Category Archives: trip trippin’

O trupă cât o viaţă sau Zdob şi Zdub la Mediaş Ethnic Festival

Posted on by
1

– Mamă, cred că n-aş fi aşa extaziată nici dac-ar învia Kurt şi-ar veni să cânte Nirvana! ziceam io la-nceputul săptămânii trecute, ţopăind în şezut pe imensul fotoliu – care-arată ca tronul din GoT, numai că pufos – dintr-o cârciumă pe nume G.

atât de entuziasmată încât mi-am scrijelit (foarte profi, desigur) şi unghiile pentru ocazie

Exagerez? Nu ştiu, dar efectiv nu-mi încăpeam în piele de fericire că urma să-i văd pe dragii mei Zdob şi Zdub, în fix prima zi de concediu, în frumuseţea aia de Mediaş – care-am stabilit deja că-i mai mare şi mai gol decât Murăşu’, deci perfect! Adică… în condiţiile în care în Bucureşti mi-am mişcat curu’ la 40 de grade să-i văd de trei ori într-o lună (!) şi or trecut doi ani de când nu i-am mai prins pe nicăieri (a se citi de când m-am mutat înapoi la coteţ în Ardeal), vă cam daţi seama că eram într-un sevraj sever.

mocskos bar din Târnăveni, când deodată… Judas! \m/

Tot cam 40 de grade erau şi când am ajuns cu Vali, dragul meu preten DTP-ist (asta pentru că mi-a fost prieten înainte să-mi fie DTP-ist, invers e imposibil!), în orăşelul cu pricina. Şi pentru că afară era un cuptor încălzit de flăcările scoase pe nări de un balaur monstruos numit LUNA AUGUST, tot ce-am putut să facem până la lăsarea serii or fost nişte duşuri reci şi benoclări curioase la Cartoon Network. Paranteză, ştiaţi că ăştia au episoade noi, lungi şi moderne din Looney Tunes şi Tom & Jerry? Chiar îs faine şi am râs cu sughiţuri!

da, amuzante chiar şi traduse… vă daţi seama?

Pe la 7-8 seara a aterizat în Mediaş şi dementul numărul 3, Horaţiu, care-a venit singur cu maşina din Murăş special pentru doza de dobă de la Prut, recte formaţia Zdob şi Zdub. Şi-am stat noi trei şi-am admirat bâlciul din Piaţa Corneliu Coposu, de unde ne-am luat unii apă, alţii bere, alţii suc. Am rezistat cu stoicism la tot felul de dansuri populare ale unor ruşi lipoveni, armeni şi mulţi alţii, am ascultat o trupă din Deva pe numele său Arhaica şi m-am scărpinat în creştet neînţelegând genul lor de melodii care nu încep de fapt niciodată, dovadă.

locul de desfăşurare

dansuri

Arhaica… sau wtf just happened

Şi să fi tot fost două ore de când tremuram toţi ca ultimii junkies aşteptând să cucerească moldovenii scena. Dar nuuuuu… că ei este staruri şi probele lor de sunet durează încă fo’ juma’ de oră, blesteme! Şi-apoi, când trebuia să-i prezinte nenea prezentatorul Mediaş Ethnic Festival, i-o murit microfonu’. Lasă, dom’le, că ştim cine îs, for fuck’s sake! Da’ noah, aşa-i la serbările câmpeneşti…

– Mai ştiţi şi alte piese în afară de Boonika şi Videli Noch? întreabă el când i-o revenit glăscioru’ în microfon.
– Bă, eşti prost? îl umflă un râs sincer pe Horaţiu.
– Numa’ tătă discografia?! mă revolt şi io.

poza lu’ Horaţiu; io n-am pus mâna pe telefon tot concertu’! în principiu pentru că-l udam…

În sfârşit o dat Domnu’ şi-or venit pe scenă. Haida! Noi – deja transfiguraţi, am început să ne desfăşurăm cu salturi şi un fel de friendly pogo în trei, de se uita lumea la noi ca la felu’ 14. Nu pentru mult timp, căci ce era pe scenă s-o dovedit, din fericire, mult mai interesant. Piatra cubică din piaţă descurajează dansurile când ai tenişi cu talpă subţire, da’ cui i-o mai păsat? Eram în Mediaş, pe scenă cântau Zdubii şi pe noi curgeau apele! Iar după vrei trei piese dansa şi lumea din jur – nu ca noi, ce-i drept, da’ tind să cred că i-am încurajat să nu le prea pese. :D

Unde joacă moldovenii, acolo pământul geme!
Unde Moldova nu joacă, acolo pământul crapă!

La piesa nouă… punkăreala şi ruperea de pe lume, dă-i şi ţopăie şi fă piruete prin aer şi sari în cap şi râzi de “iese ursu’ din bârloagă”, zi mă Valerică!

Iar după asta – altă piesă nouă, ceva cu ape şi ploi şi tot punkăreală! Pfaa, abia aştept albumu’ nou! Noroc cu balada şi DJ Vasile c-am apucat să ne mai tragem sufletele, altfel numa’ pe targă mai plecam de-acolo. La final – Zdubii bateţi tare, varianta dansabilă (oh doamne, cum se mai joacă de la un an la altul cu piesele vechi; şi să nu-i iubeşti?) şi, bineînţeles, Cuculeţul, pentru un rimel cu 200% mai scurs şi un tricou cu 500% mai ud. Iar după finalul apoteotic, am plonjat direct în duş, căci arătam cam aşa şi începuse să mi se facă frig:

A doua zi am rămas închişi pe din afară în faţa porţii locului unde eram cazaţi, deci super! Apoi am explorat un pic Mediaşul, da’ nu foarte mult, că era atât de cald încât mi se părea totuna să inspir sau să expir.

un nume predestinat pentru reuşita în viaţă

x __ X

___________________________________

Epilog

Zdob şi Zdub rămâne formaţia mea preferată… nu românească, ci cântăcioasă de limbă română. Alături de Alternosfera şi Gândul Mâţei, mi se pare că oferă ceva ce muzicienii de la noi din ţară obosesc să dea publicului după o vreme. Zdob şi Zdub împlinesc 20 de ani şi există pe net o înregistrare minunată de pe vremea când nici măcar nu cântau hardcore moldovenesc, doar “hardcore”. :))

Iar acest 15 august zdubofil care tocmai a trecut a fost în amintirea celui de acum 5 ani, când două fete cucuiete şi trei flăcăi valabili au mers cu ia-mă nene în Câmpia Turzii ca să-i vadă pe moldoveni la altă serbare câmpenească, mult mai câmpenească, ce a rămas povestită, din păcate, numai aici (incomplet, pentru că nu se precizează nimic de marea dragoste pe care mi-o purta Fishioru’, care-a venit cu ocazie din Suceava până-n Câmpia numa’ ca să ne destrăbălăm împreună la Zdubi). Şi din 5 câţi am fost, mai suntem în viaţă doar 4 şi prieteni n-am rămas niciunu’.

Zdob şi Zdub m-au mai purtat, de-a lungul vremii, prin alte locuri dubioase. De exemplu, un mare party a ieşit taman la Selgros, în vara când dădeam bacu’, unde s-a iscat un ditamai moshpitu’, de-o trebuit să m-agăţ de gaica de la blugi a unui pletos ca să nu pic în bot. Sau în clubul de fiţe Tribute din Capitală, unde am dat ultimii bani pentru două bilete la primul şi singurul concert de club pe care l-am prins cu ei. Şi-o meritat, căci şi acum mai am tamburina primită de la Valerică pentru simplul motiv că dănţuiam în primul rând!

De asta ziceam în titlu că-i o trupă cât o viaţă. Căci cât oi mai trăi, pe Zdubi tot i-oi urmări! Aştept 15 august 2016 şi următoarea serbare câmpenească. Sau poate chiar mai repede, toamna asta la Arenele Romane. Rock!

