Căci da, ador să ascult oamenii trăncănind. Să-i studiez, să le observ mimica, să sorb cu nesaţ glume tâmpe şi seci, dar pentru dumnezo, chiar tre’ să deschid şi io gura? Really? În secolul ăsta? Nu pot doar să dau like? Sau faptu’ că am smiley face în loc de poker face nu valorează cât o replică, la fel ca online? Sau nu pot, dacă m-am plictisit, să las conversaţia să moară şi să-mi văd de treabă, ca pe messenger? Nu? Damn, ce oameni.

(Apropo de asta cu chat-u’ online, io-s aşa drăguţă că nici fereastra n-o închid până nu dau bună zâua… but hey, that’s just me, alţii mai trăiesc încă în… well, 2005! )

Messengerul e porţia mea zilnică de sănătate mintală. Fără prekinii mei virtuali dintr-însul, nu ştiu zo cum aş fi supravieţuit la primul loc de muncă. Şi e mişto, doamne, atâât de mişto, când discuţia alunecă în patologic! Când vorbeşti ce vorbeşti şi râzi şi tre’ să suni p-ormă persoana cu care discutai, ca să puteţi râde la telefon fo’ 5 minute, după care să vă vedeţi de poveşti în alt mediu, alte conexiuni, alte unde.

De exemplu, zilele trecute…

anonymous: stai sa iti ziiic
anonymous: ce am patit ieri.
anonymous: ca numai tie pot sa iti zic.
Roxa: what?
Roxa:
anonymous: iau un pahar de pe langa chiuveta…
anonymous: pun un pai
anonymous: torn suc…
anonymous: savurez
anonymous: subit mi se blocheaza ceva in pai.
anonymous: ma uit….
Roxa: uhm.
Roxa: gandac.
anonymous: era un prezervativ folosit. legat.
Roxa:
anonymous: aruncat in pahar.
Roxa: OH MY GOD!!!!
Roxa: ))))))))))))))))
anonymous:
Roxa: DE CE.
Roxa: ))
anonymous: NU STIU
anonymous: )
Roxa: era…
Roxa: al vostru?
Roxa: ))
anonymous: da, normal.
Roxa:
anonymous: il pusesem in pahar in dormitor
anonymous: l-am adus aici
Roxa: oh god.
anonymous: si normal ca nu ma uit ce ii in pahar inainte sa beau.
Roxa: ahahahahahhahhahhaha, nu mai pot.
anonymous: iti recomand sa te uiti.
anonymous: cand vii pe aici.
anonymous: :/
anonymous:
Roxa: po’ sa scriu asta pe blog?
Roxa:
anonymous: sigur roxa, atunci cand am zis numai tie puteam sa iti spun asta…
anonymous: that’s what I had in mind.
anonymous:
Roxa: nu scriu cine-i.

Şi n-am scris, m-am ţinut de cuvânt. Dar râd, oh doamne, cum râd. Asta nu înseamnă că nu sunteţi la camera ascunsă când discutăm despre prezervative.

Cândva, la debutul debandadei, m-o sunat taică-mio să-mi spună că tocmai trece fugitiv prin Bucureşti, în drum spre casă. Ar fi vrut să-mi lase nişte portocale, dacă m-aş fi urnit până la marginea oraşului.

- Nu, nu pot, tată, că nu-s acasă, încă-s în centru.
- Ai ieşit la proteste?
- Nu, sunt pe-afară. Am ieşit la… uhm… un suc, zic io, rotindu-mi ochii şi privind Long Island-u’ în ochiul de gheaţă.

Râsete înfundate în jur. Mai că pufnesc şi io, la cât de fals mi-a putut ieşi asta. Dar cumva, chiar dacă eşti departe şi de capul tău, parcă e vulgar să le zici propriilor părinţi că ai ieşit să bei.

