Înainte ştiam sigur câţi bani am pentru vară… şi că am. Mi-i dozam astfel încât să ajung cam pe la toate festivalurile cu headlineri bengoşi şi să-mi rămână cât să-mi mai iau şi câteva cărţi. Deh, nu puteam rezista tentaţiei. Când se terminau, ştiam că o să vină alţii, aşa că în acel mic intermezzo aşteptam resemnată. Nu sunt bani pentru un concert, nu merg şi gata. Suspin, îmi vine să mor, vărs o lacrimă, fac o dramă din asta, dar în cele din urmă ridic din umeri.

Acum, cuvântul cheie e incertitudinea. Oricât aş fi tras de o bursă de studiu de doo bulioane jumate pe lună, am cam rămas cu ochii-n soare pe vară. 500 de lei împrumutaţi din care doar 100 returnaţi, dar Alice in Chains la Sonisphere ! Aşa că nu m-am lăsat, mi-am spamuit prekinii pentru două concursuri şi-am câştigat nu unul, ci două abonamente la festival. Şi-am mers, şi i-am văzut şi p-ăştia care-o ţin înlănţuită pe Alice, who the fuck is Alice. Dar despre asta cu altă ocazie.

Pe acelaşi principiu, şi ce dacă am doar 4 bulioane din bursa aia pentru înscriere la master (adecă tri drumuri dus-întors Mârgu-Tureş-Bucale), din care 1,5 îi taxa de admitere ? Fişioru’ o vint cu genialele idei să: 1) vină cu mine; 2) merem cu ia-mă nene. Low-cost şi aventuros, doi studenţi brambura prin ţară. Mie, evident, mi-o rânjit barba la auzu’ propunerii.

Planul era să pornim marţi seara pentru ca miercuri dimineaţa să mă-nscriu şi tot miercuri, seara, să cim şi-napoie. Buuun.

Aşa că marţi seara ieream la Fişior, cu bagaju’ pregătit, făcând nişte sandvişuri şi aşteptând să-şi facă şi el bagaju’. Trece un ceas, trece un ceas jumate; Fişioru’ zici că el îi arghelean, aşe se mocăia. Mi-a pus capac când stătea în mijlocul camerei cu trei hanorace în mâini:

- Hmmm, Rox, oare pi cari să mi-l iau la mini ?
- Ooo, Dumnezo ! EJ DEMENT ÎN PANA MEA !”¤#[”#%!@ Io mi-am aruncat tri ţoale-n rucsac şi-am pornit spre tine… AND I’M A GIRL ! Ni cât îi ceasu’, hai mişcă.

La vreo juma’ de oră distanţa am purces la drum, după ce-am mai stat de ploaie câteva minute. Trebuia să ajungem la ieşirea din oraş spre Braşov şi pe Fişior îl apucaseră talentele să-mi demonstreze că nu pe centură e drumul cel mai scurt, aşa cum susţinea subsemnata. Evident, s-a înşelat, am ocolit, i-am zis IN YO’ FACE şi cam atât, că al’ceva ce să câştig ? Nu m-o premiat nime’ cu picioare de rezervă.

Şi aşa, de pe la ora 7 seara, săteam amândoi în prima parcare de după Târgu-Mureş şi tot prima din Corunca, fix vis-a-vis de Sapientia. Io cu buclele-mi blonde în vânt şi-un semn de BUC, iar Fişioru’ mai în spate cu o alta foaie cu BV, ambele trase la imprimantă, că deh, avem valoare, cicalacacichicea.

- Fişior, io-ţi zic de pe-amuia: nu merem cu TIR-uri, cisterne sau dudui la volan ! am grăit io, mai în glumă, mai în serios; serioasă era partea cu cisternele, clar.
- Bine, fimeii. Atunşi nişi io nu vrieu cu tipi tinieri, bătrâni, sau cu muacă di libidinoşi, să mi te soarbă din priviri. Deşi, până la urmă, cu şini merjiem noi ? veni replica îndreptăţită a moldoveanului.