Joshua Homme is real sau o zi la Sziget 2014

Posted on by
2

Au trecut 72 de ore şi nu mă pot opri din ascultat Queens of the Stone Age. Am spus că ăsta e anul în care trebuie să-i văd şi am făcut-o şi pe asta, chit c-a trebuit să mă deplasez până-n Budapesta. Ţin minte că anul trecut, când n-am mai avut cum să ajung până-n Franţa ca să-i văd acolo, mă simţeam tare năpăstuită de soartă, dar poate chiar totul pe lume se-ntâmplă cu un motiv. N-a fost să fie 12 noiembrie 2013, ci 12 august 2014. I-am văzut acum, exact când trebuia, unde trebuia şi cu cine trebuia.


all you can eat de undeva de pe lângă graniţă :))

De cazare, bilete de drum şi întreaga orientare prin Budapesta s-a ocupat Pavel, fostul coleg de liceu din gaşca de roacheri. Nu mai prea păstraserăm noi legătura anii ăştia, aşa că am fost plăcut surprinsă să constat că a rămas acelaşi tip echilibrat, calm şi overall sweet ca atunci. Adevăru-i că aveam ceva emoţii din cauza asta, dar privind retrospectiv, nu mă-nţeleg nici pe mine… la urma urmei, oamenii care iubesc aceeaşi trupă de aproape 10 ani încoace nu se mai schimbă fundamental, nu? :) Din restul găştii din liceu, Cotoară i-a văzut tot anul ăsta, în Danemarca, şi ne-a trimis tuturor poze din faţa scenei ca să ne facă în ciudă, iar Vlad… trebuia să vină cu noi, dar s-a tras pe cur. Well, he’s a big sucker, pentru că a ratat ceva extraordinar de mişto.

De exemplu, pe Pavel rupând-o binişor în maghiară! Nici nu ştiam că se pricepe, dar a cucerit instant o unguroaică blondină care ne-a îndrumat către locul în care am stat peste noapte. Ce să mai zic de femeia de la cazare… he had her at “semmi baj”. :)) Ce nu ieşea în maghiară se completa cu engleză. Apropo, la festival nu am găsit om din staff care să nu ştie engleză, nici măcar tipii de la security care stăteau la intrare, ceea ce mi se pare fantastic. Taximetriştii aşişderea. Până şi tipa care lucra la autogară a ştiut să-mi spună “downstairs” când am întrebat-o unde-i toaleta. Iar Budapesta… e imensă! Mare, faină, degajată, neaglomerată, relaxată şi civilizată, o-ncântare pentru orice turist. Plus că-n zona de pe lângă Dunăre nu a fost nicio secundă caniculă. Iar noi tocmai acolo aveam treabă, Sziget-ul fiind organizat pe insula Obudai.

Festivalul e de vis

Îi spuneam şi atunci lui Pavel c-o să ne întoarcem în ţară şi-o să ne facă toată lumea snobi şi înfumuraţi c-am ajuns şi noi la un festival “din afară” şi ni se pare c-am descoperit apa caldă şi mersul pe jos. Yeah, I don’t really give a crap, dar mi se pare foarte trist cum O ZI petrecută la Sziget a invalidat sute de concerte şi zeci de festivaluri din ţară. E… altceva, atât din punct de vedere organizatoric, cât şi al calităţii publicului. Nu pot să cred că am trăit atâţia ani cu ideea că îngrămădeala de la Peninsula, praful de la B’estfest sau atitudinea gorilelor de la pază sunt normale. Sziget-ul e uriaş, e un oraş în sine. Într-o zi n-am apucat să descoperim decât 2/3 din el. Nu este coadă la intrare, nu sunt cozi la bere, spaţiul e foarte larg, pe jos este iarbă (de-aia verde şi faină, nu uscăciuni care-ţi intră-n fund) sau pavaj, praful e neglijabil, aerul respirabil; fiind lângă apă, bătea mereu o briză plăcută şi căldura era absorbită, aşa că transpiram chiar numai la concerte, în înghesuială, cu toate că afară ştiţi şi voi câte grade erau. Scenele sunt imense şi orientate foarte bine, astfel încât concertele pot fi oricât de loud, sunetul nu se întrepătrunde. Am fost foarte plăcut impresionată de scena dintr-un cort gigantic, în care nici n-am prea vrut iniţial să intru din cauza căldurii, dar în care erau ventilatoare uriaşe atât în faţă, cât şi în spate (iar intrarea se făcea pe la mijloc) şi unde se putea sta fără probleme. How fuckin’ cool is that? Nici nu ştiam că se poate şi aşa. :))


pruncu’ lu’ George R.R. Martin a ajuns la Sziget

la concertu’ lu’ Brody Dalle, o tipă cu tatuaj fain

schimb de cărţi

pe-un tomberon :))

În fine, cel mai potrivit cuvânt care poate descrie tot locul ar fi “îmbietor”. Te îmbie să te distrezi şi să ţopăi încontinuu. Camping-ul nu e izolat într-o singură parte a festivalului; am văzut corturi peste tot, fără să încurce pe nimeni. În plus, nu pot să uit cum, inclusiv la Peninsula, tipii care păzeau scenele îşi dădeau coate şi filmau cu telefonul descreierarea roacherilor din primele rânduri, de ajungea să-ţi fie jenă că te simţeai bine. Aici nici vorbă. Tot staff-ul e relaxat şi prietenos, fără atitudinea “bitch, I own this place” şi încruntarea caracteristică ăstora de la noi. Vorba lui Pavel, calitatea serviciilor creşte odată cu salariile şi e normal să fie aşa, da’ nu mă aşteptam la diferenţa asta bătătoare la ochi. Acum nu zic că n-or mai fi şi excepţii; sunt convinsă că sunt şi n-am avut noi timp să le identificăm într-o singură zi. OK, dar la noi excepţiile sunt din filmul cel bun, nu invers. Of, mult mai avem de crescut şi de învăţat… Am găsit inclusiv toalete luminate, cu colac normal şi sistem de tras apa! Era mereu hârtie igienică şi apă de spălat pe mâini şi inclusiv toi toi-urile păreau că se curăţă mai des. Ce mai, fascinant de civilizat. Ideea e că am fost vrăjiţi de atmosfera aia şi e mare lucru să te mai impresioneze ceva după atâţia ani de mers la concerte. Ne tot făceam promisiuni ca la anu’ să fim acolo pe toată durata festivalului şi să-i luăm pulsul aşa cum trebuie. It’s a goddamn must.


recomandăm City Taxi

Pavel şi paşaportul de insulă

Trupe văzute, da’ nevăzute

Pentru mine n-a prea contat cine mai cânta în ziua aia. Era clar pentru cine eram acolo. Totuşi, împărţindu-ne timpul între explorarea imensitatăţii ăleia de festival şi dorinţa de a vedea cine ce mai cântă, am mai tot stat pe la concerte, dar n-am văzut niciunul cap-coadă, în afară de cel pentru care venisem, ofc. Am văzut-o pe Brody Dalle, also known as the bitch-wife, soţia lu’ Joshua Homme. Am mai recunoscut 2-3 piese şi una de la The Distillers, fosta ei trupă, şi overall mi-a plăcut mult. Am trecut şi pe la Anti-Flag şi, chiar înainte de QOTSA, pe main stage a fost mare rupere la Ska-P. După momentul zero am văzut ceva din Jimmy Eat World şi Deadmau5. La cel din urmă, Pavel se tot chinuia să-mi explice ceva despre nişte măsuri mai bizare în cântecele pe care le mixa canadianul, dar n-avea cui. N-a funcţionat nici abordarea mai directă:

– Chiar nu-ţi pasă că pe scenă e un tip cu o mască uriaşă de şoarece care pune cântece pentru tine?
– Mmmnope.


la concertul lu’ bitch-wife

two huge fans

Sziget sign

Pipi box!

