The hitchhiker`s antiguide to everywhere (2)

La mare

Dacă mi-ar fi zis vreodată cineva c-o s-ajung la 600 de km de casă cu 90 de lei în buzunar, din care trebuiau hrănite două guri şi să mai rămână şi de drum înapoi, i-aş fi râs batjocoritor în nas. Cu atât am rămas după ce ne-am cumpărat mâncarea pe ziua respectivă: câte-un corn cu ciocolată şi câte-o pungă de napolitane de căciulă. Astfel dotaţi, am luat şi apă de Dâmboviţa într-un pet şi am pornit voioşi spre Constanţa !

…Până am coborât din bloc.

– Noah… now what ? întreb Fişioru’.
– Ăăă… unde-i Constanţa ? mă-ntreabă înapoi.

Bun aşa. Perfect, chiar.

Scot tacticos harta Bucureştiului din mapă şi mă benoclez interesată. Scria acolo “spre Constanţa” în dreptul a două ieşiri din oraş: una din Pantelimonul în care ne aflam, iar alta undeva mai în sud. Având în vedere că harta îi ceva mai veche, A2u’ nu exista pe-atunci, deci nu era marcată. Fişioru’ o avut geniala idee să întrebe un taximetrist care-i faza. Vâră capul pe geamul unui şofer de taxi din staţie şi întreabă politicos care-i ieşirea spre autostradă. Răspunsul a fost o adevărată lecţie de istorie, politică şi sociologie, adică nimic din geografie… Fireşte, în loc să mulţumească şi să întrebe pe altcineva, Fişioru’ dădea aprobator din cap şi asculta cu răbdare moldoviniască tot ce îndruga respectivul în timp ce io mă cocleam la soare… Tipic. Tot ce mi s-a părut de ajutor din mult prea lungul discurs al taximetristului au fost două cuvinte: “comuna Căţelu“. Precious piece of fuckin’ info, da’ tot n-am găsit-o pe Constanţa.

Aşa că am luat un otobuz până la Obor şi acolo ne-am scoborât la metrou. Când am zărit, în sfârşit, harta metroului, am văzut că lângă staţia Anghel Saligny scria şi A2. :D Şi aşa o fost: am ieşit la suprafaţă şi-am ajuns hăpt în comuna Căţelu. Woohoo. :)) Am mai mers vreo doi kilometri până am ajuns la intersecţia dintre şoseaua de centură a Bucureştiului şi măreaţa autostradă, ca să fie traficul mai mare de tri maşini la şapte minute, căci, vedeţi voi, era duminică după-masă.

În faţa noastră se opreşte o maşină pe care scrie “Securitate Autostradă”. Coboară un tip în uniformă şi se pierde prin boscheţi în câmp, revenind chiar când treceam pe lângă el. Ne vede şi grăieşte autoritar:

– Sper că nu faceţi autostopul pe autostradă !
– Sper că nu micţionezi pe flora patriei când pe autostradă ai toalete din doi în doi kilometri ! aş fi vrut să contraatac, da’ n-o ieşit decât un mormăit. :))

Evident c-am făcut autostopul pe autostradă. Pe banda de urgenţă, chiar, cântând “în judeţu’ Huneeedoara”  pe melodia de la Aşa beu oamenii buni. =)) Faza mişto o fost că n-am apucat a sta nici zece minute cu semnul de CT că ne-o şi luat un nene, vorba ceea. O condus foarte mişto şi-o avut GPS pe care se vedea marea. Io eram aşa de entuziasmată, de zici c-o videam în realitate; abia mă mai putea ţine Fişioru’ locului pe bancheta din spate. Cum nenea se grăbea tare spre Mamaia, am ajuns în Constanţa din Bucureşti pe gratis. Mişto, eram în Constanţa cu 10 lei pe Braşov-Bucureşti. Suntem tari. :))

Ce mai ţineam io vag minte de când am fost ultima dată la mare erau gândacii. Mari, negri şi cu un fetish pentru părul blond şi lung. Ce credeţi că am păţit când am pus piciorul pe asfaltul din Constanţa ? Hop, un gândac în cap. Mdesigur. Din fericire pentru tăt neamu’ lor de scârboşenii chitinoase, o fost primu’ şi ultimu’.

Era deja noapte şi noi trebuia să ne întâlnim cu Cristi. De unde-l cunosc pe Cristi ? Ne citim blogurile de ani de zile şi ne-am văzut o dată-n Bucureşti. Stă în Năvodari cu familionu’, da’ are un apartament în Constanţa în care deocamdată nu locuieşte nimeni. :D Mă mai întreabă lumea din când în când dacă scot ceva bani din blogu’ ăsta. Mereu zâmbesc şi zic că am beneficii mult mai mişto de pe urma lui: mă cazează, mă hrăneşte şi mi-a dărut cei mai faini prekini şi omini pe care i-am cunoscut vreodată. Şi asta nu e glumă. Cristi e unul dintre ei, un tip pe care ştiu oricând că mă pot baza, iar dacă n-ar fi chestiunile de proximitate, cine ştie ce prekini la cataramă sau fraţi de sânge am ajunge. \m/

Şi aşa, tustrei pe acelaşi imens bulivar I. C. Brătianu, ne-am căutat cam un ceas, deşi ne aflam pe aceeaşi stradă care nu face al’ceva decât să meargă-n linie dreaptă. :)) Nu te pune cu nOObs într-ale Constanţei ! Cristi cre’ că avea petarde în loc de vene când se presupunea că suntem la aceeaşi intersecţie şi el făcea cu mâna de zor ca să-l localizăm. Evident că nu eram la aceeaşi intersecţie şi numa’ imaginându-mi-l pe sireacu’ Cristi fluturând din mână de unu’ singur păh stradă mă cam umflă râsu’, aşa… :))

Într-un final ne-am găsit, Cristi ne-o condus la apartament, iar apoi ne-o lăsat să dormim pe motiv că aveam nişte feţe de omini loviţi de tren, ceea ce nu era foarte departe de adevăr. Eram aşa de vărziţi încât a doua zi ne-am trezit buimaci, neştiind ce dumnezo de orătănii fac într-un fel anume pe-afară. Până m-am dezmeticit io:

– Aaaaa, păi ăia-s pescăruşi !

Mda… :)) În drum spre plajă, am trecut pe la Sabroso, să mănânce şi gura noastră ceva, că tare hămesiţi mai eram. Cu 21 de lei ne-am luat cea mai deosebită pizza pe care-am mâncat-o vreodată, al cărei conţinut era înăuntrul aluatului împăturit în două. Calzone ftw ! Ce-i şi mai mişto e că a doua pizza era gratis. Deci dacă sunteţi vreodată în Constanţa şi vreţi să mâncaţi ceva rapid, gustos şi ieftin, întrebaţi de Sabroso. Merită.


o cutie poştală din scara unie-am stat. mişto nume, zic.

acelaşi nume mişto, fără blitz, să se vadă.

Tre’ să mai laud o dată Constanţa pentru calitatea apei potabile. Nu ştiu din ce şi-o iau: râu, mare, Dunăre, secret lab… în fine, da’ e absolut fenomenală ! Atâta de moale şi de gustoasă, de zici că-i apă plată. Nici chiar Dorna sau Borsec, da’ nici departe. Deşi înainte să iau o-nghiţitură de la robinet mă gândeam că n-o să fac altceva decât să combin în stomac limbricii de Bucureşti cu nişte ascarizi de Constanţa, m-am înşelat amarnic. E primul oraş în care merg şi zic că-mi place apa de la robinet. Prin urmare, ne-am luat o sticlă de doi litri cu noi la plajă… Afară fiind peste 30 de grade, am dat-o gata până acolo, că era o toropeală de ţi se umfla limba de sete. Aşa că iaca ardeleanca intrând într-o farmacie, întinzându-i ăleia de vindea ditamai petu’ de 2 litri şi rugând-o fain frumos să ne deie neşte apă de la robinet. :))

Într-un final am ajuns la mare ! Erau cam 12 etaje de coborât până la plaja Modern.


acuma urmează nişte poze cu marea… singurele poze.



una d-asta tip vedere

ş-un moldovean care poartă acelaşi tricou când îi fac poze. oare l-o mai dat jos de data trecută ?

Fişioru’ se bucura şi zburda desculţ pe la bolovanii din golfuleţe. Io abia puteam păşi cu picioarele mele fine şi delicate pe pietre fierbinţi şi ascuţite, şi umblam de zici c-aveam un morcov, o jenă, ceva. Moldoveanu’ o prins curaj şi mi-o adus în dar un crab. Ce romantic, ce drăguţ… L-am luat cumva în mână, da’ când o-nceput să mişte l-am zvârlit în apă. Nu neapărat de frică, da’ nu ştiam exact cu ce se mănâncă creaturile elea bizare. :)) Procesul s-o mai repetat de câteva ori, până când Fişioru’ s-o enervat şi o introdus ultima captură într-un adidas, aducându-l pe plajă, unde s-o bucurat de un real succes la omini care nu mai văzuseră un tip suficient de bolând încât să pună mâna pe cleştii fioroşi ai unor asemenea dihanii. În toiul minutelor de faimă, crabu’ nostru o apucat moldoveanu’ de-un deget. Cred că i-o fi zis şi “Hi” pe limba crabilor, căci Fişioru’ i-o răspuns cu un icnet. :D

Ne-am mai distrat şi cu alte vieţuitoare prin apă: meduze, peşti de tăte formele şi culorile, ace de mare etc. Da’ cel mai mult şi mai mult ne-am dixtrat cu apă, că har domnului, ierea o grămadă, ajungea la tătă lumea. Atâta am înotat şi m-am bălăcit şi m-am scufundat şi m-am învârtit şi am piss off-uit-o pe salvamariţă blondă când mă duceam dincolo de geamandură, de-am crezut c-am luat-o razna. După vreo două ceasuri mi-am revenit, dându-mi seama că degeaba oi şti io înota dacă n-am rezistenţă, că din larg nu mă mai întorc. :D Fişioru’ nu ştie înota şi abia ţinea pasu’ cu mine prin apă… noroc că-i înalt. Deh, măcar acolo, că pe uscat îi clar cine are fundu’ mai impunător.

La un moment dat am crezut că am auzenii, dar nu, chiar erau neşte unguri în apă ! Pentru câteva secunde m-am simţit ca acasă. :D Mai târziu au apărut şi nişte tuciurii, pesemne turcaleţi. Ca să le verific naţionalitatea, i-am zis Fişiorului:

– Noah, vezi că mă duc să fac pe mica sirenă cu ăştia. Dacă-s turci, o să vreie să mă ia de nevastă, c-am auzit că le plac estea mai blonde şi durdulii.

Nij n-apuc să ajung bine pe-acolo, că unu’ din ei îmi şi zâmbeşte. Q.e.d. şi ţuşti în înot-viteză cât mai departe de dânşii. :]

A doua zi am încercat să-l învăţ pe Fişior să facă batăr pluta pe spate. Mă chinui, îi explic, demonstrez, îl ţin, îl ajut… şi mai-mai că putea şi el, dacă nu-şi lăsa fundu’ să-i cadă bolovan. Într-o ultimă tentativă disperată de a-i indica exact cum tre’ să-şi ţină corpul, mă las pe spate să plutesc pe valurile aproape inexistente. Şi io show-off, îmi mai pun şi mâinile sub cap şi mai stau şi picior peste picior. Dintr-o dată numa’ ce simt nişte mâini hotărâte pe chiloţii mei. Până să mă prind care-i faza şi să-ncep să mă zbat, Fişioru’ râdea diabolic învârtind chiloţii mei prin aer ca pe-un steag al păcii… negru. Deh, noi n-aveam costume de baie, că dumnezo s-o gândit unie-ajungem.

Colac peste pupăză (aia de la ei, de-acolo din Humuleşti, huo!), Fişioru’ ţopăie până la prima geamandură şi-mi agaţă acolo chiloţii, în vârf de baliză.

Noah, şi-amu’ ce-i de făcut ? Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Lume este destulă. Nu pot să-not, că-mi iese fundu’ nebronzat ca o meduză gigantică la suprafaţă. Nici să păşesc nu mai pot, că deja nu mai ajungeam cu picioarele pe jos. Aşa că m-apuc să dau din mânuţe aşa încetişor, imitând un pseudo-înot câinesc, când deodată mă loveşte. Mă mai uit o dată la geamandură, obiectul ăla atât de străin, cu chiloţii mei pe ea, un obiect vestimentar atât de familiar, şi mă pufneşte râsu’. Acolo, la apă adâncă. Şi râd, şi râd, şi râde şi Fişioru’; zgomotos, hăhăit, cu o viteză de prea multe hohote pe secunde. Şi-aşa de cu poftă râdeam, că nu mai puteam înainta deloc. Eram sleită de puteri. Cum să fac vreo plută să mă hodin când io-s cu indecenţa goală ? Nu mai puteam. Am zis că aia îs, urmează să mă-nec. Cumva, cu lacrimi în ochi de râs, că nu mai ştiam care-s lacrimi şi care-i marea, am ajuns la baliză şi am luat chiloţii. Da’ îmbracă-te dacă poţi ! Râdeam prea tare chiar şi pentru asta, aşa că o trebuit să mi-i leg de mână printre spasme de râs deja isteric, să nu rămân naibii fără ei de tot. :”>

Îs sută la sută convinsă că tipu’ din partea cealaltă a golfuleţului, care-şi flutura bermudele în aer strigând voios şi haiduceşte, nu făcea vreo referinţă la noi şi nici nu încerca să fraternizeze cu subsemnata. Nu-s sută la sută convinsă că nu-s decât în faza de negare. :D

După vreo cinci ore bune de stat numa’ în apă, începea să se-ntunece.