Mă rog. De la un anumit punct al vieţii, n-am mai înţeles cine e copilul şi cine e părintele în relaţia dintre mine şi ai mei. Mai exact, de la momentul ăla fatidic când sfatul tuturor era să nu plâng, să fiu tare, că muma n-ar avea nevoie să mă mai vadă şi pe mine distrusă. Eram un copil, for fuck’s sake, de ce eram sfătuită să-mi reprim sentimentele? Dar atunci, pe moment, a părut soluţia ideală, aşa că n-am plâns, m-am abţinut. Ba chiar am râs uşurată, ca o dereglată ce încă mă aflu. Şi cred că de-acolo s-a rupt comunicarea.

E posibil să ai sentimente materne faţă de ai tăi? I think I do (ce mai faci, dragă Sigmund? bine, sănătos?). E exact ca atunci când veneau ei de la serviciu, cu o grămadă de probleme şi nemulţumiri, dar se luminau când mă vedeau şi găseau resurse interioare să mă ajute şi cu temele. Aşa şi io: oricât aş fi de fucked up, ai mei mă ştiu mereu senină, miserupistă, coioasă şi fără nicio grijă pe sfânta lume. Uneori mă întreb dacă mă cunosc. Înainte de Fişi, am iubit fără speranţă trei ani şi am suferit prin toate colţurile casei. N-au aflat niciodată. I’m psycho like that.

Nu cred că este cineva care să nu fi auzit vreodată celebra replică “oricâţi ani ai avea, tot copilul nostru eşti!”. Bine atunci, dragă mamă şi tată. Oricum mi-ar fi, o să fiu mereu copilul vostru: fericită, sătulă, virgină, trează, inocentă şi mereu acasă înainte de ora 22.

…

Până una-alta, poate se îndură să-mi explice şi mie cineva ce s-o întâmplat în noaptea aia.

1. Ce am putut să vorbesc atâta cu negrul rastafarian cu pantalonii aproape-n vine, care m-o urmărit la baie?
2. Cum am putut să mă simt atât de în largul meu cu patru oameni “de pe net”, pe care nu-i mai văzusem niciodată până atunci?
3. De ce am scrum de ţigară într-o farfurie nespălată de-o săptămână? Ultima dată când am verificat eram tot nefumătoare.
4. Până la urmă câte Long Island am băut??

Singurul lucru cert din noaptea trecută e că am cântat Pearl Jam la karaoke. Nu ştiu cum o sunat, da’ m-o uns pe suflet descărcarea asta grunge. Îmi cer scuze dac-am speriat clienţii din Scarabeo cu apucăturile mele de headbanging şi făcut pe artistu-n microfon. Am fost wild. An animal.

Dubioza Kolektiv

și Al Jawala.

Restul e dans.

Mă, nu ştiu cum m-o putut iubi vreodată f’un bărbat. Sincer. I can’t be loved. Nu sunt iubibilă, sau cum pana mea se zice. Sunt recalcitrantă, agasantă, rea, obositoare şi de multe ori cele mai mişto dialoguri au loc în capul meu, în loc de viaţa reală, pentru că mă blochează o replică şi nu mai pot zice nimic dup-aia. În plus, nici nu-s o păpuşă de plastic cu ţâţe mari şi păr perfect, căreia i-ai văzut fundul şi deja te-ai imaginat muşcând de el. Ba chiar din contră, bat aşa, înspre latura nasty a situaţiei.

Da, ştiu, m-am lăudat mereu că sunt perfectă. Sunt. Suficient cât să mă iubesc eu, nu alţii.

În schimb, îs aproape sigură că-s generatoare de obsesii. Tâmpe, dilii, absurde! Ce dracu’, dau două replici mai sonate şi amuzante, iar ei, masculi cu pretenţii c-ar fi trecuţi prin viaţă, cred că gata, s-au amorezat. Tha fuck. Wake up! Dacă sunteţi atât de plictisiţi de vieţile voastre încât să puneţi botu’ la doo glume făcute mai cu cap de o gagică căreia-i place să partyuiască, sunteţi cauze pierdute.