Putea să fie un negru gol pe scenă, la fel de mult mi-ar fi păsat după ce îi văzusem pe QOTSA. :)) Ah, să nu uităm de Bloody Beetroots, nişte răutăţi electronice care sunau destul de ok, dar de care mi-a păsat la fel de mult, adică deloc. Îmi pare totuşi rău că n-am avut timp de explorat scenele mai micuţe, unde poţi găsi adevărate bijuterii muzicale prea puţin cunoscute, da’ ce să fi şi făcut mai mult într-o singură zi? La anu’, la anu’…


la Ska-P

THE concert

– La Queens of the Stone Age mergem mai în faţă, îmi spune Pavel foarte casual în timpul unei plimbări.
– Bitch please, la QOTSA mergem în faţă de tot! ripostez eu. N-am bătut atâta drum ca să nu-l văd pe Josh Homme din primul rând.

Acum înţelegeţi de ce mi-a venit să-l ucid când, cu o juma’ de oră înainte de concert, adică la ultima piesă a celor de la Ska-P, când noi nu eram nowhere near în faţa scenei, Pavel îmi dă minunata veste că el tre’ să se pişe. Serios? L-aş fi bătut, da’ ce să fac, hai fie, bine, du-te… În mod curios, a reuşit să ajungă înapoi chiar la terminarea concertului, când l-am apucat de mână şi-am început să ne croim loc prin mulţime. Îmi venea să mor de râs când mă ghida cu stânga/dreapta din spate, da’ aşa-i când eşti mic; chiar nu vedeam culoarele. Am ajuns chiar lângă gard, dar în faţa noastră erau nişte italieni înalţi (desigur, norocul meu) care filmau cu un GoPro. Puteam vedea de ei, da’ lipită de gard din prima, nu de pe la mijlocul concertului, ar fi fost mult, mult mai mişto. De ce? Păi…


balloons

A fost isterie generală. Cel mai chinuitor concert la care-am fost vreodată. Nu e uşor să ai puţin peste un metru juma’ într-o ţară în care Queens of the Stone Age nu ajung prea des. N-aveţi idee cât de împinsă, turtită şi bruscată am fost… dar nu numai eu. Mulţimea o luase razna. La un moment dat, tot ce aveam în cap era Roskilde şi Pearl Jam. E incredibil de uşor să mori strivit la un concert, da’ noroc că nu-s panicoacă de felul meu. :)) Plus că eram atât de extaziată, încât coatele şi îmbrâncelile mă afecteau prea puţin. Cu toate astea, descrierea e aproape de adevăr:

“Half an hour in, I knew it was life and death. I couldn’t lift my arms. It was difficult to breathe. I lifted my head to feel clean air. I was scared for my life.”

We weren’t exactly scared for our lives cu excepţia unei singure piese, Burn the Witch. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, dar chiar mi se făcuse frică, nu mai puteam trage bine aer în plămâni. Braţele mă dor şi acum, la 3 zile după concert, şi am vânătăi negre de toată frumuseţea. Norocul meu a fost că mulţimea s-a mişcat atât de tare, încât am apucat să pun mâna pe bara din faţă şi am ajuns în primul rând, unde mai ajungea nişte aer. Da’ la naiba, greu a fost!


poză cu Hutch, sunetistul QOTSA

altă poză cu inconfundabilul Hutch

Agonie şi extaz. Nu-mi venea să cred că erau chiar ei pe scenă. Lui Josh i se mişcau pulpanele pe ritm. Yes, he’s real, flesh and bone. Era acolo, la câţiva metri de mine. Nici n-am fost atât de emoţionată pe cât m-aş fi aşteptat. La câte interviuri pe YouTube am văzut în ultimul an, nici n-aveam cum. Parcă se urcaseră pe scenă nişte vechi prieteni demenţi, care voiau să mă chinuie mişcând mulţimea din jurul meu. Am luat-o şi eu complet razna la auzul tobelor de la You Think I Ain’t Worth a Dollar, but I Feel Like a Millionaire. La No One Knows, mulţimea nu se oprea din cântat tap tararap, tap tararap. A urmat First It Giveth, deci primele 3 cântece fix în ordinea de pe Songs for the Deaf. Undeva între cântecele astea, Josh s-a oprit să spună că “it’s so fuckin’ beautiful out here”, uitându-se apoi cu scârbă la norii de deasupra. Delicios şi tipic.


Burn the Witch live @ Sziget 2014

Incredibil cât de mişto se auzea şi din faţă. Mi se ridica pielea pe mine la auzul chitarelor. Oamenii din jur ţipau, ţipam şi eu. Credeam că îmbulzeala se va calma la Make It Wit Chu… vezi de treabă. Isterie şi acolo. Abia la If I Had a Tail s-a mai oprit mulţimea, da’ n-a durat mult; au urmat Little Sister şi Feel Good Hit of the Summer. C-c-c-c-c-cocaaaine! din mii de plămâni. Fairweather Friends a fost descris ca un cântec despre toţi cei care nu erau acolo (da Vlad, Cristi?), iar înainte de A Song for the Dead, gingeru’ nostru preferat a văzut un tip în scaun cu rotile crowdsurfuind. “That is the baddest motherfucker out there”, ne-a zis, îndemnându-ne apoi să strigăm un “fuck yeah” pentru el, which we totally did. Fază mişto, care normal c-a ajuns în presă. Şi apropo de A Song for the Dead, cum poate fi piesa asta atât de… loud? Sunt convinsă că dacă Smells Like Teen Spirit nu revoluţiona muzica rock în anii ’90, ar fi făcut-o cântecul ăsta în 2002. Mi-au bubuit timpanele. Aşa trebuie să sune un concert rock adevărat.

de aici

Asta e mişto la Queens of the Stone Age. E pueril să spui că ai o trupă preferată şi, dacă eşti iubitor de muzică, nu prea poţi să faci alegerea Sofiei. Dar concluzia la care am ajuns cu Pavel e… well, concludentă. :)) Ne plac o grămadă de trupe, dintre care unele foarte mult, dar toate au albume care nu ne prea surâd, inclusiv Pearl Jam şi The Cure, când e vorba de mine. Cu QOTSA însă e diferit. Din 6 albume, toate ne plac extraordinar de mult. They are fuckin’ awesome and they rocked our asses în Ungaria. Şi da, am văzut live cum dă Josh Homme din cur când cântă. Atât de sexy încât poate să oprească lumea-n loc. Pure love.


poză proastă, dar făcută de noi! cu ei! yay! :D

Cireaşa de pe tort

Când să plecăm de la festival, Pavel constată uimit că şi-a pierdut buletinul. Eu, ca o prietenă adevărată pe care te poţi bizui oricând, am început să râd, fireşte. Pe urmă mi-am dat seama că-l chinuie ideea că nu mai poate intra aşa uşor înapoi în ţară şi m-am calmat şi eu. Am umblat prin tot festivalul, nu era de găsit… A fost un pic disheartening să văd cum un om atât de calm şi de echilibrat şi-a muşcat degetul până la sânge întrebându-se de ce a fost atât de prost. Am ajuns chiar să căutăm gunoiul pe care-l aruncaserăm mai devreme pentru a-l găsi. :)) Oh yeah, Romanian all the way. Eram atât de obosiţi când ne-am întors unde eram cazaţi, încât am ocolit toată clădirea în încercarea de a intra, pentru că n-am împins uşa după ce-am băgat cheia înăuntru… Smart, eh? Între timp, am aflat că trebuie să mergem la poliţie şi ambasadă şi să declarăm actul pierdut, da’ Pavel a adormit până să ies eu de la duş, adică pe la 3:30, când l-am întrebat la cât a pus ceasul să sune.