Cert e că nimeni nu oprea, dar primeam feedback de la omini sâmţâţi care ziceau că nu merg aşa gheparte. Să fi tot stat aşa vreo oră, când, în cele din urmă, dintr-un maxi taxi cu trei locuri în faţă, din care două ocupate, şoferu’ face cu deştu’ spre mine şi trage pe dreapta. Îi fac semn că nu-i nevoie, îi arăt că suntem doi, aşa că totu’ fu zadarnic.

La scurt timp, o maşinuţă cu număr de Covasna, cred, se opreşte la mine şi mimează “UNDE ?!”, apoi pleacă. Io rămân siderată şi încep să mă gândesc că poate din BUC or înţelege Bucovina sau ceva, aşa că Fişioru’ se pune pe desenat cu pixu’ un B simplu, lung cât domnia lu’ Boc şi mare cât deficitu’ bujetar, ‘ţălegeţi.

Astfel reorganizaţi, mai trece o maşină mică, cu număr de B, iar dinăuntru un personagiu îmi face cu mâna în batjocură, că el mere la Bucale şi io nu ! Prin urmare, i-am făcut şi io cu mâna… minus vreo patru degete, spre disperarea Fişiorului.

Îîîîn sfârşit, se opreşte un maxi taxi de la Otto Curier, cu un nene pe la vreo 30 de ani, slab, supt la faţă, dar tare de treabă, care zice că ne ia până-n Braşov şi de-acolo ne pasează colegului care mere-n Bucureşti. Îl chema Petre, venea din Bistriţa şi de pe la vreo 8 şi ceva seara până pe la 11 când am agiuns în Braşov, ne-o ţinut de vorbă. Mai mult el pe noi, că Fişioru’, care venise să aibă grijă de mine, mi s-o-mbolnăvit în doi timpi şi trei mişcări. Ardea, îi iereau grei ochii, iar respiraţia-i era aşa fierbinte de zici că se deschideau hăurile iadului când expira. Păi febră-mi faci tu mie, al dracu’ moldovean ?! Uai, cristelniţe şi altare – cam asta aveam io în gând când îl ţineam să nu dezvirgineze schimbătoru’ de viteze prin serpentine, când dormea comod pe perna improvizată, adecă păh minie.

Ş-am agiuns şi-n Braşov, unde-am observat mai îndeaproape cât profesionalism e pe ominii din echipa de curierat. Am jucat şi-un pic de fotbal prin parcare cu ei, totul începând când mi-am deschis gura mai mult retoric auzindu-l pe Ale-Alejandro la radio:

- Nici aici nu scap de Gaga…

Şi de-aici o conversaţie plăcută cu fo’ tri omini culţi într-ale muzicii, din care unu’ renunţase la chitară şi se apucase de clape, pentru că din chitară nu-i ieşeau banii. Foarte mişto.

Fişioru’ în Braşov, cu temperatură normală după ce-o fumat o ţigară.

call these guys. they be awesome !

Pe la vreo 1 noaptea am părăsit şi oraşu’ de la poalele munţilor cu direcţia Bucale, nu înainte de a-l ferici pe Petre cu 10 lei. Ne-am dus cu un maxi taxi cu botu’ din faţă mult mai larg şi-am avut loc să ne-ntindem ca pata de petrol… De data asta nu cunoaştem numele personajului de la volan, ci ştim doar că i se zice Naşu’.  Un grizonat bucureştean cu umor de-ăla sec de sudist, foarte umblat prin ţară, care ştia tot ce mişcă prin toate cotloanele. Ne-o lăsat în Otopeni pe la 4 dimineaţa şi i-am dat şi lui 10 lei. Eram aproape-n Bucureşti, două persoane cu 20 de lei. Coolio, îmi ziceam, în timp ce aşteptam un otobuz şi să se crape de ziuă.

în Otopeni ieream aici. bine că nu la ACME.