Fişioru’, cred io, o cam început să se sature de mine când ne-am mutat în Bucureşti şi n-am mai fost Roxa liberă, înconjurată de prekini şi mereu dispusă să închidă rockoteca, ci Roxa la primul job, fără timp liber, obosită şi foarte, foarte deprimată. Depresia omului căruia nu îi plac schimbările (să nu v-aud cu “da’ nu te-o obligat nimeni să vii în Bucureşti”, că vă sparg faţa!) şi s-a trezit, brusc, fără viaţă socială şi răpit de timpul liber. Şi da, îmi pare rău, Fişior tâmpit care ştiu că nu-mi citeşti blogu’ pentru că nu scriu nimic tehnic şi ingineresc, da-s om, OM, nu clovn. Un om dificil. You couldn’t handle me şi nu-i vina ta (nu c-ai avut vreodată procese de conştiinţă , da’ ţi-o părut rău că pleci, and that tickles my ego just right).

Aşa că nu confundaţi obsesia cu dragostea, bărbaţi tembeli. Nu mai încercaţi să mă cuceriţi cu replici din filme sau versuri din muzică, nici măcar nu-s creaţiile voastre. Nu vă daţi în stambă, nu mai încercaţi să păreţi mai mult decât sunteţi. Nu mă mai vânaţi, nu mă mai închideţi în colivii, nu mă mai ridicaţi în slăvi. Că n-aveţi de ce. Eu sunt un om simplu. Simplu, da?

Învăţ cum e să trăieşti singură într-un apartament dintr-un oraş străin şi observ că-mi place. Mi-e bine. Nu mai mănânc mâncare caldă, pentru că nu gătesc, dar mă hrănesc cu muzică şi mi-e suficient. Nu mai fug de oraş în braţele iubitului, ci mă folosesc de oraş ca să-mi fie bine. Mi-e bine. Pentru prima dată de când sunt aici, pentru prima dată după un an jumate de agonie, frustrări şi chin, mi-e bine. Îmi lucesc din nou ochii când văd un gagiu fain pe stradă, cânt din nou la karaoke, pierd iarăşi noapte după noapte după noapte ascultând muzică şi n-aş putea fi mai împăcată. Cânt, mă zbânţui, râd, dansez şi fac scheme de air guitar! I’m alive!

Asta nu înseamnă că n-am fost deprimată după tot ce mi s-a întâmplat şi relaţia sfârşită. Au fost zile în care am simţit c-am pierdut frâiele vieţii şi că acuma-şi face de cap, în ciuda tuturor împotrivirilor mele.  Am bocit, m-am zvârcolit, am sucombat. Dar într-o seară am început să mă droghez cu nesomn şi să râd. Şi să râd, şi să râd, şi să râd. Din orice, ca un labil scăpat de la nebuni. Prekinii mei au zis că gata, sunt pa, m-am defectat. De fapt, toate şansele să fie aşa. Sunt conştientă că a fost mai mult un mecanism de autoapărare, dar a devenit autentic. Sunt eu şi mi-o fost dor de mine.

Şi nu, dammit, nu am devenit ascet. Totuşi, am 24 de ani şi masculii faini şi dăştepţi mă răvăşesc, recunosc. Să mă ia naiba, sunt o neadaptată antisocială ascultătoare de rock, care râde, dansează, e drăguţă şi mişto cu oamenii din jurul ei. Un paradox ambulant, nici io nu mă-nţeleg. Voi pricepeţi ceva? Normală nu-s.

Am nevoie de echilibru şi armonie, chiar dac-oi mai da în depresii along the way. Trec, un optimism bolnav şi mârşav se ţine scai de mine.

Hai că nu v-am mai povestit demult ceva mişto. Într-una dintre primele zile ale celor două săptămâni de când stau singură, am căzut în butoiul cu melancolie. Mergeam către metrou la Universitate, pe lângă actuala groapă – viitoarea parcare subterană. Scăpasem de la lucru şi mă îndreptam către casă. M-am simţit dintr-o dată prea mică pentru un oraş atât de mare şi m-o cuprins disperarea că acasă nu mă mai aşteaptă, de fapt, nimeni. Ce caut io aici, de ce nu-s în Târgu-Mureş, lângă oamenii care mă iubesc, ce dracu’ mă mai ţine în oraşul ăsta…… un şir nesfârşit de drame. Când, deodată, trece pe lângă mine un muncitor tânăr, în salopetă, cu cască şi tot ce trebe… Mă arată cu degetul şi-mi zice, zâmbind:

- Te cunosc, Roxa!