– La 4, relax.

Nu-i aşa că-i mişto să porţi dialoguri cu somnoroşi? :)) Da’ se pare că există un dumnezeu al aiuriţilor. Pavel a sunat a doua zi la ăştia care se ocupă la festival de Lost & Found şi… surpriză, buletinul era acolo. Cineva chiar l-a găsit şi şi-a rupt din timpul său în imensitatea aia de festival să-l ducă acolo. Once again, totally amazing. L-am recuperat în câteva ore şi am putut porni spre casă, nu înainte ca Pavel să le spună ăstora din staff ceva care chiar însumează sentimentele noastre generale în privinţa Sziget 2014, fie şi numai după o singură zi petrecută acolo:

– You guys are awesome!


\m/

Din Maramu’ până în .ru un singur pas mai fu

Posted on by
2

Mie, una, estul mi s-o relevat prin muzică. Aşa l-am descoperit, aşa am scormonit pe interneţi după el, aşa am ajuns să-l îndrăgesc, cu Rusia şi Ucraina capete de afiş. În episodul de azi însă avem un guest post mişto fix despre mama Rusie, care o ajuns să-i placă lu’ X-uleasca, fana băimăreancă a Fascination Street – despre care vă ziceam odinioară că-mi flutură viza rusească pe sub nas – datorită altei pasiuni drăceşti: bărbaţii blonzi, cu fund perfect patinajul artistic. Sigur aţi auzit de Yagudin… noah, X-uleasca s-o dus SINGURĂ în Rusia să-l vază măiestrind pe gheaţă la el acas’! Şi tăte ca tăte, da’ ce-am înţeles io din ce-am citit îi că ruşii au atâtea clădiri istorice, încât pe unele şi-o permis să le transforme în mall-uri! :)) Mai tre’ să zic cât îmi doresc s-ajung şi io pe acele meleaguri sau se subînţelege? Aşadar, dau cuvântul rusofilei băimărence, nu înainte de a-i transmite că DA, X-uleasco, Sankt Petersburg la anu’!

***

Moscova 2012

Dobrîi den, dobrîi vecer, izvinite, pajaluistea, ia niznaiu. O româncă ochelaristă repetă conştiincios într-un Aeroflot plin de japonezi, decolat din Budapesta. Studiază harta metroului, fotografiază denumirile chirilice ale staţiilor şi-şi verifică obsesiv paşaportul.

Aventura mea moscovită a început să prindă contur  în urmă cu vreo două luni; pasiunea mea pentru patinajul artistic şi pentru cel mai expresiv şi intens patinator, Alexei Yagudin, ţarul ediţiei 2002 a Olimpiadei de iarnă de la Salt Lake City, m-a adus întâi pe forumul dumisale rusesc (săr’mnaaa,  Google Translate, cu toată obstinaţia lui de a traduce “patine” prin “căluţi” şi “patinator” prin “tânăr cântăreţ”) şi, în final, aici. Ca să văd un spectacol pe gheaţă aglomerat de nume grele: Tatiana Navka, Roman Kostomarov, Tatiana Totmianina, Maxim Marinin, Maxim Staviski, Albena Denkova, Povilas Vanagas, Margarita Drobiazko, Maria Petrova, Alexei Tihonov… Şi, desigur, Lyosha.

Agenţia de turism din Sankt Petersburg – torturantul drum iniţiatic de la Baia Mare la Bucureşti în căutarea Vizei de Aur – corespondenţe frenetice cu amica rusoaică – savante şi încruntate calcule bugetare, asezonate cu oftaturi adânci, şi premiul. Marea plecare.

19 ore pe drum. 7 de la Baia Mare la aeroportul din Budapesta, 8 până la decolare, patrulând într-un spaţiu fantomatic populat de umbre obosite la 4 dimineaţa, 2 şi jumătate printre nori şi încă două până la hostel, într-un trafic pe lângă care Bucureştiul pare de-a dreptul lejer.

Moscova mă primeşte sufocant. Stă să plouă şi tensiunea pluteşte în aer. Senzaţia accentuată de epuizare că am călătorit atât ca să ajung…acasă: blocuri-cutii de chibrituri, camioane scorojite, ambuteiaje şi praf greu.

În sfârşit: intersecţia dintre bulevardul Novinsky şi strada Novy Arbat.

Hostelul mic, curat şi cochet. Cad într-un somn de plumb, din care mă trezesc la 6 jumate oarece tachinări cam răguşite, amicale şi percutante, schimbate de muncitorii ce repară peretele clădirii de vizavi. Şi haita de pisici ciufulite ce-şi face veacul pe lângă tomberoane. Dar parcă totuşi plecasem de acasă.

Dimineaţa de miercuri, 30 mai. Ziua cea mare. Mic-dejun zdravăn la cea mai încântătoare cafenea din estul Europei.

O iau la pas în căutarea staţiei de metrou Smolenskaya, de unde urma să călătoresc preţ de 9 staţii până la punctul de întâlnire cu Diana. Diana din Moscova care, aflând că mă tentează ideea să văd live spectacolul pe gheaţă, s-a oferit să-mi cumpere biletul şi să mă ducă la show. Şi asta după două mesaje private pe un forum.

Mission accomplished.

La plimbare pe Novy Arbat, spre Piaţa Roşie. Amestec stupefiant de cicatrici post-comuniste (camioane demne de Bumbeşti-Livezeni, şoferi fumând flegmatic cu cotul pe geam, că se fumează imens în Rusia, chiar şi în aeroport, furia construcţiilor, macarale râd în soare cam prăfos) şi opulenţă extremă revărsată din vitrinele magazinelor (BMW, YSL, USD, for everything else, there’s Mastercard). Şi “bulbul de ceapă” specific care punctează mândru o clădire de birouri de n etaje.

Biblioteca de Stat, un Dostoievski meditativ înconjurat de porumbei, un spaţiu aerisit, marcat de ronduri de flori, statui ecvestre, arteziene şi browniana mişcare a turiştilor, şi iat-o. Piaţa Roşie. La extreme, catedrala Sf. Vasile şi cupolele-i delirant colorate, cu detalii ameţitoare, şi impunătoarea clădire a Muzeului Istoric de Stat. Între ele, mausoleul lui Lenin. Două fotografii scurte, din obligaţie. Monumentul soldatului necunoscut. Flacăra veşnică, un drapel solemn şi-o cască. Şi doi străjeri nemişcaţi, ce respiră în şoaptă.

Vizavi, templul comercial GUM, tata tuturor mall-urilor.

Zâmbesc tot timpul. Mă cuprinde o fericire calmă şi încă nu-mi vine a crede că mă aflu într-adevăr aici. S-au şters tot stresul, toate grijile, toţi nervii, toate amintirile unor pregătiri epuizante şi aparent interminabile. Îmi vine să-mi înfig steagul în dalele cenuşii şi să fac precum Rocky în capul scărilor. Beau, în schimb, o cafea la un birtuţ înecat în arome de şaorma şi pufăi triumfător o ţigară, cu privirea spre zidul Kremlinului.

Davai, davai, spre Smolenskaya şi spre evenimentul principal. Cadoul pentru Alexei pus bine în poşetă.

Harta, biletul de metrou, urmăresc băbeşte numele staţiilor, ies la suprafaţă într-o pădurice de mesteceni, în plin oraş.

Uite-o pe Diana. Uite-l şi pe Nikolai, dom’ şofer, care conduce ca un Schumacher on speed pe drumuri desfundate şi pline de gropi, spre orăşelul Elektrostal, situat la vreo 60 de km de Moscova, unde va avea loc spectacolul. Apare şi Elvira, instituită prompt traducătoare. Fetele se opresc la o florărie şi ies victorioase cu buchete baroce. Eu, după buget, un singur trandafir roz. Clasic.

