Mi-am făcut blog de cărţi! :)

Îl găsiţi aici, sub forma unei ramificaţii a Fascination Street. Temă de blog nouă, idei noi, multe cărţi. :D

Explic acolo de ce l-am făcut şi am scris chiar şi despre o primă carte cu un porcuşor rozaliu şi durduliu pe nume Rostogol. :D

Nu, nu va fi doar despre cărţi pentru copii şi nu, asta nu înseamnă că n-o să mai scriu pe-aici – chiar din contră. Aveam însă nevoie de un mediu unde să scriu des despre pasiunea asta, transformată ulterior şi-n meserie, fără să vă agasez pe voi. Ne citim (şi) dincolo! :)

ExageRoxa sau cum nu mai încap în casă de cărţi

Scriu, traduc, editez, corectez, citesc, mi le doresc şi le primesc – viaţa mea e all about books. În vară sunt nevoită să-mi transform un perete întreg în bibliotecă; chiar nu mai încap în casă de ele. Ştiţi genul ăla enervant de oameni care întreabă miraţi “Dar ce faci cu atâtea? Nu le citeşti pe toate”. N-o să mă duc atât de departe încât să fiu de acord chiar cu tot ce-a zis nenea ăsta, însă ce spune Umberto Eco – pe care-ar trebui să-l respectăm fiindcă ne bagă-n buzunar pe toţi când vine vorba de intelect – e de pus pe toate citatele motivaţionale şi pozele cu pisici de pe internet, da’ mai ales de ţinut minte:

The writer Umberto Eco belongs to that small class of scholars who are encyclopedic, insightful, and nondull. He is the owner of a large personal library (containing thirty thousand books), and separates visitors into two categories: those who react with “Wow! Signore professore dottore Eco, what a library you have! How many of these books have you read?” and the others — a very small minority — who get the point that a private library is not an ego-boosting appendage but a research tool.

Acestea fiind zise, priviţi şi vă minunaţi de ce mi-am mai luat. În primul rând, un pachet imens de la Taschen.

Rock Covers e cu şi despre artwork-ul albumelor rock. O carte bună de ţinut pe măsuţa de cafea şi pe care s-o răsfoieşti zilnic. Singura problemă e că nu găseşti măsuţă care să susţină ditamai tancul. M-a îndoit de spate pe ruta Livezeni-Dâmbu. So fuckin’ worth it.

doar aşa pot zice c-am văzut un tanc în staţia din Livezeni sat…

Un Klimt pe scurt şi un Dalí – pretty self-explanatory. Probabil oamenii mei preferaţi din tot ceea ce înseamnă arte plastice.

Iar Keel’s ‘Simple Diary e un deliciu. Nu doar că sintetizezi tot ce ţi se-ntâmplă zilnic şi extragi ce-i mai important, dar are şi tot felul de giumbuşlucuri care te ajută să-ţi pui propria personalitate în perspectivă. E ca un fel de oracol cu întrebări şi aluzii de adulţi.

mai multe nu v-arăt, că devine personal ca un blog :P

Mai departe. Am cedat, mi-am luat Diary of a Wimpy Kid 1-9 + DIY book. Ce colorate şi mişto sunt! Iar ilustraţiile – mega haioase, n-avea rost să le stric privindu-le doar pe Kindle. Vedeţi că sunt reduse aproape la jumătate pe okian.ro – iar oamenii ăştia au lichidare de stoc şi alte oferte tari pentru oameni cu mai mult spaţiu în casă decât mine. Check them out!

şi de când voiam să m-apuc de propriul comic…

Şi nu în ultimul rând, am primit ceva ce-mi doream de mult: Istoria frumuseţii, să-ncheiem rotund tot cu Eco. :) Mulţumesc, F!

Overall, what a lovely bookish week. Păcat că eu am timp doar să avansez cu un capitol din A Song of Ice and Fire pe zi. :))

Dintr-una-ntr-alta

Wow, am folosit 4 cratime într-un titlu. Language++! Later edit: acuma văd că-s 3. Ca de obicei, math –.

Profit de faptul că am terminat A Clash of Kings înainte de miezul nopţii să mai aştern 2-3 rânduri p-acilea. Dacă nu v-aţi prins, de când mi-am luat cărţile mă strofoc să ajung înaintea serialului, ca să nu mi se mai pară spoiler fiecare chestie pe care-o văd pe Facebook sau Twitter. Fugitiv, pen’ că scrolluiesc repede şi disperat şi uitându-mă în altă parte, cântând ceva stupid de genul “la lala la laaaaaa, nu aud nu văd nu aud nu văd” – true story.