– Fişior, zic, ui’ ce riduri am pe degete. Hai afară că mă murez !
– Oooh, hai să mai stăm ! :D
– Mbine.

Mai trece un sfert de ceas, pe cer se strâng nori ameninţători şi-ncepe să bată vântu’. Mai eram cam cinci persoane în apă.

– Fişior, zic io iar, mintenaş putrăzăsc de mai stau. Plus că ni ce vreme vine.
– Da’ ui’ cum bate vântu’. Afară-i frig. Hai să mai stăm !
– Mbine…

Noah, ş-apăi până nu s-o făcut ora nouă nu ne-am lăsat ! Eram singuri în apă, cearşafu’ de plajă flutura la mal din cauza vântului violent, iar fulgerele şi tunetele erau omniprezente. Ne-am îmbrăcat cum am putut, cu nisipu’ biciuindu-ne pe piele (chiar doare!), da’ n-am scăpat neudaţi de furtună. Până am ajuns la adăpost, eram leoarcă. Ne-am schimbat cum am putut şi am luzărit pe-ntuneric şi vreme urâtă cam o oră jumate până când am putut pleca spre casă. Deh, cealaltă faţă a mării. :D

În următoarea dimineaţă era time to go. Cum ajungi din Constanţa în Târgu-Mureş cu 50 de lei ? Greu. Fundul sacului. Foame şi drum lung de făcut, plus încă o altă faţă, aia urâtă, a autostopului. Ideea e că de 15 lei ne-am luat pâine, unt şi parizer, am ciugulit ceva de dimineaţă, ne-am făcut nişte sandvişuri pentru drum, iar restul banilor erau programaţi astfel: 10 lei Constanţa-Bucureşti, 5 lei transport prin Bucureşti, 10 lei Bucureşti-Braşov, 10 lei Braşov-Târgu-Mureş. Ce-o ieşit ? Cu totul altceva, evident. :)) Dar asta în episodul următor sau chiar peste două, că între timp am mai făcut o năzbâtie. :D

The hitchhiker`s antiguide to everywhere (1)

Ăsta e clar un fel de antighid, un “aşa nu” care să vă atenţioneze că puteţi să şi păţâţi diverse dacă vă căraţi cu ia-mă nene şi fără bani la mama naibii, cum am făcut io, la aproape 600 de km de casă. Cu toate astea, însă, am sfidat orice lege calitate-preţ, m-am înscris la master împotriva tuturor legilor firii (şi împotrivirilor cu lacrimi ale familionului) şi mi-am luat şi “concediu” p-ormă. O meritat. :D

***

Înainte să plec, zile-ntregi o trebuit să suport o tortură psihologică de cea mai joasă speţă. Muma mă lua când cu binişoru’, când cu bocete şi scâncete, când cu urlete, să nu care cumva să meargă odoru’ să deie admitere-n Bucale. Mă rog, povestea-i lungă, da’ un accident de maşină şi nişte rate mai târziu, ai mei băgau la înaintare netăgăduitul motiv că dacă nij bani de mers la interviu n-au să-mi dea, de unde or avea ca să m-ajute cu chiria până-mi găsăsc de lucru ? Dreptu-i, ziceam io, da’ nici să rămân în oraş nu-i treabă, când tătă cultura-i în capitală, ‘tu-le institutele culturale, librăriile şi editurile ce nu s-or mutat în Ardeal… În fine, cred că singura lor speranţă ierea să nu intru la bujăt sau să nu intru deloc !

D-apăi vă imaginaţi cât mi-o mai abrutizat neuronii, că în momentu-n care-am ieşit pe uşă, am făcut-o mai mult din inerţie, târându-mă şi neavând nici un chef. Atunci era momentu’ să mă fi luat cu forţa, să mă fi trântit pe-un fotoliu şi să-mi fi zis “pe-aici nu se trece !”. Credeţi c-aş fi reacţionat ? Mi-aş fi acceptat trista soartă fără să crâcnesc, doar să se termine tătă prăpădirea odată. Noroc că nimeni n-o ştiut asta şi am apucat să ies păh uşă, însoţită de acelaşi credincios Fişior… că de-mi luam cuţu de pază nu-mi ierea mai fidel şi degrabă săritor la ananghie ca moldoveanu’ aista. :D

Scurtă socoteală: 400 de lei tura trecută, salvaţi din draga de bursă de studiu din care s-o dus aşa: 150 pe taxa de admitere, 40 pe drum, 30 de lei transport prin Bucale + multe sticle de apă rece => AM PLECAT LA DRUM CU 170 DE LEI. Da, două persoane. (!!!) …  Doamne, proşti suntem. =))

La capitală

Nici n-am apucat să ieşim din oraş, că io deja voiam să-mi schimb pantalonii în benzinărie. Nu’sh di ce simţeam (în urină, vorba cuiva) că-n ăia tri sferturi mi-i/îmi va fi frig la un moment dat, deşi afară era soare şi caniculă. Fişioru’ o zis să termin cu prostiile, da’ io nu şi nu, că vreu să-mi iau blugii ăi’ lungi pă minie. Iaca aşa, evident, orice excursie miştoacă începe c-un popas. \m/

După ce mi-am făcut hatâru’, mai lipsea numa’ şuba pe mine. Şi-aşa am stat la dospit în soarele amiezii la ocazie, io cu BV şi Fişioru’ cu B, sigur că el prinde ceva direct dacă inversăm rolurile. Desigur… :-@

După vreo oră jumate în care iar m-am ars cu model ca ultimu’ tractorist din Valea Seacă, o oprit un tip de mai puţin de 30 de ani cu maşină bengoasă, să tot fi fost Merţan. N-am înţeles de ce mergea la Sibiu prin Braşov dacă tot era în Mârgu-Tureş, da’ nici n-am întrebat de teama să nu se prindă că-i absurd ce face şi să nu mai meargă. :D

Pe drum nu ştiu cum vine vorba de mare. Io şi Fişioru’ ne oprim brusc din conversaţie şi ne privim cu subînţeles.

– Ia-ţi gându’, n-avem bani ! zic io, deşi ceva dinăuntru meu se entuziasma deja tot mai tare.
– Dacă o iei aşa, niciodată n-o să ai destui bani încât să zici că poţi să mergi liniştită undeva, vine replica moldoveanului.
– Avem sub două milioane şi tre’ să stăm câteva zile bune-n Bucureşti, omu’ lu’ Dumnezo, răspund io deja râzând.
– Dej merem, zice Fişioru’.
– Merem, aprob io.

=))

Tipu’ care conducea (care mai era şi bunăciune pe deasupra) cre’ c-o auzit pe unde avem noi de gând să ajungem, căci odată ajunşi în Braşov n-o vrut să ne ia banii. :D Ba mai mult, ne-o urat drum bun şi ne-o zis să mergem cu autobuzu’ pân’ la ieşire din oraş. I-am mulţumit politicos şi am plecat.

Ne-am urcat într-un 5, sfătuiţi de tanti care vindea bilete să mergem până la capăt de linie. Când am ajuns, Braşovu’ tăt nu s-o terminat, da’ nici nu ştiam exact ce să facem, că-n zare munţii nu arătau foarte prietenoşi. Ba chiar se lăsase un fel de noapte peste zi şi-n zare se vedea cam aşa. Not good. Evident că-n maxim cinci minute s-o dezlănţuit iadul şi pe străzi o-nceput să curgă un fel de potop. Noi eram însă calmi, sorbind cu nesaţ din aerul curat de munte, urându-i pe braşoveni că pot inhala sănătace curată după fiecare ploaie… deci mai tot timpul. Şi aşa, la adăpostul staţiei de otobuz, mai şi arătam semnul cu B din când în când. O trecut chiar şi Pepe Diamant 2, cel care ne-o dus adus în Braşov din Bucureşti în episodul trecut, da’ în haosu’ ăla nu ne-o văzut. :( Dammit.

Dar măcar aveam blugii pe mine şi nu nişte foiţe de pantaloni tri sferturi. Rock ! \m/

Am mai mers c-un otobuz pân’ la capăt de linie, da’ tot nu era suficient, căci trebuia să mai trecem un pod şi să stăm şi după drumu’ ce vine din Săcele, să ne dublăm şansele de reuşită. Aşa că hai… încă vreo 2 km de mers pe jos ne-o făcut pe noi ? :)) Pe drum, vedem pe cineva îmbrăcat într-o mascotă care făcea reclamă la un supermarket ce-o devenit non-stop. Mă uit lung şi tâmp; se benoclează şi Fişioru’.

– Pinguin, decretez.
– Delfin, mă contrazice Fişioru’.

Mai facem tri paşi.

– Nu te supăra… ce eşti ? îl întreabă moldoveanu’.
– Balenă, i se răspunde din interiorul masivului costum.
– Balenă-n munţi, ahahahaha ! Mişto ! Sănătate ! spune Fişioru’ râzând în timp ce şi io hohoteam în neştire. :))

Într-un final, după mai bine de două ore petrecute la poalele Tâmpei (veci n-am înţeles de ce TÂMPA… out of all possible names !), stăteam la ieşire din oraş. N-o trecut un sfert de oră şi eram într-un Logan, în drum spre Otopeni, că acolo aveau treabă cei doi din maşină, un el şi o ea, aşteptând pe cineva la aeroport. Omini cu mult bun-simţ şi tare cumsecade. :) Le-am dat 10 lei, ne-au zis că mai avem câteva sute de metri de mers pe jos până la prima staţie de autobuz, am mulţumit şi nu după mult timp ne-am urcat într-un 783 până la Casa Presei.

… Ierea deja noapte şi la Casa Presei l-am pescuit pe-un fost coleg de liceu de liceu de-al Fişiorului, Bădă(luţă), alt moldovean aflat în Bucureşti, de data asta pe motiv de înscriere la Academia Militară. :> De-acolo un 335 ultraplin până prin Pantelimon, unde aveam de găsit Cougar’s den. Evident că nu am găsit scara din prima şi i-am purtat pe săracii moldoveni noaptea printre blocuri şi alei şi băjeţaji dăh cartier, gie, şi muuulţi maidanezi lătrători, fiindcă deşi am mai stat acolo şi la Sonisphere, mereu am circulat cu taxiu’ când mă înturnam. Inutil să mai zic că peste câteva zile, plimbându-ne pe bulivar, vedem pe blocul cu pricina ditamai afişu’ Orange pe care scria mare numărul scării. Noah, dumnezo. Păţăşti, blondo. :))

Cum Cougar era dus la mare pe biclă fo’ două săptămâni, garsoniera era doar a noastră. Sau ar trebui să zic “decât a noastră”, că doară eram acolo, în decâţime. Păi nu ? Parcă “sudişti” nu mai sună suficient de peiorativ, deoarece dă informaţii despre localizarea geografică, “mitici” e suflat… ta-daaaah: “decâţi” e perfect. Şi mai mişto ar fi ironia muşcătoare “genişti”: îs mulţi cât o armată, sunt geniali şi zic mereu “gen”. =)) Just kidding. I love them all. Srsly.

Revenind. Noaptea aia s-a băut bere de-acasă, cumpărată din Bucureşti. Neumarkt, ce altceva ? :)) Fişioru’ şi Bădă mi-o povestit o grămadă de trăznăi din timpul liceului, iar undeva pe la 3 am căzut toţi laţi de oboseală. A doua zi ăştia o mers să vadă Casa Poporului (pe care io deja o cunoscusem…). Io cică am rămas acasă să mai învăţ pentru admitere. Evident, am dormit cât îi ziulica de lungă. Când o sosit Fişioru’, ne-am pus pe halit ce-am adus cu noi. Şi fiindcă my homemade pizza făcută de muma începea să se usuce datorită căldurii, am mâncat pizza unsă cu pateu, care o alunecat cu apă de Dâmboviţa pusă la pet şi răcită la frigider. \m/ De fapt, asta o fost hrana de bază în cele câteva zile de stat în capitală.

A doua zi dimineaţa, în ajunul interviului pentru master, Fişioru’ o gătit plăcintă de cartofi în timp ce io am făcut o scurtă baie. Ies curată, fresh, cu părul ud…

– Ce oare poate să miroasă în halu’ ăsta ?! mă loveşte dintr-o dată ca un retevei pe după ceafă.
– Apăi… miros de plastic ars, hihi. Cred c-am ţinut tigaia la foc prea mare, se disculpă Fişioru’.