Şi trupa se măreşte. Priviet, priviet, Nadia, Zhenia, o tipă cu figură tătărească, şi Serghei. Singur printre şase femei bine dispuse. Stăm la o cafenea, mă delectez cu tradiţionala pizza şi cu un pahar de bere Baltica. Elvira nu pridideşte cu tradusul. Şi chiar ai venit singură până aici? Da, aventura mea anuală, cu care mă hrănesc un an de zile. Ce tare! Cât e un litru de benzină? Na, că nu-s şofer. Tata punea banane verzi la copt în ziar pe dulap, zic. Şi ai noştri!, aud. Da’ nu ştii ruseşte? Bag din top: Ia liubliu figurnoe katanie. Efect fulminant. Vrei să-ţi fac poză cu statuia lui Lenin din piaţa principală? Uh…

Râdem, toastăm, fumăm în draci, şi mai râdem puţin. Mă simt bine între oamenii ăştia faini, plini de viaţă, calzi şi deschişi, care au făcut şi ei eforturi să vadă spectacolul: costă mult un bilet în primul rând.

La show. Programe sensibile, interludii comice, pasiune, exactitate, sunetul distinct al patinelor pe gheaţă, curentul vitezei, poveşti triste, istorii vesele, scrise din vârfuri şi muchii de oţel, piese populare ruseşti şi Lara Fabian.

E primul meu spectacol live. Aştept camera să facă zoom pe figura patinatorului  la momentul-cheie, sau pe lama patinei în clipa desprinderii, şi nu se întâmplă. Simt tot efortul, toată concentrarea, toată bucuria alunecării elegante sau nervoase. Şi nu-mi amintesc ultima dată când am fost aşa de fericită.

Primul moment Yagudin.

Piesa lui Vladimir Visotsky, Zbor întrerupt. Îi reuşesc două sărituri triple, şi sala erupe. Că nu e puţin lucru să-ţi iasă aşa ceva cu un şold de titaniu. Se zbate între două margini de prăpastie, şi publicul rezonează. La final, abia respiră.

Flori, cadouri, medalie, emoţii.

Al doilea moment Yags. Sway, ritmuri braziliene, linii de paşi complicate, samba, alte triple, combinaţii de piruete. Se face cald în sală, şi alte flori, şi alte daruri.

S-a terminat. Un pâlc de fani devotaţi aşteaptă la intrarea secundară. Noi şapte ne amuzăm, iar fumăm, se fac schimburi lingvistice româno-ruse, Serghei musai vrea să ştie cum se numeşte o  „bitch” bipedă în româneşte şi, când află, explodează de râs. Între timp, Yagudin + nefasta (Tatiana Totmianina, campioana olimpică de perechi din 2006) + fetiţa + bona + un Yorkshire Terrier numai coadă şi urechi se îmbarcă într-un Mini Cooper albastru şi pleacă.

Salutări, îmbrăţişări, Zhenia mă aduce cu maşina până acasă, pe o ploaie încăpăţânată. Nici nu ştiu cum să-i mulţumesc.

În spaţiul comun de la hostel, dotat cu chicinetă, frigider şi maşină de spălat, un tip brunet şi subţirel calcă metodic o cămaşă. Cică nu-i place cum efectuează femeile operaţiunea asta. Of!

După numai 14 ore de drum spre casă, la 3 dimineaţa, zdrăngănesc nepăsătoare bagajul pe roţi, fumez cu cealaltă mână şi zâmbesc. Sankt Petersburg la anul?

Latcho Drom – life as a cross-country madness

Posted on by
6

Crăciun şi Paşte – două sărbători pe care, obligatoriu, fiul risipitor plecat în ţările calde tre’ să le petreacă în nord, întorcându-se la locul de baştină.

Pentru a evita îmbulzeala de vineri de pe Valea Prahovei şi pentru că m-am săturat, Cristoase, să înşir pe de rost toate satele, comunele, oraşele şi orăşelele de pe traseul până acasă via Braşov şi Sighişoara, am acceptat oferta Dianei şi am pornit la drum cu ea şi Ionuţ sâmbătă dimineaţa până-n Mediaş, via Valea Oltului.

Concluzii, seria 1:

  • Dacă peste tot ar exista autostrăzi ca Bucureşti-Piteşti, io şi Diana am fi prezente-n fiecare weekend în Ardeal. Din simplul motiv că am face maximum trei ore pe drum.
  • Vremea mohorâtă fără ploaie dă clasă oricând timpului frumos cu soare.

  • Hărţile de mână bat la cur hărţile adevărate.


  • Câinii cu botul ascuţit şi moaca lungă îs mai pofticioşi decât ăia mari cât urşii.


  • Valea Oltului îi superbă primăvara, chiar şi pe Dealul Negru, unde se fac mici din carne de patrupede lătrătoare. :D


  • Dacă plouă şi moţăi extenuat în maşină, contează pe Diana şi Ionuţ să râdă de tine! >:P
  • Până şi pozele sugerează c-ar trebui să mă ţâp odată la gunoi.

  • Când ai trecut munţii şi te dai jos din maşină după câteva săptămâni de Capitală, primul lucru care te frapează e liniştea, lipsa zgomotului de fond.
  • În Mediaş, muma Dianei o făcut prăjitură cu cremă de… Fanta! Şi-o fost a naibii de bună. ;))
  • În Ardeal, şi natura-i slow. Pomii încă n-o zis “noah, hai să-nflorim”.


  • Dacă adormi în patu’ Dianei, îţi sună telefonu’, n-apuci să răspunzi bine şi cineva zbiară din toţi rărunchii, urlând că nu ştie de unde să te ia şi blestemându-şi zilele în care-o ajuns în Mediaş, fii calmă. E doar Cristi care reacţionează aşa când tre’ să se pişe urgent (te-am făcut di ruşânie, noah! :D). Noroc că o compensat apoi fiind cool, amuzant şi conducând fain până în Murăş (sper că m-am scos).

După ce minunatul Latcho Drom s-a încheiat, iar subsemnata a fost livrată cu succes acasă, a urmat un somn frate cu moartea, în care n-am mai auzit telefon, alarmă, sms-uri, părinţi, nimic pe sfânta lume! M-am trezit cu vreo zece minute înainte să învie Ăl’ de sus (recte pot să mă laud că înviarăm deodată?). Clar, evenimentul trebuia stropit cu alcoale neortodoxe, aşa că o urmat vreo trei zile de dezmăţ. Nu ştiu cum s-o succedat stările de veghe şi somn, nu ştiu când dormeam şi când existam târându-mă iar înapoi spre dezmăţuri bahice, însă certe îs următoarele învăţăminte.

Concluzii, seria 2:

  • Craiovenii de la Medicină îs awesome. Citez: “Ooh, ce scaune faine aveţi în Mureş! La noi, în Craiova, toate-s din lemn…” sau “Wow, aveţi baie! La noi, în Craiova, oriunde păşeşti e tot o budă”. Pentru că nimic nu e mai sexy decât autoironia. Nimic, nimic, nimic! :))
  • După mişcările de Michael Jackson, pretinul nost’ Mihai o comis-o din nou. Dar o fost atât de tare, încât merită post separat. :))
  • Octav îi tăt mama răniţilor şi bunul samaritean. Care cum ajunge beat mort e condus de către ortopedul nostru mişto afară din Office şi cărat prieteneşte până la un taxi.
  • Sânii asimetrici îs la mare căutare.
  • Tequila şi vodca nu ştiu să fie pretini adevăraţi! Iartă-mă, Jack, că te-am înşelat. Nu au însemnat nimic, jur!
  • Când românii închid cârciuma că-i Paşte, e mereu deschis la unguri. Una dintre frumuseţile Târgu-Mureşului. ;)
  • Crini, Runia, Buburuza şi Cristi îs oamenii alături de care-aş merge până la capătul pământului. Vă iubesc, mă!