What the fuck?! Evident c-am rămas în mijlocu’ trotuarului ca proasta, blocată. Nu ştiu cine era, nu ştiu dacă mă citeşte, da’ de altundeva “dăcât dă pă net” n-are de unde să mă cunoască. Noah, apăi cum să rămâi bosumflat când păţăşti d-astea? Mulţumesc, fan sau hater anonim!

I got my groove.

Şi acum îmi dau seama de ce mi-o plăcut mereu piesa asta, în ciuda comercialului izbitor şi a nonsensurilor limbii engleze pe care le propune. Niciodată nu mi s-o potrivit atât de mult versurile “şi cerul se-apropie şi cade pe mine, e bine, e bine…“.

Io… nah, ca fiul risipitor. De câteva ori am salvat-o din taxiuri, de-o mulţime de ori din cârciumi, da’ de cât am râs de şefu-i prost nici zeul circuitului umbrelor în natura n-o mai putut-o scăpa.

De-atunci n-am mai avut alta, că mă durea prea mult să văd că nu mai găsesc nicăieri aceeaşi rezistenţă, acelaşi material, acelaşi mâner care-mi încăpea perfect în mână. M-o plouat, m-o nins, m-o plouat some more, da’ tot nu m-am îndurat să dau banii pe altă umbrelă.

Vinerea trecută am party-uit în Scarabeo, cu omini faini şi dragi. Afară era vremea aia de la ştiri: furtună, vânt, copaci căzuţi grămadă. Aşa că după ce m-o ajuns pălinca, m-am urcat într-un taxi ales la-ntâmplare şi am pornit spre casă.

Taximetristul era genul vorbăreţ şi avea noroc, că pălinca aia m-o dezinhibat. Damn, conversaţia era chiar plăcută (şi asta e mult, venind de la ursuza de mine). Evident, pe la jumătatea drumului o făcut pană…

Şi aşa, stând amândoi înăuntru, cu vântul şi ploaia mişcând şi cutremurând maşina (pe bune, era horror), am grăit:

- Cine-ar ieşi pe vremea asta din casă? Nici nu mi-am luat umbrelă… Nici măcar n-am umbrelă!

Mă aşteptam să mă privească de parcă aş fi zis că trăiesc fără gaz într-o săpătură de la periferia oraşului, da-n schimb… mi-o întins o umbrelă. Roşie, cu mâner de lemn, faină şi statornică.

- Păstreaz-o.

It made my day. Şi zâmbesc de-atunci ca proasta, gândind banalitatea de pe lume: toţi avem suflete. Ardeleni, bucureşteni, moldoveni. Nu ştiu, cuvintele astea îmi vin în cap când privesc  umbrela roşie.

Miroase a odorizant de maşină

În rest, încă o relație care se oprește cu puțin înainte să se împlinească doi ani. Nu mă-ntrebați, că n-aș ști ce să vă zic. Doar să nu mai aud cuvântul “Fișior” pe-aici, că tăt-tăt-tăt trântesc și țâp! Ardelenii știe. Da, știu, e trist și tot tacâmul, dar măcar… Dar măcar. Still working on this one.

Și iaca așa începe adevărata aventură prin București: all alone now, baby. O parte din mine se bucură de ideea de independență, altă parte își dorește s-o rupă la fugă în sihăstrie, iar partea rațională șoptește timidă să-mi găsesc un apartament mare, luminos și pe cineva alături de care să-l împart. Dar strict în momentele astea văd totu-ntr-o beznă incredibilă, care mă împiedică să mai cred că există oameni faini în lumea asta.

I don’t have low self-esteem. I have low esteem for everyone else.

Păcat că io-s în hanorac de primăvară şi adidaşi. Aşa-i dacă nu ştii dimineaţa, când ieşi pe uşă, în ce pat ajungi să te tolăneşti seara.