Cu alte cuvinte, de când mi-am luat cărţile, nu mai prea fac altceva decât să le rumeg. Hence the silence.

Ceea ce am vrut să spun e că de când mi-am luat cărţile nu mai fac altceva bun decât să citesc. Tâmpenii au fost cu duiumu’ în numai câteva săptămâni, de mă mir şi io de mine. D-alea grave, pe care n-am îndrăznit să le zic nici celor mai buni prieteni, dar despre care o să râdem împreună pe blog peste câţiva ani, cel mai probabil 10.

Am ajuns la concluzia că n-are cum să-ţi placă Game of Thrones şi să-ţi pută politica. E pur şi simplu imposibil. Bine, că la noi politica îi un fel de Cântec de gheaţă şi foc scris de progenitura improbabilă rezultată din actul copulativ cu atât mai improbabil dintre Mihail Sadoveanu şi Dan Diaconescu… eh, asta-i cu totul altceva.

Revenind. Vorbeam azi cu Flavius la telefon şi de la politica din GoT am ajuns la cea băştinaşă. L-am pus la curent cu noua gafă a domnului prim-ministru, care numa’ că n-a zis ceva de genu’ “noroc că vine războiu’, că mai produce şi industria noastră ceva”, cu asta sperând domnia sa să se promoveze.

Urmând firul logic, Flavius suferă brusc de o criză de logoree cu spasme sarcastice:

– Daaa. Ce noroc cu Hiroshima! Pun pariu că industria imobiliară a avut un boom atunci. Ce noroc şi pe bolnavii de cancer cu Cernobîlu’… radioterapie gratuită, tată!

Şi a mai pomenit de un caz asemănător, da’ noi, ăştia care avem doar cunoştinţe de basic history, n-am ţinut pasul. Eram prea ocupată să râd cu lacrimi. Dar până la urmă la ce să te aştepţi de la omul care-ţi spoiluieşte un detaliu destul de semnificativ din cărţile sus-amintite şi apoi îţi trimite o scuză în felul ăsta?

pardon his mistakes, he only speaks basic English :D

Revin!

Will there be enough water?

Azi a fost zi de zăcut pe Canapeaua Terapeutică din Office, la un honey milk cu scorţişoară care nici măcar nu există în meniu, da-l primeşti dacă eşti pilos. Orice client din Office e pilos.

Deci seară de îndulcit viaţa cu alte două suflete rătăcite şi fără direcţie în viaţă. Vlad jură că nu vine la-ntâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului dacă pe-atunci o să muncească tot într-un bar, Cristi îmi distruge visele de-a-mi cumpăra un Gretsch a la Jack White spunându-mi ce preţ are, în schimb îmi face poftă de-un Playstation. Acumulări de idealuri pierdute pe care încercăm să le-nlocuim cu chestii scumpe, cumpărând de fapt iluzia timpului petrecut făcând un lucru plăcut, de calitate. Gadget-uri, jocuri, chitare, cărţi, să treacă ziua, weekendurile, anii, viaţa. Meh.

Iar sunt într-o pasă sumbră de la prea multă artă bună şi prea multă viaţă mediocră. Am văzut Nymphomaniac al lui Trier şi nu mi-a plăcut aşa mult ca Melancholia, chiar şi aşa piperat cu pule negre imense. Am şi citit Hoţii de frumuseţe a lui Bruckner şi nu mi-a plăcut aşa mult ca Luni de fiere. Băi nene, dar totuşi, ce mod de-a crea pornind de la un calup de idei filozofice! În ambele cazuri, film şi carte. Ce rigoare şi mod de-a pune punctul pe i – mai trivial la Trier, mai experimental la Bruckner, o urmă de demenţă la amândoi.

Demult n-am mai fost aşa luminată ca-n momentu-n care nimfomaniaca şi-a descris viaţa asemănând-o plimbărilor repetate ale unui leu într-o cuşcă, o felină care zi de zi repetă în zadar aceiaşi paşi, concluzionând cu “Basically, we’re all waiting for permission to die”. Parcă m-a lovit în moalele capului. A trebuit să pun filmul pe pauză ca să termin de cernut realitatea prin filtrul ăsta ce nu mai înceta să mi se pară dureros de adevărat. Nu-i nimic, a doua zi la ora 6:15 mi-am dat brainwash şi totul a decurs fără incidente şi drame. Iar acum mi-am amintit iar de asta doar ca să uit până mâine dimineaţă la 6, dintr-un fidel şi intact instinct de conservare. Kudos to me. Altfel, către final Nymphomaniac se-nfrăţeşte cu previzibilul. Bad Trier.