La mai bine de-o oră jumate şi două sticluţe de compot de cireşe mai târziu, a sosit şi primu’, unul oarecare din lista de mai sus. Ne-am dus până la Piaţa Presei unde-am halit nişte sandvişiuri pe-o bancă. Cum înscrierile începeau de la 9, aveam nişte timp să ne odihnim picioarele, deci am trecut strada spre Herăstrău. Ne-am holbat cât ne-am holbat la apă, străduindu-ne să nu adormim pe asfalt; apoi şi-o pus Fişioru’ hanoracu’ ales cu atâta migală pe iarbă, decretând să pun telefonu’ să sune la 8:30.

Aşa că dacă aţi văzut ceva dubios prin parc, la intrarea dinspre Casa Presei, ceva ce aducea a doi boschetari cu cracii-n sus prin iarbă şi cu ghiozdanele sub cap, noi eram. Am adormit în secunda doi, cu întrerupere de două momente:

- Fişior, îi 7:07 acum, zic io nu’sh di ce.
- Aha… şi ceasu’ cât îi ? întreabă moldoveanu’ şi adoarme instant la loc.

- Fişior, ui’ ce nori faini !
- Da, parcă ar fi sus…

D’oooh ! Da’ ce pretenţii să ai de la nişte oameni buimaci ? Când o sunat ceasu’ habar n-aveam cine suntem, unde suntem şi ce se-ntâmplă, şi tare greu ne-am dezmeticit şi urnit cătră Universitate, observând cu ciudă tot poporu’ sudist cu glanele lui sudoripare adaptate la mediu… faţă de noi, care asudam ca nişte cai de cursă.

În juma’ de oră m-am înscris şi am pornit la drum spre Bucureşti-Ploieşti, şoseaua buclucaşă, pe lângă care am tooot mers, să stăm măcar la ieşirea din Pipera. Soarele ardea şi am rămas şi fără apă, iar magazine sau chioşcuri ioc. Boscheţi cât cuprinde, dacă voiai să paşti. Vegetaţie luxuriantă. Într-un final ne-am urcat într-un 304, iar io am avut mirobolanta idee să mergem până la capăt de linie, deşi cu o staţie înainte era o benzinărie peste drum. Evident că staţia s-o abătut din drum şi la faţa locului nici urmă de chioşculeţ.

- Aşa încredere să ai în femei, o zis Fişioru’ mort de sete, toropit de caniculă şi ars de soare.

Am ajuns la benzinărie aproape scrum, după ce-o treghit să urcăm şi-o trecere pietonală din ălea cum sunt la intrare-n capitală. Mai mult ne târam decât umblam şi când într-un final am ajuns, am dat gata împreună doi litri de apă rece ca gheaţa în maxim 5 minute. Am mai cumpărat doi litri pentru drum apoi, cu forţe noi, am urcat iar trecerea şi ne-am postat pe marginea drumului, într-o staţie de otobuz, după aceeaşi reţetă: io în faţă cu MS, Fişioru’ în spate cu BV, rucsacurile aruncate în iarbă, la umbră.

prima sticlă de altă viaţă

pregătirile de voaiaj-voaiaj

dacă nu-i evident cine-o ţinut aparatu’ cu asemenea măiestrie, io !

Cald. Arşiţă. Asfaltul în valuri. Soarele drept în faţă. Trei benzi. Trafic năucitor. Ăia de pe prima bandă sigur nici nu ne vedeau. Mă uitam în spate după Fişior; şi el era la fel de transpirat şi pleoştit ca mine. Mă mai uit o dată, şi-ncă o dată. Când verific a ţâşpea oară dacă se ţine bine pe poziţii şi nu leşină sau ceva, ia Fişioru’ de unde nu-i. Eram atâta de năucă de la soarele cela încât nici n-am observat că ăsta găsise a goddamn ride. A fugit să mă anunţe, a înşfăcat şi ghiozdanele şi duşi am fost cu o Skoda Octavia. Tipul, un Pepe Diamant mai tras prin inel, era foarte de treabă şi se ocupa, culmea, tot cu ceva curierat.