Blestem cât blestem şi-mi pun şi spray-u’ de corp la mine, ştiind ce odoare minunată de plastic prăjit avea să se îmbibe în pleata mea cea jilavă. La interviu. Just awesome. M-oi duce la Cărtărescu să-i zic de la o distanţă considerabilă: “Hey Cărty, I smell so bad you don’t want me near you. Dă-mi 10 ca să plec. ;;) “

APROPO ! Ştiaţi că pe undeva între Ploieşti şi Bucureşti există o localitate, o comună, ceva, pe care o cheamă Jilavele Fierbinţi ? =)) Să mă fi scremut intelectual să găsesc un nume cu o conotaţie sexuală mai puternică şi n-aş fi găsit.

În fine. Puneţi un pix d-ăla de 20 de bani în foc, înmulţiţi mirosul cu 1000 şi v-aţi putea apropia de feelingu’ din apartament la acel moment. Ne-am şi ameţât de cap la cât era de puternic, dar cumva, cu un taxi pentru că, of corz, eram în întârziere, am ajuns şi la Universitate. Acolo m-am întâlnit cu Ale şi cu Elena, cele care-mi vor deveni în viitorul apropiat colege de apartament, aşa că veţi mai auzi de ele. :D Fiecare ne-am înscris la alt master. Tri ardelence o vinit să facă orânduială “la capitală”. \m/ Elena urma să intre la interviu şi era tare relaxată. O fost prima despre care am aflat c-o reuşit la bujăt. Ale, în schimb, era mai circumspectă, ca să nu zic de-a dreptu’ disperată că ăia ai ei o torturat-o psihic pen’ că ierea din provincie. Aşa cum mă aşteptam, Ale făcea ce ştia ea mai bine: being a drama queen. :)) O intrat prima la masteratul ei, cap de listă. Am rămas io.

Pai… m-au intervievat un tip şi Ioana Pârvulescu. Noroc că nu ştiam că sunt faţă în faţă cu Ioana Pârvulescu; am aflat p-ormă. :)) Nu m-au chinuit mult, maxim 7 minute, în care am rămas uimită că… io chiar mi-am deschis gura şi am legat trei fraze coerente la un interviu. În viaţa mea n-am mai fost la vreunu’ şi tare frică mi-i de ele. Era să mă blochez când m-o-ntrebat cum aş promova propria mea colecţie de cărţi (e.g. Raftul Roxanei :)) ). Dup-aia am dres-o şi singura apostrofare a fost că metodele mele ar cam falimenta editurile. Oh well… cum se procedează de fapt cu promovarea de la ei tre’ să-nvăţ. Cum care “ei” ? Păi îmi vor fi profi, printre alţi meseriaşi, Mircea Cărtărescu şi Simona Popescu. :X

A urmat apoi o jumătate de zi de promenadă prin centrul Bucureştilor, în aşteptarea afişării rezultatelor. Io şi Fişioru’, o ardeleancă ş-un moldovean. :D Am luat la talpă toate librăriile din zonă, apoi ne-am plimbat asudând pe la Operă, apoi pe Magheru şi terasele de lângă… şi tooot aşa până ni s-o lungit urechile de foame. Ne-am cumpărat o sticlă de Nestea, o pungă cu turtă dulce şi trei covrigi proaspeţi, aburinzi şi delicioşi. Am ales să prânzim astfel pe lângă fântâna de la Universitate, la peste 30 de grade.

Cum era de aşteptat, ceva tăt trebuia să se-ntâmple. De data asta, o chestie care chiar m-a impresionat. Cum ronţăiam noi la covrigi pe o băncuţă din faţa fântânii, apare lângă noi un aurolac tuciuriu. Când zic aurolac, mă refer la unul dotat cu tot tacâmu’, inclusiv punga mirositoare a diluant şi probabil şi neşte păduchi. A cerut ceva de mâncare. Io şi Fişioru’, hămesiţi şi săraci, ne-am făcut că nu-l băgăm în seamă. Aurolacu’ n-a insistat, a rămas doar să privească. Ni se uita în gură. Noi discutam ca şi când nimic nu s-ar întâmpla, deşi mirosul de diluant ne lua minţile. Era insuportabil şi obsedant deopotrivă. :D Când a venit vremea să împart al treilea covrig cu Fişioru’, mi s-o făcut milă, deşi era ultimul. Aurolacu’ se uita fix la el, deşi nu zicea nimic. Sufla în pungă. Pe când mă pregăteam să-i zic Fişiorului că am de gând să-l împart la trei, acum că ştiu niţel ce-nseamnă să faci foamea, apare lângă noi un tip în uniformă. Presupun că era ceva gardian pe la fântână sau la vreo firmă din apropiere.

– Hai, du-te de aici, deranjezi lumea, îi spune liniştit aurolacului.
– Nununu!!!! începe să strige împricinatul, legănându-se şi strângând punga la piept.
– Hai, te rog frumos să pleci mai încolo, continuă în acelaşi ton paznicul, punându-i mâna pe umăr.
– NUNUNU!!! Lasă-mă !
– Te rog du-te mai încolo, nu mai sta aici.
– Du-te tu ! Du-te-n pizda mă-tii !! urlă aurolacul privind în gol.

Io şi Fişioru’ deja ne simţeam prost. Gardianul avea şi instrument d-ăla de ciomăgeală, ca jandarmii. Eram siguri că se lasă cu scandal. Însă, spre uimirea noastră, numa’ ce auzim din gura paznicului prefăcut indignat, pe acelaşi ton calm:

– Da’ de ce vorbeşti aşa cu mine ? Eu n-am vorbit urât cu tine. Te-am rugat foarte frumos, chiar.

Aurolacu’ a tăcut şi cred c-am citit în ochii lui vinovăţie. :) Cu la fel de multă blândeţe, gardianul l-a convins până la urmă şi l-a condus până mai încolo, loc din care aurolacul a părut că ştie încotro se-ndreaptă. În scurt timp a dispărut de tot.

Oarecum puşi pe gânduri, ne-am hotărât să aşteptăm rezultatele la litere, înăuntru. Ne-am cuibărit pe-o bancă de marmură, la răcoare, aşteptând să coboare cineva cu foaia cu rezultatele. Nimeni nimic. Era deja cam 6-7 seara. Nu-i bai, aşteptăm ! Zăcând astfel, observam ce se întâmplă în jur. Facultatea e păzită de vreo trei tanti late-n umeri şi înalte cât dulapu’, ale căror rol nu e doar cel de străjuire a instituţiei, ci şi cel de acompaniere a indivizilor veniţi să caute ceva prin ea. Îi plimbă cu liftul, îi duce în cutare amfiteatru etc. Buuun. Face-se că peste o zi urma să fie admiterea ai’ mare la facultate; în consecinţă, tăţ’ părinţii, bunicii şi rudele de diverse grade veneau şi întrebau tăt câte-o chestie, să fie siguri că plozii lor, viitori boboci, ajung unde trebe a doua zi dimineaţă.

Tot aşa şi un bunic (presupun). Şi iaca aşa a avut loc următorul schimb de replici, taman în interiorul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. =))

– Bună ziua ! Nu vă supăraţi, am pe cineva care mâine are admitere… Când începe şi ce mai trebuie să aducă ?
– Decât cu pixu’ să vină, mâine dimineaţa la ora 7 ! îi răspunde o tanti-tanc din cele trei.

Pfuai, decât ce râs m-o pufnit ! Decât noroc că m-am înfundat cu nasu’ decât în tricoul Fişiorului şi am putut decât să râd spasmodic, în linişte, zic, gen. Gen, zic. :))

De fapt numa’ de râs nu-mi ardea mie. Emoţiile erau în toi şi cum foaia aia întârzia să apară, ne-am hotărât să urcăm noi până la etajul 1 şi să vedem dacă nu era afişat pe-acolo ceva. Ei bine, era. După ce mi-am sunat buburuze, Irinuţ, Diană şi tăt ce-aveam mai apropiat să le dau vestea, am sunat-o şi pe muma zicându-i în felul următor:

– Noah servus, mumă ! S-o afişat rezultatele. Din păcate, mă simt nevoită să te anunţ că nu mai tre’ să scoţi şampania de la frigider sau să apeşi butonu’ de Play făcând party pe Macarena şi Coco Jambo după ce închizi. N-ai motiv de bucurie, am luat 9.25 şi-s bu-je-ta-ră ! Am intrat !
– Ioi, tu copilă… :(

Previzibil, nu ? :))

După calmarea spiritelor, tolănită pe-o bancă aproape de Cişmigiu, am îmbrăţişat Fişioru’ şi-o-nceput partea diluviană. De ce ? Că urmează să mă mut în Bucureşti, evident, şi nu-s mai aşa înfiptă ca atunci când am mai încercat o dată asta, acum trei ani. Daaar melodrama asta necesită un post separat. Ideea e că m-am cam smiorcăit pe-acolo, hipersensibiloasă cum eram, la capătul puterilor după o licenţă şi o admitere dată, plus un război psihologic venit ca bonus. Dar eram bine. Sunt bine. ;))

P-ormă ne-am dus către centrul vechi, unde ne-am întâlnit cu Ale şi o prekină de-a ei, să sărbătorim. Am dat vreo trei ture pe-acolo. Terasele sunt inimaginabil de mişto pe timpul nopţii. Arhipline. Lumea viermuieşte şi tot câte-un alt gen de muzică se aude la tot pasul. Mai există şi localurile care se respectă şi-şi aduc muzicanţi proprii. Ca de exemplu frumosul caz al restaurantului cu specific maghiar, recognoscibil după ditamai sigla UDMR/RDMSZ care veghează la intrare. :)) Pentru două secunde, m-am simţit ca acasă. E un alt univers acolo, în inima oraşului. Aia e esenţa binelui şi răului bucureştean.

Ne-am cinstit şi omenit în Big Mamou (deh, tot club de ruacheri), după care am purces cătră căşi, fără nici un plan pe-a doua zi. Habar n-aveam că-n dimineaţa următoare aveam să ne decidem să purcedem mai departe… spre Constanţa.

P.S. Până la postarea următoarei părţi nu va mai trece o lună. In fact, you might actually be surprised. :D

The hitchhiker`s guide to the capital city

După cum ziceam, grea viaţa cu criza asta. Da’ nu neapărat naşpa. :D

Înainte ştiam sigur câţi bani am pentru vară… şi că am. Mi-i dozam astfel încât să ajung cam pe la toate festivalurile cu headlineri bengoşi şi să-mi rămână cât să-mi mai iau şi câteva cărţi. Deh, nu puteam rezista tentaţiei. Când se terminau, ştiam că o să vină alţii, aşa că în acel mic intermezzo aşteptam resemnată. Nu sunt bani pentru un concert, nu merg şi gata. Suspin, îmi vine să mor, vărs o lacrimă, fac o dramă din asta, dar în cele din urmă ridic din umeri.

Acum, cuvântul cheie e incertitudinea. Oricât aş fi tras de o bursă de studiu de doo bulioane jumate pe lună, am cam rămas cu ochii-n soare pe vară. 500 de lei împrumutaţi din care doar 100 returnaţi, dar Alice in Chains la Sonisphere ! Aşa că nu m-am lăsat, mi-am spamuit prekinii pentru două concursuri şi-am câştigat nu unul, ci două abonamente la festival. =)) Şi-am mers, şi i-am văzut şi p-ăştia care-o ţin înlănţuită pe Alice, who the fuck is Alice. :)) Dar despre asta cu altă ocazie.

Pe acelaşi principiu, şi ce dacă am doar 4 bulioane din bursa aia pentru înscriere la master (adecă tri drumuri dus-întors Mârgu-Tureş-Bucale), din care 1,5 îi taxa de admitere ? Fişioru’ o vint cu genialele idei să: 1) vină cu mine; 2) merem cu ia-mă nene. Low-cost şi aventuros, doi studenţi brambura prin ţară. Mie, evident, mi-o rânjit barba la auzu’ propunerii.

Planul era să pornim marţi seara pentru ca miercuri dimineaţa să mă-nscriu şi tot miercuri, seara, să cim şi-napoie. Buuun.

Aşa că marţi seara ieream la Fişior, cu bagaju’ pregătit, făcând nişte sandvişuri şi aşteptând să-şi facă şi el bagaju’. Trece un ceas, trece un ceas jumate; Fişioru’ zici că el îi arghelean, aşe se mocăia. Mi-a pus capac când stătea în mijlocul camerei cu trei hanorace în mâini:

– Hmmm, Rox, oare pi cari să mi-l iau la mini ?
– Ooo, Dumnezo ! EJ DEMENT ÎN PANA MEA !”¤#[“#%!@ Io mi-am aruncat tri ţoale-n rucsac şi-am pornit spre tine… AND I’M A GIRL ! Ni cât îi ceasu’, hai mişcă.