Anyway, m-am prins azi că se cam face anul de când nu cred că trec două seri consecutive fără să ascult bijuteria asta muzicală, ce altceva decât o pseudobluzană în care Jackie boy şi Gretsch-ul său ar face un leş să tremure mişcat de atâta frumuseţe. Ce talent, ce sunet brut. Dracu’ mai vrea Playstation când, chiar şi fără o coardă, un instrument e în stare să emane atâta suflet din tine.

My kind of fun

Se pare că a fost suficient să mă plâng pe Twitter că am un reader’s block ca să-mi treacă (ia să-ncep să mă plâng io de mai multe lucruri, ce atâta haz). Aşa se face c-am ajuns ieri în pat cu Life of Pi, să mă pun un pic la curent cu beletristica la modă.

Paranteză: când apăruse filmul şi era pe val, făceam mişto de toată lumea care pronunţa Life of [Pee] în loc de [Pai]; acum văd că numele e de fapt prescurtarea de la franţuzescul Piscine, deci ei aveau dreptate, nu eu, fuck my life. Închidem paranteza.

Am citit cam o treime din ea şi-mi place multişor. Bine-nţeles, m-am oprit la un pasaj crezând c-o să crăp de râs şi jumătate de oră n-am mai putut continua, eram all uhuhuuhahahahihiimwhehehehohoho, cât de fain! Acum cât e de evident că o să ard în iad pentru asta, având în vedere că fragmenţelul e de fapt o parabolă care încearcă să descrie foarte simplist povestea de bază a creştinismului? Tre’ să râdeţi şi voi, c-am auzit că-n iad este mult whisky, deci luaţi-o ca pe-o invitaţie la beute.

Revenind. E despre cum vede Pi, un hindus încă la vârsta pubertăţii – deci, practic, copil – miezul creştinismului. Face o analogie foarte la-ndemână pentru el, având în vedere că tatăl său e proprietarul unei grădini zoologice. Noah, citiţi şi râdeţi, că io am deja febră musculară la burtă:

Primul lucru pe care l-am simţit a fost neîncrederea. Cum? Omenirea păcătuieşte, dar Fiul lui Dumnezeu plăteşte pentru ea? Am încercat să mi-l imaginez pe tata spunându-mi:

– Piscine, un leu s-a strecurat în ocolul lamelor astăzi şi a ucis două lame. Ieri altul a ucis un căprior negru. Săptămâna trecută doi lei au mâncat o cămilă. Cu o săptămână înainte a fost rândul berzelor pestriţe şi al stârcilor cenuşii. Şi cum putem şti cu siguranţă cine ne-a săltat agutiul auriu? Situaţia a devenit de nesuportat. Ceva trebuie făcut. M-am hotărât că singurul fel de a-i face pe lei să plătească pentru păcatele lor este să li te dau pe tine ca hrană.

– Da, tată, este cel mai drept şi logic lucru de făcut. Lasă-mă doar să mă spăl puţin.

– Aleluia, fiule.

– Aleluia, tată.

No hell ride has ever been this funny.

Cartea de căpătâi a fanului Beatles vine din Norvegia

De când am ajuns acasă, ronţăi fără milă carte după carte, ca un şoarec compulsiv şi lacom. De data asta am nimerit caşcavalul cel mare pentru melomana incurabilă din mine: Beatles de Lars Saabye Christensen. Şi pentru că ştiu că mulţi oameni din ăia puţini care mai aruncă câte-un ochi pe-aici mă citesc şi pentru muzică, tre’ neapărat să vă povestesc cum m-am smiorcăit ieri fără jenă la sfârşitul cărţii ăsteia, pe muzica Beatleşilor.

(la ei vs. la noi)

De-atunci stau şi mă gândesc că dacă nu o şterpeleam de la primul loc de muncă datorită titlului, n-aş fi aflat niciodată de norvegianul ăsta obscur şi nici de cartea asta faină. Acum viaţa mea ar fi fost mai searbădă şi eu mai puţin deshidratată.