De pe la Comarnic am mai luat cu noi un nene pe la 40 de ani, care venea cu trenu’ din Bucureşti cătră Mureş. Evident, o căzut ceva linie de înaltă tensiune şi trenurile erau blocate, întârzierile fiind pe măsură. Io şi Fişioru’ ne-am felicitat pentru alegerea (mai mult de nevoie) de a veni cu ocazie.   L-am convins pe nenea să nu ia maxi taxi spre Mureş din Braşov, ci să vină cu noi la ieşirea din oraş, căci iese mai ieftin.

Nea’ Pepe 2 o fost suficient de mişto încât să ne ducă până acolo, chiar dacă n-avea drum prin zonă. 10 lei de la noi + 10 de la nenea din Comarnic şi dus o fost. Io scot foaia cu MS şi mă postez surâzătoare aproape de intrarea pe un pod, iar Fişioru’ se face util ţinând umbrela, că ploua. Era mişto locu’, puteai să te uiţi direct în ochii şoferilor. O oprit unu’ cu un singur loc într-o Dacie, iar noi l-am lăsat pe nene sa plece. La scurt timp o tras pe dreapta şi un microbuz în care mirosea a pepene galben şi ieream şi noi pă drum, fără prea multă socializare. Mai mult am moţăit, eram cam vărziţi.

La ora 8 seara, cam la 24 de ore de la începutul marii excursii, eram acasă. Calcul final ? 40 de lei pentru două persoane pentru atâta amar de drum. Cu maxi taxi-ul ar fi fost 64 pentru o singură persoană doar dus. Io zic că am ieşit foarte bine şi am dat numa’ peste omini mişto. Norocu’ începătorului. La mine, că Fişioru’ practică asta de ceva vreme. Desigur, puteam ci feţe-palide şi să nu dăm nimic, da’ mai ştii cine te duce data viitoare când mai ai un drum d-ăsta de făcut şi bani puţini ?

Ca de exemplu peste vreo două zile, când o tulesc să dau admiterea. Tot aşa, doar că de data asta zăbovesc mai mult prin Bucale. Cu câţi bani am rămas… you do the Maths. Hitchhiking is awesome. \m/ Deocamdată.

Am scris-o, am predat-o cu o săptămână mai târziu decât termenul convenit, am susţinut-o, am luat notă mare, am scăpat. Iar la vreo trei zile distanţă am tulit-o spre Sonisphere. Tre’ povestite o grămadă de lucruri, dar amu’ sunt în plin proces de văzut cum naiba fac rost de monetar să dau nişte admiteri la master în deplasare… greu dom’le cu criza asta, greu.

Revin.

Ieri am avut egzam la estetică generală. Ştiţi, ştiinţa aia care-ţi zice ce-i fromos şi ce nu prin artă şi nu numai, că doară şi caii-s fromoş, mai ales dacă-s şasă. Noah, stăm toţi în bănci cuminţi iar decanu’ dictează subiectele. Ăsta cre’ că-i singuru’ om din tătă facultea de care n-o să-mi fie dor. Unica chestie pe care-o ştim tăţ’ despre dânsul este că are dicţie bună, iar asta doar pentru că-i extrem de evident, dacă de trei ani de zile tot ce facem la cursuri e să scriem după dictare !

Mdeci măria sa dictează subiectele cu dicţia-i impecabilă, după care mai apar niscaiva întârziaţi care tre’ să le copieze de la colegi. Printre întârziaţi – şi veşnica mocăită, nimeni alta decât Blonda (io, spre surprinderea mea, am ajuns la timp). Şi asta se-ntoarce-n spate şi copiază de la colegu’ de la LMA subiectele. Când îi gata examenu’ şi dau să ies, o-ntreb pe Blondă pe ce rând o fo’ şi dac-o ştiut.

- N-am ştiut un punct.
- Care ?
- Ăla cu judecata de bust.
- Hă ? Ce judecată de bust, tu ? întreb io stupefiată.
- …
- Vrei să zici judecata de gust ?
- De gust ? Ah. Ooo, şi aia chiar o ştiam !