La vreo juma’ de oră distanţa am purces la drum, după ce-am mai stat de ploaie câteva minute. Trebuia să ajungem la ieşirea din oraş spre Braşov şi pe Fişior îl apucaseră talentele să-mi demonstreze că nu pe centură e drumul cel mai scurt, aşa cum susţinea subsemnata. Evident, s-a înşelat, am ocolit, i-am zis IN YO’ FACE şi cam atât, că al’ceva ce să câştig ? Nu m-o premiat nime’ cu picioare de rezervă. :(

Şi aşa, de pe la ora 7 seara, săteam amândoi în prima parcare de după Târgu-Mureş şi tot prima din Corunca, fix vis-a-vis de Sapientia. Io cu buclele-mi blonde în vânt şi-un semn de BUC, iar Fişioru’ mai în spate cu o alta foaie cu BV, ambele trase la imprimantă, că deh, avem valoare, cicalacacichicea. :D

– Fişior, io-ţi zic de pe-amuia: nu merem cu TIR-uri, cisterne sau dudui la volan ! am grăit io, mai în glumă, mai în serios; serioasă era partea cu cisternele, clar. :D
– Bine, fimeii. Atunşi nişi io nu vrieu cu tipi tinieri, bătrâni, sau cu muacă di libidinoşi, să mi te soarbă din priviri. Deşi, până la urmă, cu şini merjiem noi ? veni replica îndreptăţită a moldoveanului.

Cert e că nimeni nu oprea, dar primeam feedback de la omini sâmţâţi care ziceau că nu merg aşa gheparte. Să fi tot stat aşa vreo oră, când, în cele din urmă, dintr-un maxi taxi cu trei locuri în faţă, din care două ocupate, şoferu’ face cu deştu’ spre mine şi trage pe dreapta. Îi fac semn că nu-i nevoie, îi arăt că suntem doi, aşa că totu’ fu zadarnic.

La scurt timp, o maşinuţă cu număr de Covasna, cred, se opreşte la mine şi mimează “UNDE ?!”, apoi pleacă. Io rămân siderată şi încep să mă gândesc că poate din BUC or înţelege Bucovina sau ceva, aşa că Fişioru’ se pune pe desenat cu pixu’ un B simplu, lung cât domnia lu’ Boc şi mare cât deficitu’ bujetar, ‘ţălegeţi.

Astfel reorganizaţi, mai trece o maşină mică, cu număr de B, iar dinăuntru un personagiu îmi face cu mâna în batjocură, că el mere la Bucale şi io nu ! Prin urmare, i-am făcut şi io cu mâna… minus vreo patru degete, spre disperarea Fişiorului. :D

Îîîîn sfârşit, se opreşte un maxi taxi de la Otto Curier, cu un nene pe la vreo 30 de ani, slab, supt la faţă, dar tare de treabă, care zice că ne ia până-n Braşov şi de-acolo ne pasează colegului care mere-n Bucureşti. Îl chema Petre, venea din Bistriţa şi de pe la vreo 8 şi ceva seara până pe la 11 când am agiuns în Braşov, ne-o ţinut de vorbă. Mai mult el pe noi, că Fişioru’, care venise să aibă grijă de mine, mi s-o-mbolnăvit în doi timpi şi trei mişcări. Ardea, îi iereau grei ochii, iar respiraţia-i era aşa fierbinte de zici că se deschideau hăurile iadului când expira. Păi febră-mi faci tu mie, al dracu’ moldovean ?! Uai, cristelniţe şi altare – cam asta aveam io în gând când îl ţineam să nu dezvirgineze schimbătoru’ de viteze prin serpentine, când dormea comod pe perna improvizată, adecă păh minie.

Ş-am agiuns şi-n Braşov, unde-am observat mai îndeaproape cât profesionalism e pe ominii din echipa de curierat. Am jucat şi-un pic de fotbal prin parcare cu ei, totul începând când mi-am deschis gura mai mult retoric auzindu-l pe Ale-Alejandro la radio:

– 8-| Nici aici nu scap de Gaga…

Şi de-aici o conversaţie plăcută cu fo’ tri omini culţi într-ale muzicii, din care unu’ renunţase la chitară şi se apucase de clape, pentru că din chitară nu-i ieşeau banii. :)) Foarte mişto.

Fişioru’ în Braşov, cu temperatură normală după ce-o fumat o ţigară. 8-|

call these guys. they be awesome !

Pe la vreo 1 noaptea am părăsit şi oraşu’ de la poalele munţilor cu direcţia Bucale, nu înainte de a-l ferici pe Petre cu 10 lei. Ne-am dus cu un maxi taxi cu botu’ din faţă mult mai larg şi-am avut loc să ne-ntindem ca pata de petrol… De data asta nu cunoaştem numele personajului de la volan, ci ştim doar că i se zice Naşu’.  :)) Un grizonat bucureştean cu umor de-ăla sec de sudist, foarte umblat prin ţară, care ştia tot ce mişcă prin toate cotloanele. Ne-o lăsat în Otopeni pe la 4 dimineaţa şi i-am dat şi lui 10 lei. Eram aproape-n Bucureşti, două persoane cu 20 de lei. Coolio, îmi ziceam, în timp ce aşteptam un otobuz şi să se crape de ziuă.

în Otopeni ieream aici. bine că nu la ACME.

La mai bine de-o oră jumate şi două sticluţe de compot de cireşe mai târziu, a sosit şi primu’, unul oarecare din lista de mai sus. Ne-am dus până la Piaţa Presei unde-am halit nişte sandvişiuri pe-o bancă. Cum înscrierile începeau de la 9, aveam nişte timp să ne odihnim picioarele, deci am trecut strada spre Herăstrău. Ne-am holbat cât ne-am holbat la apă, străduindu-ne să nu adormim pe asfalt; apoi şi-o pus Fişioru’ hanoracu’ ales cu atâta migală pe iarbă, decretând să pun telefonu’ să sune la 8:30.

Aşa că dacă aţi văzut ceva dubios prin parc, la intrarea dinspre Casa Presei, ceva ce aducea a doi boschetari cu cracii-n sus prin iarbă şi cu ghiozdanele sub cap, noi eram. Am adormit în secunda doi, cu întrerupere de două momente:

– Fişior, îi 7:07 acum, zic io nu’sh di ce.
– Aha… şi ceasu’ cât îi ? întreabă moldoveanu’ şi adoarme instant la loc.

=))

– Fişior, ui’ ce nori faini !
– Da, parcă ar fi sus…

D’oooh ! :)) Da’ ce pretenţii să ai de la nişte oameni buimaci ? Când o sunat ceasu’ habar n-aveam cine suntem, unde suntem şi ce se-ntâmplă, şi tare greu ne-am dezmeticit şi urnit cătră Universitate, observând cu ciudă tot poporu’ sudist cu glanele lui sudoripare adaptate la mediu… faţă de noi, care asudam ca nişte cai de cursă.

În juma’ de oră m-am înscris şi am pornit la drum spre Bucureşti-Ploieşti, şoseaua buclucaşă, pe lângă care am tooot mers, să stăm măcar la ieşirea din Pipera. Soarele ardea şi am rămas şi fără apă, iar magazine sau chioşcuri ioc. Boscheţi cât cuprinde, dacă voiai să paşti. Vegetaţie luxuriantă. Într-un final ne-am urcat într-un 304, iar io am avut mirobolanta idee să mergem până la capăt de linie, deşi cu o staţie înainte era o benzinărie peste drum. Evident că staţia s-o abătut din drum şi la faţa locului nici urmă de chioşculeţ.

– Aşa încredere să ai în femei, o zis Fişioru’ mort de sete, toropit de caniculă şi ars de soare. =))

Am ajuns la benzinărie aproape scrum, după ce-o treghit să urcăm şi-o trecere pietonală din ălea cum sunt la intrare-n capitală. Mai mult ne târam decât umblam şi când într-un final am ajuns, am dat gata împreună doi litri de apă rece ca gheaţa în maxim 5 minute. :)) Am mai cumpărat doi litri pentru drum apoi, cu forţe noi, am urcat iar trecerea şi ne-am postat pe marginea drumului, într-o staţie de otobuz, după aceeaşi reţetă: io în faţă cu MS, Fişioru’ în spate cu BV, rucsacurile aruncate în iarbă, la umbră.

prima sticlă de altă viaţă :)

pregătirile de voaiaj-voaiaj

dacă nu-i evident cine-o ţinut aparatu’ cu asemenea măiestrie, io !

Cald. Arşiţă. Asfaltul în valuri. Soarele drept în faţă. Trei benzi. Trafic năucitor. Ăia de pe prima bandă sigur nici nu ne vedeau. Mă uitam în spate după Fişior; şi el era la fel de transpirat şi pleoştit ca mine. Mă mai uit o dată, şi-ncă o dată. Când verific a ţâşpea oară dacă se ţine bine pe poziţii şi nu leşină sau ceva, ia Fişioru’ de unde nu-i. Eram atâta de năucă de la soarele cela încât nici n-am observat că ăsta găsise a goddamn ride. :)) A fugit să mă anunţe, a înşfăcat şi ghiozdanele şi duşi am fost cu o Skoda Octavia. Tipul, un Pepe Diamant mai tras prin inel, era foarte de treabă şi se ocupa, culmea, tot cu ceva curierat. :D

De pe la Comarnic am mai luat cu noi un nene pe la 40 de ani, care venea cu trenu’ din Bucureşti cătră Mureş. Evident, o căzut ceva linie de înaltă tensiune şi trenurile erau blocate, întârzierile fiind pe măsură. Io şi Fişioru’ ne-am felicitat pentru alegerea (mai mult de nevoie) de a veni cu ocazie. :))  L-am convins pe nenea să nu ia maxi taxi spre Mureş din Braşov, ci să vină cu noi la ieşirea din oraş, căci iese mai ieftin. :D

Nea’ Pepe 2 o fost suficient de mişto încât să ne ducă până acolo, chiar dacă n-avea drum prin zonă. 10 lei de la noi + 10 de la nenea din Comarnic şi dus o fost. Io scot foaia cu MS şi mă postez surâzătoare aproape de intrarea pe un pod, iar Fişioru’ se face util ţinând umbrela, că ploua. Era mişto locu’, puteai să te uiţi direct în ochii şoferilor. O oprit unu’ cu un singur loc într-o Dacie, iar noi l-am lăsat pe nene sa plece. La scurt timp o tras pe dreapta şi un microbuz în care mirosea a pepene galben şi ieream şi noi pă drum, fără prea multă socializare. Mai mult am moţăit, eram cam vărziţi.

La ora 8 seara, cam la 24 de ore de la începutul marii excursii, eram acasă. Calcul final ? 40 de lei pentru două persoane pentru atâta amar de drum. :D Cu maxi taxi-ul ar fi fost 64 pentru o singură persoană doar dus. Io zic că am ieşit foarte bine şi am dat numa’ peste omini mişto. :D Norocu’ începătorului. La mine, că Fişioru’ practică asta de ceva vreme. Desigur, puteam ci feţe-palide şi să nu dăm nimic, da’ mai ştii cine te duce data viitoare când mai ai un drum d-ăsta de făcut şi bani puţini ?

Ca de exemplu peste vreo două zile, când o tulesc să dau admiterea. :D Tot aşa, doar că de data asta zăbovesc mai mult prin Bucale. Cu câţi bani am rămas… you do the Maths. :)) Hitchhiking is awesome. \m/ Deocamdată.

Never underestimate Mediaş

Şi dacă simţi cum îţi suflă-n ceafă noul an studenţesc, şi dacă frunzele se gălbejesc cât vezi cu ochii, şi dacă ultima lună de rai se transformă-n iadul pe pământ cât ai face un bulbuc în piscină (dacă ştiţi reclama), realizezi că-i momentu’ să te duci în lume cât de departe te ţine buzujăbu’. Cu doar 50 de lei am ajuns săptămâna trecută până-n Mediasch city şi mi-am făcut de cap cu Diana fo’ patru zile. Ştiţi, Mediaş, oraşelu’ ăla de lângă Sibiu ? Ăla care cică-i mărunt ? Ăla pe care-l subestimează toată lumea în mod total eronat ? :)) Ei bine, acolo. One word: huzur. :D


io huzurind în curte, după un drum istovitor

Din prima zi de promenadă, am avut o oarecare revelaţie, însă n-o prea puteam susţine ştiinţific.

– Tu Diana, îi mare Mediaşu’.
– Da, nu-i mic…
– Nu… îi mare. Prea mare. Cre’ că-i mai mare decât Tîrgu-Mureşu’.
– Bine tu Roxa ! 8-| Ţi se pare. Are multă… vegetaţie.
– Mda, se poate, da’ nu cred. E abrupt, cu multe dealuri, suişuri şi coborâşuri… chiar tre’ să fie mai mare decât cătunu’ ăla de Tîrgu-Mureş. Gândeşte-te de când tot merem şi încă nu s-o gătat !
– Aaah, păi nu, mai este şi după dealu’ ăla… şi după ăla, şi după ălalalt ! zice Diana arătând cu dejtu’ în zare, ceea ce mi-a ‘muiet jenunchii instant.