Şi io-te-aşa, ca să nu-mi mai sincopeze inima de dor citind posturi d-astea, am agiunsu’ de 1 Decembrie, ziua tuturor românilor, fie ei ţigani sau unguri, în Târgu-Mureş. Şi ştiţi ce-mi place cel mai mult? Că dacă patronii români şi-o acordat o zi întru omenire cu pălincă şi alte bunătăţuri, ungurii m-aşteaptă cu uşa larg deschisă, ca-ntotdeauna. Ca să simt şi io că-s… acasă!

Pe seară bem în Office, că nu l-am mai onorat demult cu prezenţa.

1. a scăzut euro, deci plătim mai puţin la chirie (chestii de oameni mari, nu-i aşa, Silvia?);
2. a început să se aplice legea cu eutanasirea maidanezilor;
3. a reuşit să umilească pe cineva într-un domeniu în care nici el nu e expert.

Având în vedere că aproape gâdilea norii, atâta de sus îi ajungea nasu’, am mizat pe ultima variantă. Am avut dreptate, căci o femeie cu gândurile neîntunecate de PMS rareori se-nşală. Astfel, Fişioru’ mi-o povestit mândru cum i-a aplicat, metaforic vorbind, un tuşeu rectal profei sale de mecanisme fine, care avea ceva baiuri cu pluralele limbulului român, repetând încontinuu ceva legat de… două roate.

- Doamna profesoară, da’ nu cumva se zice două roţi?
- Nu nu, ştiu eu sigur. Corect e două roate.
- E două roţi! Consultaţi DEX-ul, iese triumfător Fişioru’.

În urma polemicii, colegii îl privesc acum pe Fişior ca şi cum ar avea cojones de zgârie asfaltul când păşeşte pe coridoare. Profa însă îl urăşte cu pasiune şi abia-l aşteaptă la examen. Sunteţi de acord să-l întrebăm atunci pe marele dom’ inginer Fişior di la Suşiava dacă i-o mers ziua ca pe roţi?

Vorbesc, desigur, despre hârtia igienică. Sincer, pe când o evoluţie în domeniul ăsta? Măcar se ocupă cineva? Mi-e greu să cred că peste sute de ani, urmaşii noştri vor fi atât de înapoiaţi încât să nu găsească altă modalitate de a împăca sistemul excretor cu igiena personală. I mean… wtf?

Până atunci însă, comuna hârtie igienică rămâne un instrument trebuincios şi indispensabil, care nu necesită un marketing prea ingenios pentru a se vinde, dar care se găseşte în suficiente forme şi culori pentru a fi o adevărată declaraţie de atitudine şi statut social.

• Hârtia SRI

E de un alb imaculat. Oricât te-ai şterge, reputaţia îţi rămâne mereu… pătată. Meniul ultimelor două zile nu e niciodată un secret pentru ea.

• Hârtia hipster

Colorată, cu multe floricele. O găseşti mereu pe cel mai cool suport de toaletă. Deşi pare că nu-i nimic de capul ei, e cea mai scumpă dintre toate. Considerată adesea inutilă, de fiţe.

• Hârtia piţi

Roz, pufoasă, niciodată în mai puţin de trei straturi. Culoarea stridentă îţi ia ochii, dar consistenţa te farmecă. Ai lăsa-o oricând să te atingă.

• Hârtia cucu-bau

Diafană, vaporoasă, subţirică. E mereu plină de surprize care opresc inima-n loc: uite degetu’, nu e degetu’. Cunoscută şi sub numele de hârtia Big Brother, din cauza găurii lăsate în urmă.

• Hârtia Texas-Chainsaw-Massacre

Ideală pentru un party de Halloween. Adesea comparată cu un şmirghel sau o răzătoare. Foarte dură, însângerează bunătate de posterior.

• Hârtia pensionar-în-RATB-vara

Se găseşte în multe forme şi culori, însă principala sa caracteristică este că e întotdeauna parfumată. De ce?! E la fel de necesară precum deodorantul peste transpiraţie

• Hârtia nostalgie-comunistă

Cur papirus disfuncţional, de cea mai joasă speţă. Se găseşte mereu în varianta tetra, cu aşchii de diferite dimensiuni, dar veşnic ascuţite. Dacă apar manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului.