Noah, deci totul se petrece în anii ’60, când patru puştani din Oslo, obsedaţi de Beatles, tre’ să împace şcoala cu primele iubiri, părinţii şi rudele care de care mai sonate. Romanul e scris din perspectiva unuia dintre ei, Kim. Inutil să mai zic că spre deosebire de generaţia noastră, care se juca de-a Sailor Moon (io eram, fireşte, Usaghi, blondă şi mereu în întârziere), puştii ăştia se credeau fiecare câte-un membru Beatles. Kim e Paul McCartney, Ola e Ringo Starr, Seb – George Harrison şi Gunnar – John Lennon.

Mesajul cărţii mi s-a părut destul de evident: totul se duce pe apa sâmbetei când te maturizezi, da’ eşti norocos dacă mai ai prietenii de-o viaţă lângă tine. Mi-au plăcut mult pasajele în care se descria momentul ascultării unui nou disc Beatles; seamănă tare mult cu senzaţiile pe care le încerc acum, când ascult ceva proaspăt de la o trupă care-mi place. La un moment dat, o iubire mai veche îi face cadou lui Kim un album nou Beatles şi lui i se pare ciudat la-nceput, apoi o redescoperă pe tipă odată cu ce îi place la Beatles, în timp ce curg piesele. Demult n-am mai citit ceva atât de mişto.

Beatles e scris destul de simplu şi curge, chiar dacă are 540 de pagini. Frazarea poate părea un pic sacadată şi sărăcită pe alocuri de verbe, da’ cam aşa vorbesc şi adolescenţii din ziua de astăzi. Alteori, din contră, stările sunt descrise cu un lirism aparte. De exemplu, Kim e pasionat de muzică atât de mult încât aude cum se lasă întunericul, aude dezaprobarea tăcută a celorlalţi. Cartea are şi un pic de realism magic, un pic de politică, multe replici deştepte, mult haz, gingăşie şi o grămadă de muzică – ei cu Beatles, alţii descoperindu-i pe The Doors, apare şi momentul Woodstock, fetele ascultă “leşinături” în frunte cu Cohen etc.

Ia, un pasaj la care-am râs cu lacrimi:

Şi mai sunt. Kim e atât de măcinat că nu poate dansa cu o tipă de care-i place la ceva petrecere a şcolii, încât se duce-n laboratorul de bio, aduce scheletul şi, beat fiind, dansează cu el.

Am rămas surprinsă de cât de bine e tradusă cartea. Nu m-a zgâriat nimic pe retină şi singurele momente când mi-a curs sânge din ochi au fost provocate de redactare, nu traducere – da, am găsit în scris ân. :| Eniuei, mor de ciudă că următoarele două volume din trilogia cu Kim Karlsen nu-s traduse nici măcar în engleză. Chiar dac-am înţeles că-s mai ciudăţele şi mult mai puţin muzicale. Dacă ştiam vreun bob de norvegiană, mă apucam de ele, da’ aşa, mă apuc doar de cap.

Citiţi-o. O găsiţi pe okazii la preţ de nimica. Merită. Iar dacă nu vărsaţi o lacrimă la sfârşit şi nu vă bântuie piesa de mai jos, n-aveţi suflet!


Btw, mi-am făcut cont de goodreads, haideţi pe-acolo.

Playlist de toamnă

Toamna aprinde simţurile din simplul motiv că vara, la 500 de grade, numai de-un suflet pe jar nu mai avem nevoie. Întotdeauna mi s-o părut că vara e mai uşor să scapi de o iubire. Sau de orice alt sentiment, for that matter. Canicula e echivalentă cu superficialitatea. În schimb toamna se răcoreşte. Iar apoi se nasc obsesiile, sentimentele tulburătoare, maladiile septice ale corazonului şi alte minuni dătătoare de bătăi de cap şi palpiaţii.

Noah, da-n afara acestor mici şi nesemnificative detalii, toamna-i chiar faină. Cad frunze, piţipoancele-şi scot cizmele sexy la purtare, strugurii-s iarăşi ieftini, hipsterii-şi leagă eşarfele colorate la gât…

:-?

Stai, aia se-ntâmpla şi vara, la 500 de grade.

:-j

Oooricum.

Ideea-i că există nişte piese care se potrivesc de minune cu ce se-ntâmplă acuma pe-afară. Sunt câteva melodii croite parcă special pentru visare undeva sus, pe-un bloc sau la o mansardă, privind la apusul roşiatic din depărtare de pe o ferestruică aburită. Bacovia, mare amator de toamnă, cum îl ştiţi, nu cred însă că şi-ar fi scris însă poezelele ascultând aşa ceva. Nu mă-nţelegeţi greşit, nu e nimic mohorât şi gloomy, doar… oniric. :D

Aşa că luaţi de-aici zece piese de toamnă, dintre care unele se găsesc în playlist-ul meu “de sezon” de ani buni încoace.