Ajungem acasă şi verificăm sursa sigură numită wikipedia. Şoc: Tîrgu-Mureş 41,2 km², Mediaş 62,62 km² !!! Q.e.d. Un oraş cu 20 de km² mai mare şi cu de trei ori mai puţini locuitori decât claustrofobu’ ăsta al mnieu. Ce-ţi poţi dori mai mult de la viaţă ? :))

Cum până şi acei 55000 de locuitori ne surmenau ei aşa, într-o zi ne-am luat şi ne-am dus pe dealuri să jucăm badminton contra vântului.


dealuri

chiar aşa se vedea apusu’, n-am modificat nimic :D

Diana n-o putut cuprinde soarele, îi tot ziceam că-i prea mare

la umbra căruia am şezut pe păturică :))

botoşei dăh firmăh, să fim înţeleşi ! :))

pe partea cu căşi

pe partea fără căşi

iepuraş în iarbă :))

Şi acum, n-aţi vrea voi să sărim peste întâmplarea jenibilă de la coborâre ? Aia în care un bătrânel care avea grijă de neşte vaci ne-o zis, având nişte priviri de maniac sexual, că putem trece liniştite pe lângă el, că doară el nu ne face nemica ? Şi în care io am înţeles că se referă la vaci şi l-am asigurat zâmbind că n-avem nici o jenă şi că totu-i în regulă, spre disperarea Dianei ? Vreţi, nu ? :D Phew !

În altă seară am ieşit în Art Cafe, care acest Art Cafe e un birt într-un turnuleţ, unde stăteam la terăşi cu paiu-n gură şi ispita la două mese mai încolo: un brunet cârlionţat, pe la 28 de ani, care era însă prea preocupat cu laptopu-i, dar căruia i-am zâmbit când am ieşit… doar aşa, să-mi fac hatâru’. :)) Mă rog, ispitele erau multiple, pentru că nici barmanu’ blond cu ochi albaştri nu se lăsa mai prejos. Dacă vreţi bărbaţi frumoşi, Mediaş is teh place to be. :))

Noah, şi Diana o avut grijă de mine, şi mi-o gătit tăte bunătăţurile planetei la care io am contribuit cu fix nemnica, eventual doar cu privitu’, plânsu’ la tăierea cepei şi dansu’ pe o melodie din anii ’80 cu Diana şi-a sa mumă nebunatică. :)) Pentru asta mii de mulţam fain-uri Dianei şi o promisiune sinceră c-oi mai da buzna peste ea şi altădată, zicându-i seara că viu dimineaţa. :D

Între timp, m-am întors în cătunu’ ista mic şi înghesuit, unde am mai făcut o ispravă chiar mai gravă decât asta. Se vede că statul acasă nu-mi prieşte, so where to next ? :D

All my faith in Faith No More ! (part 2 – concertu’)

– Băăă, auzi, e voie cu deodorante ??? întreabă o namilă pe alta.

Cam aşa mi-am făcut io intrarea în Sala Polivalentă bucureşteană, cu rucsacu-n spate, că n-aveam de gând a dormi nici a doua noapte (să şi rimeze). Până la urmă şi-au dat şi ei seama că n-am venit taman din Tîrgu-Mureş cu unicul scop în viaţă de a-i pulveriza lu’ Mike Patton nişte Dove în ochi, aşa că m-au lăsat să intru.

Înăuntru cam pustiu, da’ ştiam că lucrurile nu au cum să rămână aşa până la finele serii. Pentru că Lunoz Amaroz încă erau prin public şi nu dădeau semne de a se grăbi undeva, am inspectat împreună cu Runia zona. Chiar la intrare, un tip a încercat să ne racoleze ca să băgăm un Guitar Hero amplasat niţel mai încolo, unde unu’ îşi etala talentele plurivalente, în sensul că nu făcea doar chitara de pe piesă, ci concomitent şi tobele, la nişte tobe de jucărie ofcors. Nici nu ştiam că se poate şi aşa… I-am zis că mă pricep mai bine la o chitară normală decât la d-astea, dar el a insistat că e uşor şi distractiv, că deh, de-aia era pus acolo. Trebuia să adaug că dacă cânt cu picioarele îmi iese şi mai bine… :D Aaanyway, n-am vrut să ne suim pe mini-scenă şi să ne dăm în spectacol, deşi era mişto ideea pentru cei care se plictiseau la trupele din deschidere. :) Nu era cazul nostru, pentru că dinăuntru se auzeau deja primele acorduri din Gri dorian, iar noi, ca nişte fane adevărate ce suntem, ne-am prăvălit pe scări şi am năvălit în primele rânduri.

Pentru un nebucureştean/neclujean, să vezi două concerte Luna Amară pe an e mare lucru. Să fie ambele concentrate şi super reuşite în acelaşi timp e cam frustrant, pentru că nu-ţi ajung nici pe-un timpan. :) Deşi n-a trecut o lună de când i-am auzit la Peninsula într-un concert-viteză absolut bestial, care-a rupt gura Târgului (haha), mi-era dor de ei. Dacă la Felsziget şi-au promovat noul album, aici am avut incredibila baftă să prindem un show axat mai mult pe piesele deja consacrate: Somn, Loc lipsă, Folclor etc. Singura piesă nouă pe care-au cântat-o a fost, să vezi coincidenţă fericită, preferata mea de pe noul album, şi anume No Return. Incredibil cum poa’ să sune live.

Şi da, o s-o zic mereu: trupa bună e aia pe care-o asculţi live şi nu ai vreo dezamăgire cum că parcă ar suna altfel decât în varianta de studio, parcă se bâlbâie şi sucesc armoniile şi chitara aia nu se aude exact la fel de mişto ca pe album… nu. Trupa bună e Luna Amară, care şi-a îmbunătăţit considerabil sound-ul de când cu noul chitarist, Mihnea cel Mic. :D Chitara aia cureish, în delay, mai ales pe No Return, mă termină psihic. Iar dacă la Peninsula vocea lui Mihnea cel Bătrân îmi dădea fiori, în Bucureşti Nick a dovedit încă o dată ce calităţi vocale  impresionante are. Ori o fi fost mai în formă, ori am empatizat mai mult cu el de data asta, cert e că eul poetic făgădarian nu se dezminte. ;)

Evident, io şi cu Runia am fost aproape singurele care-au dansat mai desuet pe partea finală din Folclor, aia cu trompetă, iar publicul predominant sudist şi, în consecinţă, preponderent inert, nu a întârziat să ne taxeze: “Ahahaha, ui’ şi la alea !” au grăit două fâţe din spate. Bine că sunteţi voi cu un pas mai sus pe scara evoluţiei umanoide pentru că doar priviţi şi nu vă manifestaţi, iar noi, “caricatura unei naţii” – să citez din Mihnea :)) – mai avem de progresat. Hai sictir şi dögölj meg ! :))

După amăruii care-au fost un aperitiv cum nu se poate mai delicios pentru o seară ce avea să devină epocală, au urmat nişte sloveni care se intitulează Elvis Jackson. Din care eu una n-am înţeles prea multe, sinceră să fiu. De fapt, nu aveam deloc răbdare să stau şi să rumeg muzică nouă. Am savurat cât am putut melanjul interesant de ska, Elvis Presley şi multe alte stiluri puse pe fast forward şi am zis că ok, da, sună foarte profi, sunt energici şi par a şti ce fac ei acolo cu atmosfera incendiară, dar… n-am starea de spirit necesară. Mi-au plăcut, însă, două lucruri: 1. au început să cânte aruncând o minge de-aia de plajă în public. :)) 2. vocalu’ era cam alienat mental, în sensu’ foarte bun, şi a avut tupeul să “înoate” prin “valurile” din public cam aşa:



Runia cea fără de astâmpăr îşi va deschide curând o expoziţie de artă…

Au urmat macedonenii de la Superhiks care, având în vedere că aveau o grămadă de alămuri suflătoare la ei, la prima vedere păreau mai pe felie cu gusturile-mi. Deşi nu m-am înşelat, pacienţa m-a salutat din mers încă o dată. N-aveam stare, eram hiperactivă şi-i voiam pe Faith No More. La un moment dat şi sub acţiunea unui important catalizator care se unduia ispititor pe lângă mine, umblam dintr-un capăt în celălalt al restrânsului spaţiului, de la rucsacurile de pe jos la Runia şi înapoi, again and again and again… :)) Surpriza Superhikşilor a fost un cover Motorhead la… Ace of Spades. =)) Am aplaudat, ne-am fâţâit vag, dar se ştie, o anumită variantă a unor anumiţi cazaci e de mii de ori mai reuşită. :D A fost, oricum, suficient cât să rememorăm şi să oftăm nostalgic. ;)) Încă vreo patru piese ce mi s-au părut nesfârşite şi duşi au fost şi macedonenii.

Fericire. Neastâmpăr. Freamăt. Benoclări exoftalmice şi salivă înghiţită în sec în aşteptarea… Momentului cu M Mare De Tipar. Şi atunci a intrat în clarobscurul sălii. Şchiopătând intenţionat, cu ochelari pe nas, cu un baston în mână şi o bască pe cap,  într-un costum piersicos, cântând uşurel Reunited… el, doar el, idolul, semizeul, Mike Patton.




mdeah… habba habba :))

Dacă-mi zicea cineva acum un an că o ajung să-i văd live pe Faith No fuckin’ More, i-aş fi râs în nas. Cum ? De ce ? Cum să se reunească ? Cum să ajungă aici ? Aşa că da, emoţiile erau puternice şi nostalgia înflorea stropită de acordurile primei piese, dar totul a durat doar până când Mike a zvârlit ochelarii şi bastonul cât colo, a înşfăcat megafonu’ şi din boxe a început să bubuie From Out Of Nowhere. :D Undeva pe mijloc mulţimea a pus de-un fel de pogo, iar noi nici că ne lăsam mai prejos, sărind şi strigând versurile arhicunoscute.


portavocea penei mele… mi se înfioară tot pufu’ de pe mine

Cu toate că iniţial am crezut că şi Mike o să fie un fel de Trent Reznor şi n-o să vorbească cu noi până la final, limitându-se la a-şi cânta impecabil piesele, m-am înşelat amarnic. Nu numai că a fost foarte comunicativ, da’ pe lângă laudele de rigoare cum că suntem mai în formă decât el pe Easy şi Midlife Crisis şi alte hituri, ne-am căpătat şi o sumedenie de “fuck you”-uri. =)) “How many of you are here with cameras ? You fuckin’ assholes, you pieces of shit ! Fuck you ! Fuck you ! Fuck you…” tot aşa până la fadeout fără microfon la gură. :)) Adevăru-i că are dreptate, şi io-s cam împotriva ăstora care ţin neapărat să filmeze tot concertul cap-coadă şi să se bucure de el acasă, în loc să-l savureze din plin pe moment. Înţeleg o piesă, două, dar cred că nişte unii de pe-acolo chiar exagerau. Sau poate Mike a fost idiot, dar contează ? =)) Ne-o meritam, dacă nu pentru asta, atunci măcar pentru faptul că la superbisima, ultralasciva Evidence, o piesă care, luată separat, nu are absolut nici o legătură cu albumul pe care se află, o melodie care dovedeşte şi subliniază până rupe foaia geniul lui Mike Patton, în fine, divaghez; deci pe piesa asta sus-numitul geniul a întins microfonul fanilor din primele rânduri să cânte, dar ei au fost în stare doar de-o lălăială vlăguită, costelivă. Nu eram io acol’ să i-o zghier din tăţ’ rărunchii. :))


swallow me whole, I’ll live in your soul :D

ivil

Ştiam că Faith No More e genul de trupă care pregăteşte ceva deosebit pentru fiecare loc în care concertează şi ştiam că se interesează de specificul ţării pentru a pune la cale ceva mai mult sau mai puţin impresionant. La Download, în Anglia, au făcut mişto cântând o bucăţică din Poker Face a lui Lady Gaga, cu Mike Patton cotcodăcind adorabil pe piesă. :)) Nouă ne-au pus un sample cu chestia aia oribilă care nu ştiu ce e în original… ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e and stuff, şi ne-au întrebat, evident, dacă avem nevoie de nişte manele. Toată sala s-a prefăcut scandalizată şi a răspuns în cor ca “Noooooo…“, dar clăparul, vestitul Roddy Bottum, ne-a îmbunat vezi Doamne: “Trust us ! Do you trust us ? Do you fuckin’ trust us ?”. Teatrul fiind jucat, a început cea mai mişto manea pe care-am auzit-o-n viaţa mea, Just A Man. :)) Ar trebui să-i invităm la chefurile vecinilor manelişti aşa, din când în când, să ne cânte manele americane până li se reduc la absurd corzile vocale şi li se neantizează instrumentele, dragii de ei. ;;)


I trust him completely :))