• Hârtia polistiren

Nu absoarbe nimic, doar întinde. Se foloseşte pe riscul fiecăruia, dar… mai rău faceţi. Sunt necesare cel puţin trei suluri pentru o igienă mai puţin precară. Până şi hârtia de revistă glossy ar fi mai eficientă.

…

Da’ până cââând?!

Ne-am uitat, prima dată, la From Dusk Till Dawn.

Motiv: dansul lu’ Salma Hayek, care-ar fi alegerea numărul unu a Dianei, dac-ar fi gay.
Concluzia: LOL. WTF? Vampires? Too much, even for Tarantino.

În filmul ăsta, Tarantino afişează un ego cât Casa Poporului, urlând din toţi rărunchii cum că el ar fi, practic, Dumnezeul cinematografiei, sfidându-i pe toţi cei care au crezut că i-au ghicit stilul. Având în vedere că From Dusk Till Dawn îi din 1996, e de-nţeles de ce încă trebuia să lase de înţeles că are grandes cojones recurgând la… lucruri care nici nu ţi-ar fi trecut prin cap, în mijlocul unui film care părea, altfel, cât de cât normal (as normal as Tarantino can be). Dar oricum, prin simplul fapt că toată lumea a râs non-stop la replici, Tarantino şi-o mai atins o dată scopul. Orice film al său e ca o gură de aer proaspăt. Inclusiv ciudăţenia asta.

În pauză, Diana a găsit un musafir nepoftit la movie night… în întrerupător: un gândăcel mic şi durduliu, de Militari, pe care Fişioru’ l-a prins şi, după ce ne-o fugărit bine cu el prin casă pe noi, gagicile, l-o eliberat pe geam, crezând că astfel fraternizează cu el şi gândăcelul apreciază. Păcat că afară îngheţase.

Apoi, ne-am uitat la Filantropica.

Motivul: numa’ io nu-l văzusem, aşa că Ionuţ şi Fişioru’ o insistat ca asta să se schimbe; Diana şi-o rotit ochii şi s-o executat.
Concluzia: mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană, desigur.

Nu cred că mai are rost să vă zic ce fain îi filmu’ ăsta, cred că-s singura retrogradă care nu l-o văzut până aseară.

Fişioru’ şi Ionuţ s-o apucat apoi să joace scrabble, spre amuzamentul meu şi-al Dianei. Tabla era plină de cuvinte de trei litere, iar cel mai lung cuvânt era “infinit”. Haha, masculi fără vocabular, râdeam noi, muierile absolvente de profil uman. Totuşi, Ionuţ ne-a pus la respect când a format “cergă”.

Păcat că n-o durat mult…

- Uite, aici poţi face “laic“, le sugerează Diana.
- “Like“?! Da’ nu jucăm în engleză.
- Da, astea-s cuvinte în limba română, nu Facebook! se răstesc dragii noştri bărbaţi.
- Laic, cu accent pe i!

Ce ţi-e cu generaţia Facebook şi like-urile ei deloc laice.

Tot din categoria lucrurilor lipsite de sens pe care le mai fac bărbaţii, Ionuţ şi Fişioru’ s-o întrecut apoi în numărul de cuvinte cunoscute care încep cu litera h. Apoi, cu litera v.

- Hauleo, htăceţi, haisictir, văleu, valea, vterminaţi! le dădeam noi idei, ţinându-ne de cap.

Cine să mai înţeleagă bărbaţii?…

Seara s-a încheiat glorios cu un film din seria American Pie, văzut la Antena 1 cu ochii întredeschişi. Am ajuns acasă pe la 7 dimineaţa, iar Fişioru’, privind pe jumătate adormit de-a lungul străzii, şi-a revenit, dintr-o dată:

- Niii Rox! Două cuvinte cu care l-aş fi bătut pe Ionuţ! Astea nu le-am zis!

Tocmai treceam pe lângă Hiperclinica de Varice.