  • Urma – Perfect Spot

Ascult cântecul ăsta de când am terminat liceul şi mi se pare fascinant. Mergea pe repeat, eu stăteam zgribulită în pat şi citeam. Momente perfecte. Versul “more than words can say” a fost inventat pentru piesa asta şi, în acelaşi timp, piesa a inventat versul. ;)

  • Travka – Venus

Melodie instrumentală, care parcă înglobează toată esenţa aia aromată şi parfumată a toamnei. De ascultat cu ochii închişi şi cu mintea zburdând peste păduri colorate de toamnă.

  • Kumm – One For Each Day

Aaah, un deliciu auditiv care mi-o rămas întipărit în memorie în urma unui concert Kumm din Bucureşti. Eram afară, la Clubul Ţăranului, iar dinăuntru se auzea înfundat basul de pe piesa asta. Era noapte, vântul bătea şi o-nceput să cadă o sumedenie de frunze. Anul ăla eram aşa de aiurită încât doar atunci mi-am dat seama că s-o cam schimbat anotimpurile. :)

  • byron – Blow Up My Tears

Muzica vorbeşte mai tare decât cuvintele. Şi cu asta am spus tot. :) De fapt, mai tre’ să laud clapele… de vis, dom’le, şi alta nu.

  • Bohren & der Club of Gore – On Demon Wings

Ioi, tre’ să scriu cândva despre tot albumul oamenilor ăstora. On Demon Wings e piesa pe care parcă simţi timpul trecând cu încetinitorul. E un jazz noir cu saxofon tenor care-ţi relaxează toate simţurile. Singurul lucru care n-o să se mişte-n slow motion o să fie perii magnetizaţi de pe corp. :D

  • The Gutter Twins – Deep Hit Of Morning Sun

Coverul ăsta după Primal Scream e un pic mai solar decât restul pieselor, în sensul că e de-ascultat cu pielea mângâiată de lumina aia caldă, autumnală, eventual gonind cu maşina pe şosele pustii. Delay-ul de pe chitară face toţi banii.

  • In Flames – The Jester’s Dance

:) Pentru o toamnă răzvrătită, melodia are un climax rock memorabil, a la In Flames (care ştiţi că ne-o vizitat de curând :D).

  • Slipknot – Danger – Keep Away

Contrar tuturor răutăţilor cântate de rockerii ăştia supăraţi, melodia asta e numai bună pentru o dimineaţă înceţoşată, de toamnă târzie, în care distingi bruma pe crengile golaşe ale copacilor, iar aerul tare şi umed pe care-l sorbi în plămâni te îndeamnă să… mai leneveşti un pic în pat şi să meditezi. :) Nu plecaţi însă urechea la versuri, că distanţa până la depresie e scurtă.

  • tot albumul de debut Interpol

…despre care v-am povestit amănunţit în altă toamnă. Se potriveşte perfect cu atmosfera dreamy. Şiii… iată cum a “zecea” piesă o fost un album întreg. Am trişat. :D

Dac-aş avea maşină, mi-aş face compilaţii cu piese sortate pe stări, iar în perioada asta, ce v-am arătat aici ar fi în heavy rotation. Apropo, am văzut că la americani se poartă moda mixtape-urilor. Mi se par nişte cadouri extraordinare! Cel puţin io aş rămâne foarte profund impresionată dac-ar veni un prekin la mine să-mi spună “Tu Roxa, am înregistrat o compilaţie pentru tine. Am gândit ordinea pieselor şi i-am făcut un mic artwork pe copertă. Eu ascult melodiile când sunt deprimat/extaziat/la volan/sălbatic/dimineaţa/când mă gândesc la tine. Sper să-ţi placă!”. Aşa, cam ca-n Nick and Norah’s Infinite Playlist, cu celebrul Road to Closure Volume 12, un album de despărţire. :))

Sau cum zicea Nick Hornby în High Fidelity:

“To me, making a tape is like writing a letter — there’s a lot of erasing and rethinking and starting again. A good compilation tape, like breaking up, is hard to do. You’ve got to kick off with a corker, to hold the attention (I started with Got to Get You Off My Mind, but then realized that she might not get any further than track one, side one if I delivered what she wanted straightaway, so I buried it in the middle of side two), and then you’ve got to up it a notch, or cool it a notch, and you can’t have white music and black music together, unless the white music sounds like black music, and you can’t have two tracks by the same artist side by side, unless you’ve done the whole thing in pairs and… oh, there are loads of rules.”