Verdictul a 90% din publicul prezent ? Cel mai tare concert de anul ăsta. Verdictul lui Döme ? Cel mai bun concert ever. Verdictul meu ? Genial, demenţial, şi probabil ambele variante de mai sus sunt corecte, dar atenţia mea distributivă din timpul concertului mă împiedică să iau o decizie. Pentru că da, în timp ce urechile îmi erau desfătate, se mai întâmpla ceva mişto pe lângă mine. Cumulat, aş îndrăzni să spun că au fost printre mai intense şi reuşite două ore muzicale din viaţa mea. Prin top 3, aşa. :D


heh :X

zee playlist ;)

şi o poză pe care nu ştiu de unde-am furat-o, da’ e absolutamente demenţială… nunta extremală la concert Faith No More, dovadă că nu toate nunţile tre’ să fie naşpa :))

Nu că afterparty-ul s-ar lăsa mai prejos… Am fost “la văru’“, ca să citez din clasici în viaţă, adică la o terasă de vis-a-vis de Sala Polivalentă, unde-am băut prima şi singura bere pe sezonu’ ăsta, un Beck’s. Mă rog, una e mult spus, fin’că şi-a mai vârât şi altcineva botul lacom, dar Roxa împarte cu drag şi altora, darnică şi sufletistă fiind. :)) Acelaşi clasic în viaţă căruia o să-i zicem, generic, veveriţa_bc, a fost şi traumatizatul care a avut neşansa să trăiască în intervalul 14-18 ani în Mîrgu-Tureş, de unde şi expresia “Futu-i în gură de bozgori !” cu care ne-a încântat, pe mine şi pe Runia, în mod deosebit. :)) Deşi noi două nu suntem ca ei pentru că nu vorbim ca ei. Iar dacă îţi zice asta un traducător de filme păh parale, tre’ să fie adevărat, ce naiba. :)) De undeva din celălalt capăt al mesei auzeam altele, câte şi mai câte: “Eu aşa curios am fost să o fac cu o tipă care are metal din ăla în limbă !! Şi ştii ce ? Am făcut-o ! Şi acum ştiu cum e ! :D :D “ Felicitări ? (:| Oricum, nu ştiu de ce vă zic doar partea mai nasoală a serii megareuşite, pentru că oricum şi detaliile astea nu fac altceva decât să adauge valoare amintirii, una foarte dragă de-altfel. :)

A urmat apoi cea mai mişto cursă cu taxiul prin Bucureşti, and I fuckin’ mean every word. De la Tineretului până la Unirii, unde io şi cu Runia aveam de stat până pe la 5 dimineaţa. Era deja 3, aşa că timpul a trecut cât ai pocni din degete. Nedormite de două nopţi, dixtraxia era în toi. Eu am reuşit performanţa de a face un mic show de striptease hăpt în centrul capitalei. Io eram aia în sutien şi-n chiloţi care se schimba nonşalant pe-o bancă, cu Runia râzând în fundal. :)) Ulterior au apărut şi fanii. În episodul de azi, un nene pe la 50 de ani, care după ce-a fost refuzat de amândouă, ne-a zis sentenţios: “Treaba voastră. Să ştiţi că şi voi pierdeţi, nu numai io. Şi voi pierdeţi.” Word, tataie !

Aşteptând microbuzul de 5 dimineaţa, am adormit ca o focă între Runia şi Döme, pe bancă în autogară, de unde-am fost tot cu filmul rupt până acasă. Cea mai mişto şi pe fugă excursie bucureşteană de până acum, de asta pot fi sigură. :)

Poze şterpelite fără jenă de pe metropotam, rockXpress şi hotnews.

All my faith in Faith No More ! (part 1 – maratonu’)

Adevăru-i că tre’ să iubeşti cam mult o trupă ca să faci un veritabil tur de forţă şi de rezistenţă fizică aşa cum ne-am hotărât noi, adică io şi Runia, să facem. Sau să fii tânăr, în puteri şi o ţâră căzut în cap. Sau din toate câte-un pic. Atunci ştii de la bun început că are să iasă ceva incredibil de mişto, aproape de pragul irealului. :D

Aşa că iaca ce am împachetat noi tăt Tîrgu-Mureşu’ pentru o zi şi duse am fost cu acceleratu’ de Bucureşti. Dej dacă o dispărut câteva ore cătunu’ ista de pe hartă, noi suntem de vină. Având în vedere că prea am pendulat cu decizia între Gramachica Academiei şi DEX, am ataşat până şi Palatu’ Culturii la ultimu’ vagon, să fim sigure că nu ne lipseşte nici o carte pentru lunga călătorie de mai bine de 10 ore. Asta a fost aşa, un moft, pentru că ieftineala era de două ori mai mare decât cu tradiţionalul maxi-taxi, iar noi, studente sărace fiind, am preferat varianta asta. Plecarea la 7 şi ceva seara, sosirea la 5 şi ceva dimineaţa. O splendoare, nu-i aşa ? :))

Până la urmă da, a fost cam mişto. Cât timp am stat pe locurile noastre, înghesuite în compartiment cu o unguroaică literată care dormea intermitent, iar în pauze băga mare din ceva roman în, hat persze, maghiară, precum şi cu un familion format dintr-o tanti şi vreo tri copchile care benoclau ochii cât roţile de TIR către noi, io şi Runecica ne-am cuibărit în bancheta comodă şi frumos tapiţată cu chelea p…eştelui a CFRului şi ne-am uitat la Ice Age 3.

Care Ice Age 3 îi bestial, ne-am spart de râs. Foarte mişto că n-au omorât eştia seria şi chiar au scos ceva foarte fain din partea a treia. La faza cu “I THOUGHT YOU WERE A FEMALEEE!!!”, văzută în timp ce staţionam în Deda, cre’ că au avut ceferiştii ceva dificultăţi la schimbarea locomotivei de la cât de tare săltau vagoanele şi noi cutremurându-ne de râs isteric în ele.

După Deda am trecut pe electrică şi, cum electricele-s în general mai cool, de la chitare pân’ la locomotive, am zburat ca gându’ şi ca vântu’. Ne-am şi găsit compartiment gol în care-am rămas pân’ la finele voaiajului. Şi-am dansat pe Zdubi, şi-am băgat nişte Faith No More şi am mai dat din cap pe-acolo, cu perdelele trase, pân’ am eşuat extenuate pe bancheta, cu rucsacurile sub ţeste. Pe când sesiunea de chill era în toi, dă năvală peste noi un unu’, pe la 30 de ani, care se scuză instant şi insistent de parcă o întrerupt orgia care avea să salveze populaţia pe cale de dispariţie a planetei. Nu mică mi-o fost mirarea când, peste maximum 5 minute, a intrat iară şi a vrut să discute ceva între patru ochi cu, evident, subsemnata.

Ai dracu’ fani, îmi zic ieşind din compartiment, în timp ce Runia privea amuzată spre mine, nici păh tren nu mai scap de ei !!!! :)) Şi într-adevăr, i-am cam căzut ăstuia cu tronc din prima pentru că, abureala jeamului de CFR maică, seamăn cu o tipă de care lui i-a plăcut fefefe mult. Că am păr frumos, ochi frumoşi şi îmi stă bine cu ochelarii, îs studentă la litere ? Io rămân catatonică, blestem în gând ziua în care mi-am ales rame de ‘telectoală şi ascult mai departe siderată. Că-i din Sibiu, că-s doar 110 km de-acol’ până-n Mureş, nu-i dau număru’ meu de telefon ? Adevăru-i că nu era your random scaiete, agăţătoru’ de pe toate drumurile pe toate gardurile, aşa că îmi era cam cumva faţă de el şi i-am zis că mă mai gândesc după ce mă hodin olecuţă. Iar el, simţit, a zis că o să-i fie ruşine să intre peste noi dacă dormim, iar io am ridicat din umeri, că deja asta nu mă mai privea. :)) Evident, cum am zbughit-o înapoi către Runia am şi ameninţat-o c-o las fără ghid pân Bucale dacă nu se face că doarme până dincolo de Gheorgheni. Şi aşa am scăpat şi io, idola simţită, de fanu’ simţit la rându’ său, fără număr de telefon împrăştiat  în zări. :))

La o oarecare oră târzie din noapte sau devreme de dimineaţă, depinde, Runia m-o părăsit pentru lumea viselor şi am rămas io, hiperactivă până-n ultimu’ fir de păr, să admir peisaju’ întunecat de-afară. Se vedeau aşa mişto luminiţe de veioză pe Valea Prahovei, în câte-o căbănuţă, de mă şi gândeam ce fain o fi de persoana de dincolo de draperii, cum mai citeşte ea… sau dacă-s două persoane, cum se mai întâmplă altceva în liniştea aia solemnă. :X :))

Cumva, pe la 6 dimineaţa, am ajuns şi-n Bucureşti. Am reanimat-o pe Runia cea monosilabică cu nişte Tic Tac şi am pornit spre Parcul Izvor, nu înainte de o tentativă eşuată de ţepuire din partea unui taximetrist, la ieşirea din gară, când căutam şi noi din privirile noastre adormite o gură de metrou întru scoborâre. Ştiam că-i acolo, la ieşirea din clădire, da’ pune-te cu omu’ nedormit.

– Căutaţi un taxi ?
– Nu…
– Doriţi să ajungeţi undeva ?
– La o gură de metrou.
– Ah, este una acolo, după blocul din faţă (care bloc din faţă era la mai puţin de 150 de metri şi vedeam M-ul care marks the spot cum văd Dâmboviţa de pe pod, n.a.). 10 lei şi vă duc.

10 lei ?! Excuse you ? What what in the butt ? 8-| Cât tupeu poţi să ai, acum sincer ? :)) În fine, am umblat cu picioarele noastre alea care ating pământu’ până acolo, fără să băgăm bănuţi în buzunarul şmecheraşilor care ne iau de provinciale cu mintea hodinită. Eram hobosite, bă, ce ştii tu… :)) Better luck next time. NOT.

Ieşind de la metrou, am găsit această privelişte, pe care Runia o sorbea din priviri şi din cauza căreia eu auzeam, din două-n două minute: “HIIIIIII tuh, cât îi de faină, mai fa-i o poză !”.


la cererea Runiei, Casa Popoului early in the morning !

Ditamai pustietatea de parc la 7 dimineaţa doar pentru noi, plus un vânt sălbatec ce ne răvăşea pletele. În consecinţă, ce puteau două fete cucuiete să facă altceva decât să-şi înfigă căştile în urechi şi să se opintească în opinci pe Haydamaky şi Bună dimineaţa Zdubilor. :)) Şi dă-i, şi rupe-te, şi lumea privind stupefiată, şi fericirea şi nepăsarea de pe lume ! :))


gol, cum îi şade bine parcului imens :D

nue due :))

fiinţe la orizont…

După 8 a apărut în peisaj şi cel mai frumos golden retriever pe care l-am văzut vreodată, Raţă. Şi “cel mai…” nu se opreşte aici, continuă cu: blond, zburdalnic, bălos, adorabil, jucăuş, sprinţar, neastâmpărat, zvăpăiat, toate sub aceeaşi blană îngrijită de S. :D Inutil să zic că eram tot călare pe bietu’ animal, sufocându-l cu dragostea-mi nestăvilită, de unde derivă şi următoarele poze: alea mişto ale mele, alea bune de galerie de artă ale Runiei. :))

scotocind pe sub bancă după Răţuşca cea căscată

=)) I love that look !

scratchin’, he luvz it. :D

în toată splendoarea sa blănoasă

îl mituiam cu mingea să se uite-n ochelarii mei

noi ;))

tăvălitu’ prin iarbă, la mare căutare ;)

încă una cu Casa, la cererea publicului…

nu, nu-l caut între dinţi :))

la plimbare

v-o fost dor ?

la punctu’ de întâlnire, cel mai vegetarian dintre consumatorii de copănele de iarbă şi trifoi la proţap :))

Mai departe am plimbat-o pe Runia pe unde-am putut/ştiut, cu harta-n mână ca să fiu sigură că nu-mi dau străzile şi obiectivele semituristice cu virgulă: Calea Victoriei, Pasajul Villacrosse, Humanitas Kretzulescu, Anthony Frost, Universitate, TNB, Muzeul Ţăranului Român, al său Cărtureşti şi… Drumul Taberei. :))

dacă nu ştiaţi ce să faceţi cu doojdoo de meleoane, pe Calea Victoriei e răspunsul !

Runia şi-a luat câteva cărticele din librării, da’ io am stat pe tuşă de data asta, cu toate că mi-a rămas gandu’ la cărămida aia de Stephen King’s IT care se găsea cu doar 39 de lei la Anthony Frost. :| Mi-am zis că oricum începe mintenaş facultea şi iar aş avea timp de lecturile proprii abia peste un an, deci n-are rost să stea atâta în bibliotecă, umplându-se futilmente de praf.

