, am trecut peste, am uitat. Doar poza a rămas neînlocuită…

Luni, îmi sun masculul nepereche de la muncă.

- Noah servus! Hat mit csinalsz?

Deh, ca târgumureşenii cu un veşnic nestins dor de casă în suflet… Prin inima Ardealului, mit csinalsz e o dovadă de cordialitate protocolară.

- Bine, ce să fac? Uite, pe la facultate, zice Fişioru’, demonstrând că atâta maghiară ştie orice moldovean.
- Da? Mno, fii atent cum facem pe seară: mergi la supermarşeu, cumperi…
- !#¤#&/( (chestii nedesluşite, foşnete repezite, lucruri trântite)
- Alo? Fişior? Aaaaalo?
- (tăcere)
- Ce pana m… aaaaalo!!!
- Rox, hai că te sun olecuţă mai încolo, bine? mă expediază panicat Fişioru’.
- Stai repezitule, ce-ai păţit?
- Ăăă, mm… nimic.
- Zi mă!
- Naaaah bine… nu-mi găsesc telefonu’! Nu-i nici în bancă, nici în rucsac, am răscolit toată geaca… nu-i!

Şi dă-i şi râzi behăit în gura mare…

- Mă inteligentule mă, d-apăi tu cum crezi că vorbeşti cu mine? La ureche l-ai căutat? Noah, la asta nu te-ai gândit!

Păţăşti, da’ unii mai rău ca alţii. Repede se mai ramoleşte generaţia asta tânără… Şi când te gândeşti că Fişioru-i cu trei ani mai mic decât mine, iar pigmentul colorator al cosiţelor sale e cu mult mai închis decât al blondei voastre, yours truly…

Cel mai îngrozitor însă mi se pare peronul îngust de la Piaţa Romană, care arată ca nişte catacombe bombardate. Dacă suferi de claustrofobie şi/sau rău de înălţime, ăla eşti.

(Apropo de claustrofobie, glumă coaptă instant: ce-i mai rapid decât un melc? Un melc claustrofobic. Hăhăhăhă )

În schimb, îmi place că metroul mă întâmpină mereu cu câte-o floare faină. Mai o Zambilă, mai un Bujor, şi nu ştiu cum se face că toate dimineţile ies frumoase. Lăsând gluma la o parte, în metroul bucureştean am întâlnit cele mai comode scaune dintr-un mijloc de transport în comun. Alea albastre, da: suficient de late pentru un posterior impozant, exact la înălţimea potrivită încât să nu provoace dureri lombare sau de genunchi şi… mereu lucioase şi curate.

ce mai vedem prin metrou: o tanti de religie neidentificată citind…

…şi o potaie atât de scumpă, de aproape am lăcrimat

Vara asta însă…  s-a ivit o problemă.

Nu cred că există persoană din ţara asta care să nu ştie cât de umedă şi caniculară-i vara în sudul României. V-aţi dori să se fi inventat frigiderele portabile şi să le căraţi în spate, să vi se ataşeze chirurgical de trup o bucată de banchiză, să vă izbească-n numele tatălui icebergu’ din Titanic… Cel puţin io ajungeam la metrou, după 15 minute de mers prin soare… totalmente lichefiată. Şi, ca oricine care se urcă în metrou la Apărătorii Patriei, găseam un scaun liber (lucios şi curat) şi mă aşezam.

Da’ noah, se putea să meargă toate bine? Nu, evident, Cristoase! Când îmi părăseam locşoru’, ajungând la Universitate, observam sub mine… apă. Era acolo? Am stat pe ea? Ahaaa! Îi de la aerul condiţionat din metrou, care vine direct pe scaune şi le răcoreşte. Ingenios, dar se pare că aerul rece face condens cu fundu’ meu încins, rezultând… vapori de apă, care se văd când mă ridic. Ruşineeaaa…!