O tipă, tot de la LMA, aude conversaţia şi corectează enunţu’. Blonda n-o mai apucat, o dat  lucrarea aşa, cu “judecata de bust” şi pauză. ))))) Că deh, asta este, trăzni-o-ar şcoală… dacă dai examen la estetică, cel mai probabil o să fii întrebat de gust, nu de circumferinţa bustului. Cât am râs nu cred că vreţi să ştiţi, că umblam pe stradă şi Blonda mă ura cu pasiune că fac mişto de ea, da’ io râdeam şi râdeam şi doar Buburuza mă înţelegea, că şi de ea am râs când o copiat greşit di pă tablă.

Şi-amu’… pe cine să dai vina ? Că decanului mă-ndoiesc că-i fugea mintea la decolteie generoase când o dictat subiectele. Colegu’ limbist din spate îi tânăr ş-aleargă hormonii, o-nţăles ce-o vrut. Blonda… îi blondă. Ş-apăi dacă voi credeţi că Heidegger şi Kant o definit frumosu’ admirând doar copacii vara şi luna seara, şi n-or sorbit din priviri o grăma’ de ţâţe… tre’ să fiţi supuşi la un studiu axiologic amănunţit.

Revenind. Ieream cu gaşca noastră sincretică din punct de vedere cultural acum vreo două nopţi în Jazz, iar Mariusică, acest vajnic moldovean, personaj tare colorat, despre care tre’ să scriu un post separat cândva, era complet pătruns de romantism. Drept urmare, s-a dus la bar şi a înşfăcat ditamai sfeşnicu’ cu trei lumânări cât casa înfipte-n el, aducându-l la noi la masă. Fericit de isprava sa, acest Prometeu urban care este Marius n-a scăpat de admonestarea aferentă. Din colţul opus al clubului, zdrahonul de la security, coşcogeamite namila, a păşit cu încredere spre masa noastră şi din gesturi – că deh, aşa comunică gorilele, îmi ziceam io – i-a explicat lui Marius cum că nu e voie să furi foc de la zei. A luat imensitatea de sfeşnic cu toate trei lumânările şi l-a mutat înapoi la bar, dar… surpriză.

Peste două minute a venit chelnerul, trimis de însuşi uriaşul mai sus amintit, şi ghiciţi ce ne-o adus ! O mică scrumieră transparentă în care ardeau molcom trei lumânări micuţe ce nu puneau Jazzu’ în pericol de-a fi făcut scrum. ! Înduioşător gest, it really made my night. Iată de unde mai sare iepurele…

Ne-o cotropit. Colcăie oraşu’ ăsta de moldoveni unu’ şi unu’, flăcăi şi meleni cum nu se mai fabrică în ziua de azi, după care-ntorci privirile şi pentru care-ţi apleci urechile, să-ţi iei doza de drog din dulşiele grai moldoviniesc, lapte şi miere pentru timpane, balsam tămăduitor pentru fuflete. Să le cauţi privirile de omini simpli, ataşaţi de glie, şi să fii mereu surprins de feţele senine, fără urme de încruntare pe expresie, cu nişte cute de riduri îndreptate în sus, semn că-s aplecaţi înspre vorbă, mereu istorisind, niciodată dojenind. Să tot asculţi la graiul involuntar arhaic şi să ţi se pară că dintr-o clipă-ntr-alta tre’ să năvălească nişte muzicanţi cu trompete, să te îmbie la ospăţ în “casa mare”, să te omenească cu o sumedenie de bucate alese, iar pe urmă chefu’ să se mute-n crama subterană, în care a doua zi te vei trezi buimac şi amnezic lângă o velniţă, cu cămeşa cea bună pătată cu vin.