Sincer, aş colecţiona aşa ceva. Şi pe bune, îmi fac singură… just wait and see, când oi avea propria mea maşină, if ever!

Ce ne facem şi cu istoria asta…

Clişeul contemporan potrivit căruia în spatele oricărui bărbat puternic se află o femeie este, se ştie, vag aplicabil istoriei vechi mustinde de eroi autentici, luptători dârzi şi conducători neînfricaţi. Atunci, cel mai probabil, în spatele unor bărbaţi puternici stăteau intrigi, minciuni şi eroii mai sus menţionaţi.

Pe judecată asta se bazează şi primul volum în proză al braşovencei Ruxandra Ivăncescu, Marañon sau Adevărata istorie a descoperirii Lumii Noi. Poate o ştiţi datorită datorită lucrărilor ei de critică literară, O nouă viziune asupra prozei române contemporane (1999), Paradisul povestirii – memorie şi realitate trăită în povestirea tradiţională (2004), precum şi monografiei Ştefan Agopian (2000).

Am citit Marañon în facultate, la cererea marelui critic. Ştiu atunci că toţi colegii mei s-au revoltat. Cartea era abia apărută, nu se găsea la biblioteci şi costa destul de multicel. În plus, era şi kilometrică. Marele critic a răspuns protestelor cu câteva spasme de râs. :))

Autoarea evocă, aşa cum sugerează şi titlul, adevărata istorie a descoperirii celor două Americi. Personajele sunt, în cea mai mare parte, reale, de la cei doi fraţi Pinzon, Martin şi Vicente, trecând prin căpitanul Juan de la Cosa şi ajungând la cel care constituie întreaga intrigă a volumului, şi anume Cristofor Columb – prezentat în carte cu numele său spaniol, Cristobal Colon. Cartea este foarte bine documentată din punct de vedere istoric şi înfăţişează călătoriile spre Lumea Nouă mai mult sau mai puţin aşa cum s-au desfăşurat ele. Totuşi, scriitura devine ficţiune nu doar datorită stilului, ci şi prezenţei mai multor personaje fanteziste sau fantastice. Unul dintre ele ar fi omniprezentul Luis, cel care “trebuie să spună povestea”, pentru că “povestea e calea” – o primă amprentă a scrisului la mână feminină. Apoi, în carte apar, în mod total surprinzător, şi două românce care ridică stindardul mioritic prin frumuseţe, înţelepciune, dar şi superstiţie. Ruxandra Ivăncescu cred c-a vrut, prin Ileana, probabil, să resacralizeze feminitatea naţională, tocmai punând-o să strălucească lângă Vicente, spaniolul care emană masculinitate prin toţi porii şi unul dintre adevăraţii descoperitori ai Lumii Noi.

Poate cele mai reuşite portrete ale cărţii aparţin “indienilor”: unii de o naivitate dezarmantă, alţii de o agresivitate sugerată de apelativul “caniba”, cu toţii interacţionând cu omul alb, acelaşi care peste câteva sute de ani va purta gluga Ku Klux Klanului pe cap sau zvastica în piept. Unul dintre marile merite ale cărţii este că reuşeşte să descrie debutul procesului de colonizare într-o formă foarte realistă şi, totodată, anticipează viitoarea infatuare a rasei albe, fi-ne-ar ea de râs…

Nu în întregul ei, pentru că fraţii Pinzon, bascul de la Cosa, Luis şi Peralonso Niño sunt nişte adevăraţi eroi, paşnici şi cu mult bun-simţ, care ancorează pe ţărmul tărâmului Bresil încercând doar să-l descopere, să ducă aur coroanei şi să-şi câştige drepturi de guvernatori ai noilor ţinuturi. În contrast, Cristobal Colon reuşeşte să scufunde cea mai mare navă a primei expediţii, să ia sclavi din rândul băştinaşilor şi, în general, să facă tot felul de matrapazlâcuri ce vor pune în pericol nu doar expediţiile şi echipajele, ci şi scrierea istoriei. Păcat că Ruxandra Ivăncescu se axează prea mult pe arhaica bătălie dintre Bine şi Rău şi pierde din vedere un lucru esenţial ce ar fi putut să îi aducă poveştii sale nu doar nişte sute de pagini în plus (bine, da, ştiu, erau oricum destule…), ci şi un merit stilistic mai important: complexitatea personajelor. Avem de-a face cu eroi şi antieroi, nu cu temperamente şi caractere autentice care ar fi potenţat opera, nepermiţându-i să rămână doar un simplu roman de aventuri.