Şi acum, la încheiere, să revenim de unde-am pornit. Ştiţi de ce excursia până la Mediaş s-o numit Latcho Drom? Unu la mână, pentru că-n ţigăneşte înseamnă un fel de drum bun, călătorie faină sau aşa ceva, iar doi – pentru că io şi Diana l-am trollat pe şoferul Ionuţ punând numai balcanisme, ţigănisme şi alte chestii dănţuibile pe CD-ul făcut pentru maşină.

Altfel, noi suntem trei rockeri perfect sobri şi integri, cum demonstrează şi filmuleţul de mai jos: undeva pe A1, între 6 şi 7 dimineaţa, în ajun de Paşte…

La juma’ de conţed

Posted on by
9

Bucovina ceea îi idilică, dacă treci peste kestii nesemnificative ca faptu’ că nu este apă caldă, iar muma Fişiorului “spală” tacâmurile cu… prosopu’. “Cum, cu apă? Să rămână zoi?” =)) Plus o conversaţie de milioane, aşa, ca între Fişior şi mumă di Fişior, după sacrificarea unei sfinte găini:

– Vreau creier prăjit, mamă.
– Ştii cum îi vorba aia cu “ai creier de găină”…
– Adică mă faci prost? râde Fişioru’.

La care muma de moldovean se miră sincer:

– Nuuu,  nuuu, Doamne fireştie!

Apoi, după două secunde, continuă, serioasă şi vizibil scandalizată:

– Doară ce? Io nu fac copii proşti!

 


apus pe E 85, în drum spre Moldova


curtea


un rai mai mic


Maria, nepoţica Fişiorului, prin paradisul floral :)


un copchil special, cu o istorie cutremurătoare-n spate


… care mă iubeşte ca pe-o mamă ce n-o are, deşi io-s tâmpită, căzută-n cap şi nu inspir căldură maternă; plus nespălată şi recent trezită din somn în poza asta :))


cum să n-o iubeşti şi tu?


flooori, multe flooori!










(nevermind the impaled critters :)))

tăt felu’ de orătănii


în fiecare seară, făceam terapie: luam câte-un pui şi-l mângâiam, iar el îmi gângurea-n poală. super relaxant :)


ea e… Madonna :))


el e Rex şi e răăău, contrar pozei compromiţătoare ;))


tăuraşul Schmundt :)))) da, aşa-l cheamă.



cerdacu’


o fost hoţii pă câmp şi aghia o târât asta acasă :D


sub stricta supraveghere a mumei Fişiorului, io am pus de-un gem sângeriu de corcoduşe


tractoraş :D


când nu se juca Angry Birds…


… nu trebăluia prin curte sau nu şedea dijaba pe pereţi :))…


… Fişioru’ făcea un zmeu din nimica…


şi-n cele din urmă i-o reuşit :))


apoi am mers sus pe dealuri, să-l înălţăm


ei, zmeul o zburat ce-o zburat, de s-o văzut până-n satu’ vecin plăşile cu Billa şi Kaufland :))


şi hăpt până-n satu’ vecin o treghit să fugă şi Fişi după el, să-l aducă-napoi după ce s-o rupt aţa.


anyway, după o asemenea săptămână, am ajuns în Murăş fericiţi


şi ne gândim cu înfrigurare, anticipare şi nerăbdare la sărbătoarea aceea aproape legală a anului: PENINSULAAAA :D

Aventurile Blondei în SUA (1)

Posted on by
12

Le mai ţineţi minte pe buburuzele mele din facultate? Alea împreună cu care formam un trio de blonde nepereche, faine şi foarte, foarte inteligente (=))). Mai ales Blonda, mai ales atunci. Ei bine, am terminat facultatea şi am luat-o pe drumuri separate. Al meu o dus până-n Bucureşti, la această mirifică revistă care îmi încreţeşte şi descreţeşte fruntea în fiecare zi, iar Blonda o rămas în Mureş… până când o pus picioru-n prag şi-o zis că vrea o vară americană. Şi dusă o fost, exact în aceeaşi perioadă în care şi Runia şi-o luat rămas-bun, părăsindu-ne pentru nişte negri Franţa.

Şi pentru că mie, una, SUA mi se pare aşa, o adevărată utopie despre care vreau să aud de la persoanele în care am încredere, i-am promis Blondei că public aici, ca guestpost, tot ce-mi trimite pe mail: gânduri, impresii, păţanii, tăt. Am mituit-o cu faimă, că altfel n-are răbdare să scrie… Deh, Blonda… 8-|

Ca să-nţelegeţi contextu’, iată bucata importantă din primul mail pe care i l-am trimis, fix a doua zi după ce-o plecat:

Aşa am dormit de zici că io tre’ia să călătoresc o zi întreagă. Ştii cum am io empatia aia exagerată, nu? Am simţit înzecit agitaţia voastră (a ta şi a Runiei) astăzi. M-o sunat şi asta înainte să plece. Două convorbiri de goodbye la distanţă de câteva ore îs prea multe pentru un singur suflet, şi ăla vai şi-amar de el, ca al mnieu! Mă gândeam cum ai călătorit, cum te-ai mirat că zbori, cum ai cuprins cu privirea norii, noaptea, dimineaţa, soarele, distanţele, miile de kilometri, cum ai tresărit la fiecare turbulenţă, cum îţi aminteai că-ţi ziceam c-o să te mănânce rechinii. :)) Şi-apoi mi te-am imaginat punând capul pe-o pernă şi întinzându-te în pat după o jumătate de lume străbătută, trezindu-te a doua zi, amorţită, încercând să-ţi dai seama unde eşti, amintindu-ţi toată aventura şi zâmbind, gândindu-te că eşti în America, visul poate începe. :)

Apoi, văzând că tace:

Tu, io bag mâna prin monitor, o scot în America şi te strâng de gâţi! SAY SOMETHING! :D

În cele din urmă, o grăit, aşa că vă ofer, cu încântare, mailu’ la care-am râvnit ca o nebună.

“Hă, hă… merit să mă strângi de gâţi fără îndoială, Rox dragă, dar uite că am ajuns şi io în faţa calcului, cu energie să scriu. :P Deci, descrierea ta despre cum o fost toată etapa cu drumul – că n-o pot numi pur şi simplu “zi”, la cât de lungă o fost :)) – se apropie foarte mult de felul cum s-au petrecut şi simţit lucrurile în avion (iar empatia…), cu excepţia câtorva mici detalii: de fapt, nu am prea cuprins cu privirea noaptea, pentru că am ratat-o călătorind în timp :D; în schimb m-am minunat la marea de nori de sub mine. Mi-a plăcut foarte mult zborul din Europa în Amerca – cu totul alte senzaţii îs atunci când zbori la 10.000 de metri altitudine şi te mai nimereşti şi pe aripă. Nu aveam nicio problemă cu turbulenţele, care se simt ca gropile din drumurile noastre, deci nimic nou. :)) În schimb, când ma uitam cum se ridică aripa aia imensă deasupra mea mi se strângea stomacul… şi acum mi se ridică părul pe mine. Mi-a placut foarte mult aterizarea, dar nu momentul când avionul atinge pământul, că nu-s io aşa pământeană :)), ci momentul când pierde din altitudine rapid; atunci îi cool, frate. =)) Te caci pe tine cu stropi. =))

Din New York n-am văzut nimic interesant de jos, dar de sus îi mortal. Totuşi, am regretul că n-am zărit Libertatea, nu eram poziţionată bine, cred. No, deci aşa am ajuns eu în America… aici, momentul 1: mă pierd. Pe scurt, nu găseşte gps-ul adresa mea şi şoferul, foarte de treabă, refuză să mă lase singură, noaptea, într-un oraş necunoscut. Aşa că, draga mea, ajung un oraş mai încolo, la o fată din Bucureşti, pe care o ştiam abia de patru ore, deci nu dorm deloc relaxata ci crispată, că trebuia să aştept telefon de la şofer, să-mi spună când trimite pe cineva să ma ia, să mă ducă la oraşul-casa. Ajung şi aici, dau cu greu de fete şi de casă, care se dovedeşte a fi într-o zonă rezidenţială, unde ai acces doar pe bază de cod pin şi care are o frumuseţe de piscină, plus jacuzzi, plus fântână arteziană, de-mi saltă inima din loc de câte ori mă întorc acasă.