C-aşa-s moldovenii. Calzi, înainte de toate. Păcat că-s bogaţi numa’ sufleteşte, că-n rest, nimica n-ajunge în Moldova ! Treci Carpaţi şi constaţi cu uluire că n-o trecut tăt asfaltu’ Carpaţii odată cu tinie, de unde multitudinea de găuri, găurele, cratere şi gropile marianelor în drum. Da’ dacă ar fi asta tot… Nu-i, că nici cratima şi nici măcar ironia n-o agiunsu în ţinutu’ de la soare-răsare. Văzând că-n Ardeal se găsesc cratime şi ironie din abundenţă, Fişioru’ s-o decis într-o bună zi să-şi petreacă Paştele pe tărâmuri târgumureşene în detrimentul Suşievei care, oricum, cre’ că nu duce lipsă de fişiori holtei, fromoş şi forţoş la timp de sărbătoare.

Noah aşe. Apăi de Paşte, ca tăt românu’, indiferent de regiunea geografică în care sălăşluieşte, tradiţia îi să bagi la maţ şi treburi mai dulcege. Io exult:
- Fişior, hai să mâncăm, c-o făcut muma cremeş !
Fişioru’:
- Cremşnit ! reformulez io în varianta literară.
Fişioru’:
- O prăjitură bună, haida numa-ncoace !

Şi io care credeam că episodu’ Vatra Dornei a fost unul izolat… Acuma-s curioasă cum îi zice celei mai mişto prăjituri inventate vreodată, dacă e să te iei după papilele mele gustative, în Moldova. Că-n sud e-ntr-un fel şi-n Ardeal într-altu’. Da-s şi mai curioasă de alt lucru, de fapt. O ajuns, mă, cremeşu-n Moldova ?!

- It reminds me of this part of Judaism that I really like. It’s called Tikkun Olam. It says that the world’s been broken into pieces and it’s everybody’s job to find them and put them back together again.
- Well, maybe we’re the pieces, you know ? Maybe we’re not supposed to find the pieces, maybe we are the pieces.

Aşa eram şi noi, adică io cu ea, într-o tare faină seară primăvăratică de vineri. Looking for the friggin’ pieces. A ieşit o noapte de pomină, în care am hoinărit şi ne-am hlizit încontinuu. O seară cum ar trebui să arate cam toate astea de studenţie pe cale de dispariţie.

1. VHR

Dacă în Cage era full, ne-am gândit că mai bine îl aşteptăm pe Mariusică ce probabil are ceva rezervat în crâjma rockărească numită VHR. Evident, aşteptările nu ne-au fost înşelate, însă ne-am plătit scump şederea, evitând cu greu răspunsuri la întrebări îndrăzneţe despre culoarea lenjeriei intime sau plăceri carnale obţinute prin intermediul orificiilor mai mult sau mai puţin convenţionale… Am ascultat poveştile unui tip mişto, prieten cu Sică, despre cum a încurcat un dude avioanele, ajungând în Budapesta şi mirându-se că nu prea arată a Canada, şi despre altu’ care la beţie şi-a uitat maşina-n Odorhei, căutând-o în zadar cu brelocu’ de la alarmă a doua zi.

2. Cage

Da’ noi nu şi nu, că merem să videm dacă este loc în Cage ! Aşa că ne-am lăsat gaşca de bărbaţi în VHR şi-am pornit spre cealaltă crâjmă rockărească claustrantă şi neaerisită. Da’ ca să ajungi acolo, tre’ să ieşi întâi din VHR, care se dovedeşte, uneori, a fi o adevărată aventură. În primul rând pentru că uşa se deschide nefiresc, înspre tine, iar în al doilea rând pentru că nici o talpă de om dezvoltat normal şi armonios nu încape pe scările ălea la fel de nefireşti ca şi uşa !

Drept urmare, nu înţelegeam de ce Runia are ochii aşa mari când tot ce a făcut a fost să puie mâna pe clanţă şi să deschidă nenorocita aia de uşă… Când mă uit, ce să văd ? Ia, un ungur cu cracii-n sus, ca doi araci, râzând de isprava sa cu o faţă senină şi nişte ochi mari şi-albaştri. Nu părea deloc tulburat de poziţie, aşa că a trebuit să-l ridice nişte gagici de pe jos, să ne facă şi nouă loc să trecem.