Apropo de Anthony Frost, ioi ce librari prietenoşi au ! Care te salută de cum păşeşti pragu’ şi-ţi zâmbesc atât de afabil, parcă eşti client de zi cu zi. Şi culmea, nici măcar nu o percep ca pe o strategie de marketing, o amabilitate falsă; oamenii ăia chiar se simt bine cu clienţi prin preajmă ! Mai ales un oarecare librar tânăr şi drăguţ, care de cum am intrat s-a dat jos de pe scara pe care era cocoţat, aşezând cărţi pe rafturi, a venit către noi şi cu un rânjet ilescian, cu buzele pân’ la tâmple, a grăit către aceleaşi doo fete cucuiete, adecă noi:

– Aveţi nevoie de mine ?

La care noi ne-nroşim, ne uităm cu subînţeles una către cealaltă, având în cap amândouă cam acelaşi răspuns, şi anume “well, if you put it that way…”. :D Evident că-i zic Runiei ceva referitor la asta la ureche, evident c-o fac cu volumu’ dat prea tare, că al’fel gafa nu putea să-şi continue firesc cercul vicios. Colega librară începe şi ea să râdă, ăsta-şi dă seama de ce i-a ieşit (intenţionat ? :)) ) pe gură, fâstâceala e în floare, iar noi ne afundăm printre cărţi, încercând să ne revenim din îmbujorare. Eh, librari dulci ca-n Bucureşti… sigh… :))

Înainte să ajungem la Jen pentru prânz, un duş-viteză şi o smotocire de pisică hiperactivă şi drăgăstoasă care, dumnezo, era cam îndrăgostită de mine, am tras o fugă şi pân’ la Muzeul Ţăranului Român şi clubu-i aferent, unde am mâncat cea mai bună plăcintă cu mere în iarnă, iar acum am testat-o şi pe aia cu brânză dulce. 8 lei, 300 de grame (!!!), sirop de caramel deasupra, foi subţiri şi muuuultă brânză. Nici la stafide nu s-o zgârcit, iar scorţişoara din aia cu mere chiar se simte ! Dac-aş trăi în Bucureşti, numa’ de-acol’ aş cumpăra, sunt absolut geniale. Recomand călduros. :D

iubesc locu’ ăla, iar clădirea e nepreţuită

plăcinta mea cu brânză, bunăciunea bunătăţurilor

plăcintă cu brânză, insist :))

ce-o rămas din ce-o devorat Runia din a ei cu mere

e naşpa, da-i ultima, jur =))

Vine şi partea a doua, concertu’ propriu-zis, miiintenaş.

There is no place like home when you got no place to go

Scrisă pe telefon azi-noapte

De fiecare dată când ajung aici, parcă mi se resetează creierul. Sistemul urban de valori devine nul când păşeşti desculţ pe trifoi. Am început să mă gândesc serios la varianta cadru didactic. Aici. Departe de meschinăria, promiscuitatea, frivolitatea şi falsitatea de la mai bine de 100 de km distanţă. Măcar un an, după faculte, să-mi revin, să mă întremez şi să-mi regăsesc echilibrul care acum îmi cam scapă printre degete. Idealuri mărunte, linişte mare. Poate n-aş mai vrea să plec. :) Nici praf nu există aici…!


Ce-am mai păţit în drum spre şi la sudişti

Noah, cum trec săptămânile şi io încă nu v-am racontat (ce, numa’ englezismele să fie trendineze ?) ! Da’ a trecut sesiunea, şi-a cam revenit şi blogu’ şi amu’ pot, chiar dacă simt că fac combustie spontană numa’ stând pe scaun. ;))

1. Porcinus adorabilus.

Tre’ să zic că de vreo doi ani, de când am descoperit că-s în stare să mă descurc aproape de una singură prin capitală, deci de când circul cu vestitul microbuz spre Bucale, n-am fost în stare să-mi găsesc un partener de drum mişto, cu care să am ce sporovăi. Nici vorbă de un ţigan ca-n Mediaş sau o tanti ca-n Cluj. Şi, sincer, nici io nu prea tânjeam după aşa ceva. 350 de km cu iNigga în urechi sunt bucată de tort. :D Aşa că, în ultima vreme, am început să mă aşez mereu pe locul de lângă roată, ca să descurajez orice tentativă a cuiva de-a sta lângă mine, că deh, cui îi convine să şadă înghesuit pe roată atâta amar de ore ? Mie, că io încap şi stau şi comod, că deh, să n-ai 1.60 rulz uneori, doar că strategia din capul meu era total diferită, deci stăteam lângă. :))

Cam aşa şi acum, doar că m-o pus ‘mnezo să mă duc într-o vineri după-masă. Nu mă felicit pentru asta, că n-aveai loc să întinzi o mână. Şi totuşi, strategia funcţiona, nimeni nu stătea lângă mine şi io eram picior peste picior, lăbărţată pe-acol’. :)) Până când, chiar înainte de plecare, vine un tip cu o… cutie de papuci în mână. Mblesteme, zic în gând. Mă-ntreabă dacă-i liber, cu ultima licărire de speranţă-n gând îi zic că mdeah, este, dacă încape de roată; râde,  zice că pân’ la Braşov nu moare, mie-mi place ce aud deci zâmbesc şi eu şi îl las să intre cu tot cu cutia de papuci. Când am văzut-o mai de-aproape, mi-am dat seama că de fapt e cutie de medicamente, pen’ că avea steaua vieţii, aia cu şarpe pe ea, şi mai scria şi “Antistress”. :)) Numa’ ce văd c-o deschide şi-mi zice, uitându-se curios către mine:

– Sper că nu te deranjează.

Şi ce credeţi că se iţeşte din cutie şi se uită şi mai curios la mine ?

Un d-ăsta ! Ba nu, chiar doi, numa’ că mici şi negri. :))

– HIIIIIIII, pui de porcuşori de Guineea ! AAAAAAAH, CE ADORABILI !!! Iooooi, ce faaaini îîîs ! Mooi, pufooşi ! izbucnesc io surescitată, fluturând mâinile a entuziasm.

Se pare că i-a plăcut mâţâiala mea neintenţionată, pentru că până la Braşov nu ne-am oprit din povestit. Cred c-am avut inimioare-n loc de ochi tot drumul… nu numai pentru creaturile din cutie. :D Levi, 28 de ani, din Sfântu Gheorghe, înalt, brunet, păr facial, prietenă (evident) în Braşov, studentă la medicină în Mureş. Ne-am dat pe spate cu ce cărţi mişto am mai citit, eu cu alternative şi grunge, el cu muzică clasică şi progressive rock, eu papagali, el porcuşori, amândoi engleză, el umblat prin lume, io mai puţin, miştouri, subtilităţi, ce mai… pân’ la Braşov nu mai aveam salivă-n gură, nu mă recunoşteam… Eu, să vorbesc atâta ?! Şi un dialog de-ăla închegat, în care chiar m-am simţit suficient de în largul meu încât să sudez câteva fraze coerente ! ‘jaba, dacă ai cu cine, ai cu cine. ;)) La un moment dat mi-a şi pus un piggie d-ăsta fluffy în braţe şi m-a lăsat să-l drăgostesc cât m-a tăiat capu’, privind cu drag la noi. Ce să mai zic ? Mumăăă, di ce nu m-ai născut unguroaică-n Sfântu Gheorghe ?! :))

2. Drumus interruptus, Caragialus aliveus.

a) În Braşov, însă, nu a coborât numai el, ci tot microbuzul.  În premieră, eram singura plătitoare de belet pân’ la sudişti. Aşa că, după ce s-a dat jos toată lumea, am vrut să cobor şi io, să-mi dezmorţesc labele, că tare sucită înspre animăluţe şi stăpân am mai şezut. Da’ de unde. Nici n-apuc să-ntind un picior pe scară, că aud: scandal, hărmălaie, ţipete, înjurături, bă nesimţitule, tu mahalagioaico, io stau aici de două ore, ba nu că io, nu ţi-e ruşine dom’le etc., toate în cel mai pur accent răgăţean, o răţoire din aia virulentă şi seacă în acelaşi timp. “Caragiale iz alive !!”, îmi spun în timp ce privesc stupefiată spre haos. Io chiar n-am nimic cu diferenţele dintre sudişti şi ardeleni, îi iubesc pe toţi că doar dintr-o naţie suntem, extra sau intracarpatic, da’ evenimentul ăla l-am resimţit prea acut. :)) Oh well, noroc că mă dezmeticesc repede. Îmi trag o palmă îngăduitoare peste obraz, pufnesc într-un râs necontrolat (spre wtf-ul lor), renunţ la a mai ieşi la aer şi mă readâncesc în scaun, cu Placebo în urechi, aşteptând să se înghesuie care pe unde poate. :))

b) Aproximativ aceleaşi chestii defulate în exact acelaşi vocabular într-un 105, în drum spre Romexpo, doar că bătălia se ducea pentru coborârea din autobuz. Şi atunci la fel de amuzant pentru mine, însă nu şi pentru 99% din călători. :))

3. Habemus creierus ? Nein, scheisse.

a) Ajung pe la 1 noaptea şi-mi dau seama că transport în comun ioc, deci mă reped spre primul şi cel mai la-ndemână taxi. Evident, fiind cam departe de ea, încerc să nu-mi trădez originea străineză şi să vorbesc, pe cât pot, limba română, ca să nu ajung din Obor în Drumul Taberei via Berceni sau ceva… Mai ales fiindcă am detectat perversitate în faţa volanului.

– Vă deranjează dacă mănânc în timp ce conduc ?
– Nu, zic io, ca o tipă de treabă ce mă aflu.

– Vă deranjează dacă fumez ? întreabă peste două minute, cu o privire mieroasă de data asta, măsurându-mă de sus până jos.
– Nu, zic io, ca o tipă de treabă ce mă aflu.
– Fumaţi ? Doriţi o ţigară ?
– Nu, mulţumesc.
– Şi cum, nu vă deranjează ?
– Nu, nu… Fumaţi liniştit.

– Vă deranjează curentul ? Să închid geamul ? găseşte el altă ocazie de a-mi face ochi dulci.
– Nu, zic io, ca o tipă de treabă ce mă aflu.

– Vă deranjează muzica ? întreabă iar, în timp ce o protomanea începuse să ragă în boxe.
– Mnu, zic io, ca o tipă de treabă ce mă aflu.

La un moment dat n-a mai ştiut pe unde se află şi a început să mă-ntrebe ce şi cum, iar eu, foarte sigură pe mine, ziceam stânga, dreapta, uitându-mă mereu după indicatorii cu stadionul Ghencea. :)) Abia când am început să recunosc străduţele i-am spus, pe-un ton sictirit, că ştiţi, eu sunt din Târgu-Mureş.

– Ah, da ?? Şi… ce faci aici ? :D
– Uhm. Vin în vizită.
– La cine stai ?
– La o prietenă.
– La o prietenă ? întreabă perfid, speculativ, cu subînţeles, şi jur că-i sticleau ochii iar dac-ar fi fost alt mamifer, ar fi bălit pe loc.
– Da. Aşa-i zic eu prietenului meu când mă aşteaptă acasă îmbrăcat în colanţi roz.

:)) Asta i-am răspuns în cap, pentru că de fapt, în realitate, ca o tipă de treabă ce mă aflu, am zis doar:

– Da.

b) A doua zi, pe o caniculă demnă de locul unde mă aflam, ies la cumpărături cu Jen, la nimeni alţii decât sirienii de la Orizont, tuciurii “bucureşteni” preferaţi, de la care poţi cumpăra cam orice la orice oră.

– Un litru de lapte, vă rog.
– De la frigider ?
– Nu, de la mulgător sau direct de la soare, dacă aveţi. Şi neapărat să fie acru, smântânit, sau cel puţin expirat de doi ani, vă rog. ;;)

Evident, în gând. Eu sau Jen am zis simplu:

– Da.

Ca nişte adevărăciuni de tipe de treabă care estem. :))

Placeboim, Măria Ta !