Acum, lăsând descrierea asta excesivă, vreau să-ţi zic, Rox dragă, că americanii şi America, în general, cât am văzut din ea până acum, mă încântă. Dacă ai şti cât m-o ajutat şi cât de mişto pot fi unii, nu ţi-ar veni să crezi. Mie nici acum nu-mi vine. Şi se pare că l-am avut pe Doamne Doamne cu mine tot timpul, că prea o mers toate din plin. Atâtea mai am să-ţi povestesc, dar mă doare mâna de la scris, aşa că sper că ţi-i lua şi tu căşti şi-om vorbi, aşa când ni s-o potrivi programul cum trebuie. DACĂ aţi fi aici, voi cei dragi tare mie, ar fi locul perfect pentru mine.“

Va urma. Oh da, am uitat să vă zic că Blonda îi în Rehoboth Beach şi face acelaşi lucru ca Al Bundy: selling shoes. :D Abia aştept următorul mail, da’ cunoscând-o, probabil o să mai dureze. :))

Am păscut în Bucovina

Posted on by
13

Că mnoah, pe mine aşa m-o-nvăţat Boc, Udrea şi Flutur, că-i bine şi fain să mergi de Paşte în Bucovina (faptu’ că Fişioru-i de-acolo are foarte mică legătură cu prezenţa noastră pascală acolo; mică spre deloc, chiar. :D). Ş-apăi ştiţi deja de la Crăciun cum îi pe-acolo, mai ales cu muma Fişiorului, care o-nceput să-şi deie seama că nu-s io chiar cea mai scorpie dintre scorpiile care ar fi putut să pună laba pe bunătatea ei de Fişior.

Mă apuc să scriu amu’ de Paşte fiindcă_când altcândva? Dacă aţi trăi intens ca mine, aţi şti!

Face-se că-n mândra zi de sâmbătă seara, fix înainte de sfânta Înviere, m-o apucat o durere de măsea soră cu cangrena maxilară şi amputarea dentară, dacă există aşa ceva. Şi bine-nţeles, pentru că dentistu’ meu din Murăş, Marius cel tânăr, frumos şi cu ochi albaştri, face plombe ca betonu’, mi-am dat seama, curând, că n-aveam nicio carie care să mă fi avertizat, ci o gură perfect întreagă, cu tăte cele. După ce-am identificat premolarul păcătos (adică o simplă măsea mai din faţă, că Fişioru’ mi-o şoptit cum se cheamă de fapt şi nu vreau să-mi atribui intelijenţa-i incontestabilă) şi am realizat că-s in the middle of nowhere (fuck you, Udrea, unde m-ai trimăs?!), am început să fac ce orice om normal ar fi făcut: am intrat în panică.

Ca-n aproape orice casă de la ţară, nici măcar un banal algocalmin nu se găsea uitat printr-un sertar. Nu era nimic care să aibă potenţialul de a mă trece cu bine de noapte, să poci a zice şi io, ca creştinu’, “Hristos o-nviat!”, fără să trebuiască să-mi vâr cleştele în gură pentru asta. Ideea ierea că sufeream, aşa că Fişioru’ o pus picioru’ (ahaha) în prag şi o zis ferm:

– Pân’ aici, fimeii! Merem la urgenţă.

Să-mi cadă măselele dacă ştiam că există şi stomatologie de urgenţă, mai ales în Suşiava! Am început noi să ne-mbrăcăm frumos, pregătiţi să luăm lumină direct din spital.

Între timp, muma Fişiorului răscolea tăte sertarele, da’ de găseşte vreo pastilă. Casa era vraişte şi panica mare… Şi apoi, se întâmplă. Muma Fişiorului, femeie simplă, de la ţară, da’ săritoare când ţi-a fi mai greu, apare victorioasă-n uşă, cu o grimasă plină de glorie:

– Fişior! Fişior! Am găsit! Uite, Distonocalm. Îi bun?

=)) Tare greu mi-o fost să-i zic ce dureri calmează, de fapt, pastila aia presupus salvatoare, în timp ce-mi rânjeam fasolile suferinde. :)) I-am frânt inima.

***

Am purces iar la mers cu ia-mă nene până la spitalu’ din Suceava, iar io chiar începusem să mă calmez. Faine locuri, faini omini, faină mini-vacanţă, îmi ziceam, ignorând durerea. Când m-am urcat pe scaunu’ dentistului, zici că stăteam pe şezlong la mare, aşa m-am liniştit.

– Deschide gura mare, că io-s cam chior şi poate nu nimeresc măseaua care trebe! zice tăios dentistu’.

Noah, futu-i, că puţin o mai ţinut şi reveria. După ce-am căscat ditamai hău’, de-mi era frică să nu-mi iasă maxilaru’ din încheietură, am început să-l cercetez mai bine pe domn’ dentist. Înalt, cu ochelari, băţos şi cu ochii fiecare-n altă direcţie. Sweet! Mi-o frezat jos plomba şi-o-nceput să mă-mpungă cu ceva ac în gingie.

– Scuipaţi.

Unie? Mă uit în jur. Ghiuveţica aia era pre’ departe, aşa c-o trebuit să pun un picior jos ca să mă propulsez până acolo.

– PUNEŢI PICIORUL ÎNAPOI, DE CE V-AŢI DAT JOS!!? urlă ăsta ca din gură de şarpe (mai avea şi glas de Hitler, fie vorba-ntre noi).

Io mă fac mică şi mă conformez, jurându-mi c-o să-nghit restu’. La nici măcar un minut distanţă, primesc SMS.

– ÎNCHIDEŢI TELEFONUL!! V-AM ZIS SĂ ÎNCHIDEŢI TELEFONUL! NU SE POATE LUCRA AŞA!!!

N-o zis, da’ atunci mi-am dat seama că ciudata maimuţă-i turbată la gratii. Mă revolt:

– Mnoah. Da’ ce am la măsea?

Tace. Mă-mpunge iar cu acu’ în gingie, drept pedeapsă. Parcă-l şi auzeam: “Take that, bitch!” Mai întreb o dată. Iar tace, iar mă-mpunge.

– Scuipaţi.

Înghit.

– Ce am?
– Vă aplic tratamentul standard de urgenţă. Trebuie să mergeţi la un dentist.

După care m-o mai împuns de câteva ori, de muream de durere şi-mi venea să-l muşc de mână. Mi-o înfundat vată în gaura lăsată de plomba îndepărtată şi… gata. Io, vărzită şi cu lacrimile şiroind involuntar, de durere, că-mi simţeam şi pulsu-n gingie, mă uitam tâmpă la el şi nu-mi venea să cred.

– Ăsta e tratamentul de urgenţă. Puteţi să întrebaţi pe oricine de spital, inclusiv la conducere. La revedere! zice, cu aceeaşi voce de Fuhrer pregătit de război.