Asta-i povesteam Blondei az-vară, când s-o făcut bucureşteancă două zile, să-i dea şah-mat birocraţiei în lupta pentru viza spre locuri mai bune. Daaaar… m-o pus Scaraoschi să-i mai precizez, într-o paranteză, că Fişioru’ face mişto de mine când mi se-ntâmplă asta. Şi ce s-o gândit atunci Blonda, cu neuronu’ ei singuratic, pupa-o-ar mama? Să facă şi ea! – că dără di ce s-o lăsa mai prejos?

Aşa se face că mergeam amândouă spre gura de metrou, într-o yet another day in paradise. Sfincteru’ iadului se dilatase peste măsură. Erau 40 de grade… ca-ntr-o gură de dragon scuipător de flăcări, ca-ntr-un cazan de benzină clocotindă, ca-ntr-o saună rusească pregătită pentru americani. Era atât de cald, încât Hruşcă n-o mai compus nicio colindă pentru Crăciunu’ ăsta, fiind convins că n-o să-l mai apuce! Iar când m-am ridicat de pe scaunul din metrou şi-am privit la el cu Blonda, n-am mai văzut nişte vapori izolaţi, rezultaţi în urma condensului, ci… Dunărea, Volga, Nilul şi Amazonul, toate la un loc! Vedeam apa limpede din Marea Mediterană, coralii de pe fundul Caraibelor, apele învolburate şi pline de alge din Marea Neagră, somnii de sute de kile din Deltă, pe care Groparu nu-i va prinde niciodată. L-am văzut pe Nessie; egzistă! Toate îmi treceau prin faţa ochilor, privind băltoaca de pe scaunul de pe care tocmai m-am ridicat.

Noroc că bucureştenii-s mai impasibili din fire şi n-o observat. Phew.

- Iooooi!! zice Blonda atunci, în gura mare, cu glasu-i piţigăiat, atrăgând atenţia tuturor colegilor de metrou. Ioi tu Roxa, uite ce-ai făcut! Ahahahaha! Ai făcut pe tine, hihihihăhăhăhuhuhu. Ai făcut pe tiiineee! striga asta mică, arătând cu deştu’ înspre dezastrul de pe scaun, în timp ce privirile colegilor de vagon se mutau, îngreţoşate şi dezgustate, când la mine, când la băltoacă.

Voiam să intru în pământ, să se oprească metroul şi să mă arunc sub şine… orice, doar să scap de umilinţă! Uai, Blondo, fi-ţi-ar hăul ăla fără fund căruia-i zici gură, ce pocinog mi-ai copt?! Eram roşie şi priveam cu ochii mari cum sunt linşată din priviri, în timp ce Blonda râdea şi râdea şi râdea… Vă puteţi imaginea ruşinea, jena incomensurabilă, înjosirea colosală? Noah, triplaţi-o şi nici măcar nu sunteţi pe-aproape cu empatia. Iar deşi în metrou era o aglomeraţie de zici că suntem chinezi, nu popor român pe moarte, nimeni n-o vrut să se aşeze unde am stat io!

…

La câteva zile distanţă, după ce-am expediat-o pe Blonda direct de unie-o vinit (vă miraţi? ), are loc în metrou următoarea fază: aglomeraţie, toate scaunele ocupate, cald… O gagică se ridică pentru a coborî la Eroii Revoluţiei, dar când priveşte în urmă… scaunu’ albastru se făcuse brusc fan Steaua. Mdap, aţi ghicit, tipa ierea cam… la menstruaţie, şi a lăsat acolo o dovadă lichidă a acestui lucru. Mare, urâtă şi roşie.

Bucureştenii… la fel de pasivi.

Nonşalantă, fata o scos un şerveţel, o şters bine-bine pata, o mototolit ruşinea şi o vârât-o în buzunar. Apoi o coborât pe peronul de pe partea stângă şi şi-o văzut de drum. N-o trecut două secunde până când locul de pe scaun i-o fost ocupat de un alt călător miserupist cu metroul… Aş dori, pe această cale, să-i adresez acestuia un simplu, dar sincer “da’ balta mea ce-avea, dom’le?!”.