Pe de altă parte, ineditul aventurilor şi intrigilor, tensiunea continuă şi epicul dinamic fac ca lectura să curgă, oarbă la masivitatea romanului (750 de pagini!). Fascinaţia noilor tărâmuri, dorinţa de dreptate în detrimentul lui Cristobal Colon şi, spre final, chiar în detrimentul temutei Inchiziţii spaniole, fac din romanu’ ăsta o lectură captivantă, din lumea şi culoarea căreia mi-o fost greu să mă desprind. Deranjant ar fi doar stilul textului – un stil care se vrea a fi arhaic şi anacronic, dar care eşuează, pe alocuri, în puerilitate şi naivitate, în construcţii ingenue care uneori m-o făcut să mă întreb dacă nu, din greşeală, am pus mâna pe un roman de aventuri din bibliografia obligatorie gimnazială…

Interesant este misticismul insulei vieţii veşnice, Bimini, în care ajunge primul Martin şi apoi, rând pe rând, toţi cei a căror misiune va fi să-i continue călătoria şi să facă cunoscute coroanei întâmplările întocmai aşa cum s-au petrecut. Tărâmul magic se relevă doar celor cărora trec prin multe încercări – prima călătorie cu peripeţii în cazul lui Martin, parcurgerea extenuantă a junglei în cazul lui Vicente – şi poate fi o trimitere la ceea ce însemna de fapt “ocultism” demn de condamnat în timpul Inchiziţiei: poate adevăr, poate doar o lume imaginară, poate un metaspaţiu lipsit de constrângeri temporale, aflat în orice conştiinţă sănătoasă. Toate acestea, dar în nici un caz erezie.

Poate că dacă autoarea s-ar fi născut în ţara pe care eroii ei tocmai o descoperă, receptivitatea crescută a cititorilor pentru fantasticul facil presărat cu motive marqueziene şi scene coelhiene i-ar fi permis cărţii sale să se vândă precum foarte bine cotatele serii Twilight sau Harry Potter. Născută însă pe tărâmul frumoasei Ileana, cartea sa va rămâne doar o lectură plăcută, relaxantă şi fără prea mari pretenţii artistice, care totuşi reuşeşte să ridice nişte semne de întrebare în privinţa trecutului aşa cum l-am învăţat din manualele şcolare sau enciclopediile istorice. Totuşi, dac-aveţi chef de un roman vast şi uşurel, why go ahead, dear reader. :D

Patru cărţi

Atât am citit anul acesta. Patru bucăţi. Cât citeam în facultate într-o săptămână jumate (că-s şi relativ scurte). Nu mi-e ruşine, pentru că am trecut printr-o perioadă destul de nasoală de adaptare, despre care o să vă povestesc altădată, când o să fiu într-o dispoziţie cât de cât serioasă. Mutarea în Bucureşti şi începutul vieţii de adult n-o fost numa’ lapte şi miere. De fapt, nici acum nu îi. Că nu răzbate asta din blog e altă problemă. Nici dacă mă vezi pe stradă n-ai crede că-s abătută şi gândită. Şi totuşi… viaţa e greu, măi ominilor.

Dacă tot le-am citit, să vă zic de ele, că şi-aşa n-am mai scris de multă vreme despre aşa ceva.

1. Lucian Dan Teodorovici, Celelalte poveşti de dragoste

Cât de bine mi-a căzut cartea asta! Ca o gură de aer proaspăt după atâta vreme de reader’s block. După cum zice şi titlul, este vorba despre câteva poveşti. Una înfricoşătoare, alta misterioasă, cealaltă ciudată, dar absolut toate, fără excepţie, înduioşătoare. Naratorul este acelaşi, doar momentul în care surprinde poveştile diferă. Iar dragostea nu este numai romantică (vă veţi da seama despre care poveste vorbesc dacă veţi citi). Nici nu ştiam că o carte de povestiri atât de simple, dar toate memorabile, te poate convinge să-ţi placă aşa de mult un autor. Ei bine, io abia aştept să citesc şi altceva de Lucian Dan Teodorovici! P.S. LDT are un blog mişto, pe care-l puteţi găsi aici.

2. Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop

Clasic. Şi nu, nu l-am citit când ar fi trebuit, ştiu, da’ credeţi că a fost mai puţin savuros acum? E atât de actual pentru ceea ce se-ntâmplă-n sufletele liceenilor de-acum, încât am zâmbit nostalgică pe tot parcursul părţii în care elevul nost’ descrie cum “învăţa” pentru corigenţă. :)) Şi voi ăştia, de citiţi numai literatură contemporană sărind peste adevărăciunile literaturii româneşti, merită să parcurgeţi romanul, măcar pentru paragrafele alea atât de amuzante (pe principiul it’s funny ’cause it’s true, desigur). Îmi pare rău că atât de multă lume trece cu vederea umorul din cartea asta. Ah, şi descrierile mersului la colindat prin Bucureşti, ale timpului petrecut cu prietenii, colegii de şcoală… ce vremuri, dom’le, ce atitudini, cât bun-simţ, ce valori de viaţă! Şi având în vedere cât de tânăr era Eliade când a scris Romanul (cu R mare, da), te lasă cu gura căscată. Eu, cel puţin, am prins foarte mare drag de carte. :)

3. Ryū Murakami, În supa miso

Deci… wow! N-am cuvinte. Mi-a galopat inima pe fast forward în fiecare seară când ajungeam cu romanul ăsta-n mână. E un thriller pe care-l vezi cinematografic, transpus direct în film, sperând doar ca actorii care-i interpretează pe japonezul Kenji şi americanul Frank să fie suficient de expresivi pentru a reda toate trăirile descrise în carte. Kenji îşi câştigă traiul fiind un fel de ghid al sexualităţii vieţii de noapte din Tokyo, pentru turiştii străini dispuşi să plătească bani serioşi pentru aşa ceva. Frank e clientul înfricoşător, dubios, cu replici şi reacţii ieşite din comun, care apare în viaţa lui Kenji pe fondul unei crime scandaloase din cartierele plăcerilor, omor săvârşit de un necunoscut. Bănuiala şi suspiciunea sunt cuvintele-cheie ale romanului. Build-up-ul până la punctul culminant e intens… de fapt, e impropriu spus, căci te poţi relaxa cu adevărat doar la sfârşitul cărţii. Doamne feri să locuiţi la bloc şi să trântescă cineva uşa liftului. Vă jur că-n două secunde sunteţi pe tavan, cu păru’ albit. :D Esenţa volumul e însă muuult mai adâncă, fiind vag sugerată de-a lungul romanului. Cultura japoneză versus cea americană? Uscături sunt peste tot. :) Scriitura e impecabilă. Nenea Murakami (care trăieşte, din păcate, în umbra celuilalt Murakami) are stil şi condei cu palavre alese, poveşti care te pun pe gânduri. Eu, una, i-aş reciti oricând cartea!

4. Philip Roth, Sânul

Romanul ăsta în miniatură e despre un prof de literatură comparată care se transformă într-un, ei bine… sân. Şi nu ştiu de ce am impresia că încet, da’ sigur, Roth se transformă în scriitorul meu preferat american în viaţă. :) De fapt, m-am convins încă de la Letting Go că e acolo, printre greii literaturii. Oricât de ridicol ar părea subiectul romanului ăstuia, vrea să fie un fel de “in yo’ face dear Gogol, Swift, Kafka, şi io pot scrie despre metamorfoze!”. Mă rog, mi-am dat seama de asta citind şi răscitind ultimele pagini, căci altfel aş fi zis că e un roman despre senzualitate şi carnalitate împinse la extrem. Da-l ştiu pe Roth, nu-i el aşa simplist. :) E primul roman cu David Kepesh pe care-l citesc. Mai sunt două. Sunt curioasă ce şi cum se mai întâmplă. Până atunci, Philip Roth rămâne zee master al descrierii unui sentiment foarte dificil de surprins astfel încât să pară verosimil: disperarea. Daaar… cu toate acestea, Sânul nu-i cea mai bună carte a lui, tre’ să recunosc.

În final, un sfat: kids, citiţi cu toptanu’ până mai puteţi, că odată intraţi în câmpul muncii, timpul vostru liber nu vă mai aparţine. :) Mai ales dacă vă mutaţi într-un oraş dement şi mare. Growing up sucks.