Nu, nu-i drept ce-a fost acolo. Şi a fost… într-un mare fel, cu toate superlativele de rigoare, ptiu, trăzni-l-ar vocabular sărac în ale epitetelor dă binie, că încă nu s-a inventat ce-aş vrea io a zice. În orice caz, dacă acu’ un an jumate îmi spunea cineva c-o s-ajung să dau aproape 2 milioane pe-un bilet la Placebo, în condiţiile în care la doar o săptămână distanţă o să cânte Limp Bizkit şi bugetul pentru ăştia din urmă o să fie zero barat, ba să mai şi dau un examen înainte doar să poci ajunge, îi râdeam cu lacrimi în faţă. Acu’ un an începea să fie plauzibil, că doar shitty times call for shitty music, încercam io să mă scuz atunci. :))

Revenind la ce-a fost duminică la Romexpo… mă, io n-am mai fost la nici un concert cu aşa fani devotaţi, cu istericale şi ţipete şi lacrimi de fericire şi alergături ca să prindă locuri în faţă şi MOOOOOLKOOO în loc de MIIIICHAAEEELL ! Cum să ştie până şi gaşca de motociclişti de-un metru 90, tatuaţi până-n deştu’ mic, absolut toate, da’ TOATE versurile ?! @-) Credeţi-mă, când vedeţi o namilă d-asta cu buzele tremurând la Special Needs, aţi văzut tot şi nici n-a trebuit să ucideţi corola de minuni a lumii pentru asta ! :)) M-a cam uns pe fuflet ce-am văzut, c-am dat şi io în mintea lor… minus partea cu alergatu’, că eram în sandale incomode şi stăteam deja în picioare de ceva timp, să fi tot fost şase ore. :D

 isterici la kil, cine mai doreşte, cine mai pofteşte ? ;))

Mi s-a părut că ideea de a cânta piesele în ordinea în care apar pe noul album a fost de efect. Acum nu mai pot asculta Kitty Litter fără să-mi amintesc că aşa a început mirificul concert (click fo’ awesome footage!!), făcându-mi-se frig de la fiori. La 30 de grade, să fim înţeleşi. Adevăru-i că niciodată n-au scos triştii ăştia, vorba cuiva, aşa o piesă, cu o răutate de riff agresiv, dar numai cât trebe, şi-un mesaj atât de… lasciv şi inviting, de mi-a luat minţile şi-am trecut la mişcări nevrotice şi convulsii nejustificate. :) Ireal au sunat chitarele alea…

 şăf piste trişti

Şi nici vocea lui Molko nu se dezminte, apropo de sunete binevenite. E unu la unu cu varianta de studio. Însă marea surpriză a venit din partea noului tobar, un personaj notoriu pentru freza protoemo şi culoarea de puf de găină a părului. Că deh, nimeni n-ar zice că maltratează bietele tobe ca un dement, de zici că aparţine şcolii NYC hardcore family ! Erau momente în care credeam că are trei picioare pentru toba mare, sau că bate şi cu… erm, dar să lăsăm imaginaţia-mi bogată. Şi mâini avea vreo 10, mânca-l-ar mama de cernobilist american care este ! :)) A rupt vreo trei perechi de beţe, aruncându-le apoi nonşalant în public, spre deliciul altora şi necazu’ meu că n-am prins nimic. Anyway, domnul Forrest (lol), la cei 23 de ani ai săi, e de departe cel mai efervescent element al trupei în momentul de faţă. Mare viitor are în faţă. Dixit. :D

 pure demented gold… şi nu mă refer la plete.

Evident, n-a lipsit nici momentul cu lacrima-n uăchi la, evident, nu-i aşa, atât de limpede încât nici nu ştiu de ce-o mai zic, Sleeping With Ghosts. Noroc că eram mai mult furioasă decât căzută-n renumitu’ butoiaş melancolic şi m-am abţinut cu brio, deşi bine nu mi-a fost, chiar nu. :) A fost cântată în stil mare. De fapt cuvântul “stil” ar fi emblematic pentru concert. Poa’ să zică oricine ce-o vrea, englezilor nu le lipseşte stilul în general, ăstora în particular. Unde mai pui umorul ăla sec, de britanici: bagă Olsdal o petardă pe chitară şi repede sare Molko cu un soi de adaptare englezească a celebrei it’s not you, it’s me“It’s not the guitar player’s fault. It’s always the guitar that plays all the wrong notes.” :))

 împricinatu’

Şi a fost un bis, şi au fost două, şi nu ne mai dădeam duşi… la dracu’, din partea noastră puteau să-şi cânte liniştiţi prolifica discografie. N-am fi crâcnit.

Ioi da, în deschidere au cântat australienii de la Expatriate, de la care aveam mari aşteptări şi al căror unic album sună demenţial, dar live au fost cam mediocri. Probabil erau obosiţi, altfel nu-mi explic. Solistul mai mult vorbea decât cânta şi… CUM SĂ NU SE AUDĂ DELOC IREZISTIBILUL SOLO DE PE SHOOTING STAR ?! Aud ? Jos, 2. :))

Şi pentru că-s o nesătulă şi nu mă mai satură Dumnezo de distoarse, înainte de toate astea am fost şi la un concert Grimus, la Romexpo. Impecabil, ca de-obicei, iar piesele noi… de mare angajament. ;)

Am şterpelit poze de la rockXpress şi Best Music.

Kumm am sărit în aer la In Flames şi alte întâmplări de pe meleaguri sudiste

Ce-am găsit de data asta în Berceni.

Dacă tot v-am obişnuit cu subiectul, de ce nu l-am mai aprofunda pentru a nu ştiu câta oară ? Vineri noaptea, cu ditamai rucsacu-n spate şi singurul scop de a ajunge “acasă” şi a sorbi odată din vinul promis, aşteptam liniştită un 73 în Piaţa lu’ Sudu’. Când, deodată, începe. Cum ce ? Colindul din clopote. Cum care clopote ? Ale lui Piedone:

  de pe evz.ro

Nu, nu ştiam până atunci de existenţa lor, mi-au trebuit câteva secunde bune până să mă prind de unde vine teribilul sunet… asta probabil şi pentru că sună înfiorător de tare, de sintetic, de deranjant şi de… pretutindeni. :)) M-am uitat la ceas; oră fixă nu era, Crăciun la 18 grade nu era, aşa că am rămas prostită-n drum. Majoritatea oamenilor se foiau nervoşi, câţiva au început să-şi bage şi să-şi scoată printre dinţi, iar vreo doi vlăjgani au început să-i aplice picioare stâlpului corespunzător. Cum să te plictiseşti de Berceni ? :))

Că bine mi-am început şederea.

În noaptea aia a fost vin, mult vin şi multă smiorcăială. Că deh, aşa e, la noi nu sunt şi nici nu vor fi 17 grade iarna-n casă pentru că nu ne permitem să plătim întreţinerea, deci legea compensaţiei funcţionează. Atunci de ce dracu’ ne mai întrebăm în fiecare zi de ce nu funcţionează în direcţia în care vrem noi ? N-am aflat nici atunci, nici acum, iar şansele să aflăm vreodată sunt minime, da’ dimineaţa parcă soarele strălucea şi în Berceniul nostru interior. A fost bun vinu’, hîc. :]

mmuK în Lăptărie.

Am mai cunoscut nişte oameni mişto, am mai băut o bere, am mai dat din cap, am mai dansat tribal şi aiurea, ca-n capitală. Un concert cu prea multe piese noi pentru starea în care eram atunci, deşi Kumm sunt Kumm şi nimeni nu le ia ce-i al lor. :) Momentul stop al serii a fost cel cu George de la răposata Travka sus pe scenă, cântându-ne un Cum te simţi obsedant, care încă mă mai bântuie. Păcat că nu mai există, ne-a scăpat o mare trupă printre degete…

“Felicitări, tocmai ai băut o chestie de 70 de grade.”

Asta-mi zicea Cougar cândva în toiul nopţii, după concert, în curtea unei splendide case vechi din Crângaşi, când dădeam pe gât pentru prima dată în viaţă absint, chestia aia verde cu aromă specifică. :)) A urmat un strop de vin, o delicioasă ciocolată de casă, un grătar şi o întreagă vânzoleală nocturnă. Pe la 8 dimineaţa puneam, în sfârşit, capul pe pernă, adormind cu gândul că e tare mişto să ai viaţă socială încontinuu, nu doar când eşti în vizită pe plaiuri sudiste. :) Mult mai e pân’ la anu’…

Nici o zi fără tras la măsea. \m/

… deşi tare greu m-am urnit duminică până-n Fire, date fiind evenimentele din noaptea precedentă. A meritat, mi-am convins-o pe Diana să vină la In Flames şi încă mă felicit pentru asta. Apropo de Fire, io înţeleg că e interesant filmul lui Kusturica, da’ dacă vreţi bacşiş, întâi daţi-ne berea aia odată şi apoi vă puteţi holba la ţigani, gâşte şi căcat toată noaptea. :D

In. Fuckin’. Flames.

V-am zis vreodată ce drag mi-e Parcul Carol ? Arenele Romane ? Păi atunci să ştiţi că acolo am fost la primul meu concert în afara localităţii de baştină şi mi-a rămas aşa, în suflet, ca simbolul libertăţii supreme. :) E un loc tare fain şi numai gândul că perfecţiunea muzicală s-ar putea împleti cu cea peisagistică mă facea să tremur. Am aşteptat concertul ăsta cum îşi aşteaptă copilul acadeaua. :)

Şi cumva-cumva a venit, însă m-am bosumflat curând, când m-am trezit cu un cort în mijlocul spaţiului de la arene. Poftim ?! 20 de grade afară, cer senin, mii de oameni şi… un cort ? Din păcate, da. Când au mai început să scheaune şi Snapjaw, că altfel nu ştiu cum aş putea numi ce-am auzit, eram ferm convinsă că o să fie o seară ratată. Drept urmare, am ciocnit o bere cu Diana şi ne-am trântit pe scări în aşteptarea unei minuni.

Când au cântat L.O.S.T., parcă mi-a mai venit inima la loc. Nu sună deloc, da’ deloc rău băieţii ăştia. Godmode nu ştiu ce-o lucrat iarăşi de n-o mai prestat, dar când toată lumea a început să ţipe şi să se agite cu Anders şi gaşca pe scenă, cui naiba i-a mai păsat ? :))

 metropopoză delicioasă cu Anders :)

Între timp, am dat din coate şi am ajuns în dreapta, foarte aproape de scenă, iar câmpul vizual ne era obstrucţionat de namila de trei ori mai înaltă ca mine, el, doar el, ex-basistul Travkăi mai sus menţionate, Răzvan Rusu alias Mizdan, care nu se mulţumea să existe pur şi simplu, nuuu. Trebuia şi să poarte o geacă de iarnă dintr-un material inimaginabil de gros, în condiţiile în care: eu eram în tricou şi-n cămaşă, în cort n-aveai loc să faci un sfert de pas în jur, iar In Flames începuseră să se dezlănţuie pe scenă. Aşa că, văzând noi că singura şansă de a vedea ceva şi de a supravieţui fără prea multe coate-n moacă era să sari deodată cu mulţimea, am sărit ! ADICĂ SAAAAARI, cum ar zice Travka, Mizdan tre’ să ştie mai bine. :)) Şi deşi ne-a umplut de bere încă de la Pinball Map, a fost domn şi şi-a cerut scuze, ba a mai şi stat oarecum întors către noi ca să vedem ceva. Apoi, după câteva piese, a plecat. :))

Revenind la atmosfera incendiară, In Flames chiar a pus tot cortu’ pe jar. S-a făcut crowdsurfing non-stop, mereu eram cu ochii pe sus să nu ne treacă cineva pe deasupra capului. De urlat am urlat ca adolescentele la Michaaaeeel!!!; la Only For The Weak nu mai ştiam cum să ies la suprafaţă din mulţimea săltăreaţă pentru o nenorocită de gură de aer, iar la Take This Life şi Trigger am spus pa ultimei fărâme de autocontrol. Un “Are we dancing all alone ?” din mii de plămâni a zguduit arenele, iar eu am resimţit fizic semnul ăla de întrebare. Nici o părticică din corp nu mi-a rămas neînfiorată. Mulţimea asuda şi fremăta, iar Anders numa’ că nu ne îmbrăţişa din priviri. Le părea sincer rău că aveau un “mic” deficit de Jesper, erau uneori timizi şi mereu modeşti. Publicul i-a adorat şi i-ar fi devorat de vii. Ce n-ar fi de adorat, la urma urmei ? :)

 obey.

Şi da, la dracu’, am lăcrimat ca o cascadă la Come Clarity (CLICK FOR FOOTAGE ! :)) ), m-am înecat cu nodu’ la primul “Can you add colour inside these lines ?”. Eram hipersensibilă la întrebări în noaptea aia şi nici vocea lui Anders n-a fost de mare ajutor întru remedierea situaţiei. :P

   aş fi vrut şi o privelişte asemănătoare, futu-i cortu’ imposibil :)

După concert, am stat pe-o bancă juma’ de oră să-mi revin şi nici acasă nu eram tocmai refăcută. Bestiali. Şi-au asigurat un loc în top 3 cele mai tari concerte văzute vreodată şi nici măcar nu erau în formulă completă. De-asta-i iubesc eu pe In Flames şi-s mândră că tot rocku’ a început cu ei. :)

Fuck off clarity – outro.

Într-o lume normală, paragraful ăsta n-ar mai exista. Într-o lume normală, eu aş fi trăit deja de 2 ani în Bucureşti şi ar fi ieşit toţi dracii din mine până acum, sau măcar ar fi fost înlocuiţi cu alţii mai paşnici. Într-o lume normală, nu m-aş fi întors acasă sprijinindu-mă de ziduri şi greşind ieşiri de la metrou. Într-o lume normală, n-aş fi fost mai utilă la 350 de km distanţă. Într-o lume normală, m-aş mai pişa şi io din când în când pe toate inimile şi problemele altora. Într-o lume normală, nimeni n-ar trebui să moară – nici aşa, nici în fiecare zi puţin câte puţin. Într-o lume normală, aş fi rămas la înmormântare. Într-o lume normală, eu aş dormi acum.