Gee, thanks. Dentişti ca-n Suceava, mai rar… Eram aşa de perplexă că n-am mai putut zice nimic, aşa că ne-am tirat şi ne-am petrecut restul zilelor umblând hai-hui “pi dialuri” şi îndopându-ne cu oo, cozonac şi tăte helea.

***

Ne-am întors în Bucale cu un autocar plin de moldoveni, deh, ca după sărbăutori. Ca de obicei, nu lipseau din peisagiu personajele colorate… Mai exact, stăteam în spatele unei băbuţe. Femeie simplă, de la ţară, blabla, ştiţi deja povestea.

– Domn’ şofer! Nu schimbaţi postu’ de radio?
– ?
– Îi meci, Steaua-Dinamo!
– ?!
– Şi daţi mai tare, că io-s mai surdă!

Şi aşa, băbuţa microbistă o avut parte de meci, după care s-o mai şi lăudat la tăt autocaru’ că i-o câştigat echipa favorită. Să mă scuzaţi, da’ n-am reţinut care-i aia. Una din două, clar. Faza mişto n-o fost însă asta, deşi am hohotit destul la ea. Fişioru’ stătea cam incomod din cauza scaunul ei, lăsat prea în faţă.

– Nu vă supăraţi… Vă puteţi da puţin mai în spate scaunu’, vă rog? spune umil Fişioru’.
– Io mă pricep la fotbal, nu la scaune! zice prompt baba.

Mnoah, ce să mai zici? :)) Date dracu’ babele estea emancipate. Şi moldovence, pe deasupra!

Bucureştiu-i rupt din versuri de Manowar

Posted on by
9

Iar Bucovina-i ruptă din divinitate. Dacă nu ştiaţi, de Crăciun şi rev, io şi Fişioru’ am purces la făcut turu’ ţării. Bucureşti-Suceava-Târgu-Mureş şi retur. Ce să facem, dacă ne-o mânat han-tătar (in a good way :D) hăpt acilea, la Capitală. O trebuit să ne-ntoarcem la origini, că deh, era imperios necesar să ne mai revenim din şocuri (culturale, administrative, psihice… financiare!).

Şi-apăi ce să vă zic, Moldova asta, care la 8 kilometri mai încolo se transformă-n Bucovina, motiv de chinuit Fişioru’ :D, îi splendidă iarna, când brazii stau plecaţi, încărcaţi cu tone de zăpadă şi căşile mici, modeste, multe din chirpici, luminează chior şi feeric. Tăte ca tăte, da’ când mai auzi şi ominii grăind, eşti gata, kaputt cu zâmbet tâmp, ai o stare de căţăl scărmănat pe burtă şi alta nu… :))

Apropo de câini! Io ieream ferm convinsă că atunci când oi cunoaşte-o pe muma Fişiorului, oi leşina pe sub masă de râs, la fel cum mi se-ntâmplă de fiecare dată când îi aud vorovind la telefon (sample – ea: “Da’ şi faşi, măi băieti ?”, la care el: “Bini, bini…”), da’ să “mă” râd luni în şir de o frază, nu… asta nu-mi imaginam cu creieru’ din capul meu frumos, rotund. Numa’ ce-aud într-una din zile:

– Na, ş-api-am fost pân’ afară, să mai netiezăsc câinili şiela… Da’ şi faşi? Ia şi deşartă şeia în şeialaltă. Nu pe asta, pe dânsa!

=))))))))) Whaaa’? Să-i faci CE câinelui ? Să-l netezeşti ? Adică cum, cu fieru’ de călcat ? Are f’un bai, neşte cute, s-o şifonat la spălat ? Aaa,  să-l mângâi ? “A netezi câinele”, are you kidding me ? Mwahahahhahaaaa, nu, nu poate fi adevărat. Aia ş-aialaltă ? Ciorba-i “dânsa” ? Mă scuzaţi, borşu’… La dracu’, am făcut mai puţine sute de kilometri decât câte degete am la o mână, şi zici c-am schimbat continentu’, vorba cuiva. :))

Apropo tăt de material… netezibil:

Cam aşa arată şi Max, le rottweiller care-o să ne apere patria în care ne mutăm, adică la Apărătorii Patriei, d’oh! Evident, noi venim de la Eroii Revoluţiei… c-aşa-i tăt metrou’ bucureştean, un hit de Manowar, “frate”, din care numa’ dragonii lipsesc. Victory !! Piaţa, mdesigur, ce credeaţi ? Mă, ce să zic, noroc c-am scăpat de staţia Semănătoarea, că altfel aşteptam cu interes alte denumiri faine, precum Prăşuitoarea, Umezitoarea, Culegătoarea şi, nu în ultimul rând, Arătoarea, cu varianta de depou Lăsarea în plata Domnului, pentru românii ce n-au dinero să cultive bunăciune de teren arabil. ;))

(RECLAMĂ plătită bine, cu bani, mulţi bani: Pentru mai multă precizie în ale metroaielor grele bucureştene, coborâţi la Runia!)

Ceea ce voiam io să subliniez, de fapt, îi că viaţa-i faină şi dacă n-ai primit salariu’ de trei luni, n-ai prekini în Bucureşti, tre’ să te muţi şi n-ai bani, fostele colege de apartament ţi-o tras ţeapă, n-ai cu ce căra bagaje şi mai şi eşti în prima sesiune de la master… nu-i aşa ? :-S

The goodbye home post

Posted on by
17

End of an era, cum ar veni.

Stau aici cu camera plină de bagaje şi nu-mi vine-a crede. Ceea ce visez de… să tot fie vreo patru ani de zile chiar se întâmplă. Mă mut în Bucureşti.

Evident, situaţia stă un pic altfel decât mi-am imaginat-o atunci. Nu plec pentru facultate, ci pentru master. N-o să locuiesc în cămin, ci în viluţa de la Eroii Revoluţiei. N-o să simt că mă sufoc de dor, îi am lângă mine pe cei mai mişto colegi de apartament pe care mi-i puteam dori vreodată. Cel mai probabil n-o să învăţ niciodată să gătesc, având în vedere că Fişioru’ şi Ale se pricep tare bine la asta. Sigur, însă, o să-mi putrezească mâinile de la spălat vase. Asta o fost înţelegerea. :)

Nostalgică şi cu nodu-n gât umblu de vreo săptămână. Nu o dată m-am întrebat dacă fac ceea ce trebuie. Cred că n-o să aflu decât după o lungă şedere departe de casă. Cel puţin doi ani sunt a Bucureştiului. Nu mă sperie oraşul ăsta atât de hulit de ardeleni şi moldoveni laolaltă, uneori chiar şi de ai lor, cum s-ar zice. Îl cunosc şi-o să-l cunosc şi mai bine. Dacă nu suntem compatibili, mă pot oricând întoarce acasă.

Ştiu că sunt suficient de bună să nu mă înghită răutatea gratuită şi omniscientă. Ştiu că sunt suficient de a dracu’ încât să supravieţuiesc. Ce naiba. Cu oamenii ăştia lângă mine mă simt invincibilă. Mi se rupe sufletul că pe o parte din ei îi las aici, vezi tura de boceală cu Runia în binecunoscutul nostru Office Club, cuibuşor de nebunii. Căci deh, cum altfel îmi puteam încheia şederea aici dacă nu zbierând şi exultând la un concert ? :)

O să-mi fie bine şi-o să am grijă să le fie bine şi oamenilor de lângă mine. Cei de-acasă o să aibă mereu o… saltea pneumatică, o felie de pită ş-un borcan de zacuscă la noi în căsuţă, viluţă sau ce-o fi. I love you all and I’m gonna miss you.

În două ore ies pe uşă. În sfârşit, ce mi se-ntâmplă-n capitală n-o să mai intre în categoria trip trippin’.

Hello, Bucharest ! Vin să râd şi pe la tine. :D