Râdem şi-n cele din urmă ieşim tefere de pe scările groazei, demarând în trombă cu picioarele din dotare spre Cage. Din faţă veneau hotărâte trei tipe, iar un nene de lângă noi ne-a îngăimat, mai mult prin gesturi, uitându-se când la noi, când la ele, că el crede că urmează să ne ciocnim, da’ io i-am răspuns prompt, lămurindu-l: “No, no catfight tonight.”

Mai merem tri paşi pe-aceeaşi străduţă şi vine alt grup de trei omini: un blond, o blondă ş-o brunetă. Când ajungem în dreptul lor, blonzii se îmbrăţişează, tranzitează împleticindu-se nişte boscheţi, apoi cad amândoi în cur lângă o maşină parcată la margine de stradă. Rămânând pironiţi de râs în praful de pe asfalt, bruneta începe să strige, foarte pe fază:

- Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe !

Şi iar râs isteric, în grup, deşi nu-i cunoşteam şi nici ei pe noi !

În fine, ajungem în Cage, apuc să fac mişto de nişte prekini care au ajuns la concertul Paradise Lost anulat sub nasul lor de plătitori de bilet, luăm două sticle de Cola, povestim ca-ntre gagici, apoi decidem că ni s-a făcut foame şi tre’ să acţionăm în sensul ăsta.

3. El Greco Gyros + Hypnotiq

Am trecut frumuşel strada până la grec, de unie ne-am luat, evident, câte-un gyros pe care ne-am hotărât să-l devorăm afară, căci peste drum era barul de cocalari Hypnotiq, care peste noapte a avut o idee mişto de petrecere tematică – lumea era îmbrăcată ţigăneşte, iar dinăuntru se auzeau balcanisme ! Am identificat piese de pe coloana sonoră de la Time of the Gypsies şi Black Cat White Cat, plus mult Bregovic şi câte şi mai câte altele, astfel încât haleam şi ne rupeam pe caldarâm fără pic de jenă.

Ne-o făcut şi Cătă cu mâna dintr-o maşină.

Apoi Runia a constatat cu surprindere că îi cură ceva negru din geantă; pentru că gentuţa era din piele, a scurs mândră tot Cola cel vărsat dintr-un compartiment, fălindu-se că-n celălalt e un mediu la fel de arid ca şi înainte de accident. Aha, she says… A venit şi un vânzător de la grec şi i-a adus şerveţele, după ce ne-a admirat dansurile tribale în prealabil. Drăguţ gest, l-am apreciat amândouă şi i-am mulţumit politicos tipului de treabă.

4. Office

Cu burţile pline, ne-am mişcat fundurile până sus pe deal, într-unul din cluburile noastre preferate, cel în care luni seara prestăm conştiincioase la karaoke: the one and only Office. Şi iar am discutat ca-ntre muieri cu câte-un Green Apple cu exagerat de multă gheaţă sub nas, asta până când am dezertat puţin până la baie, doar pentru a mă întoarce şi a o găsi pe Runia cu un tip ochelarist la masă cu ea, acelaşi al cărui tricou cu Batman îl admiraserăm anterior.

Apropo, cum ceri două cocktailuri non-alcoolice Batman ? Batman Batman.

Şi-ncă un apropo, cuceririle spontane ale Runiei sunt exasperante. Cu doar o seară înainte, limba tipului care dă la clape-n clipu’ ăsta se plimba nestingherită prin cavitatea bucală a Runecicăi, deşi se cunoşteau doar de câteva ore. Fişioru’ l-a supranumit pe individ Trăznitul Junglei, pentru că chiar aduce a George of the jungle la aspect… poate în varianta niţel mai vikingă. În fine, io, pentru că-s o prekină de milioane, am stat cu ei până pe la 4 dimineaţa, când s-or săturat unu’ de gura celuilalt, iar Runia m-o dus în sfârşit acasă, având inimioare-n loc de ochi şi nimerind cu greu vitezele, pedalele şi semnele de circulaţie…

Revenind. Apăi io, când am văzut-o pe hartbreicăriţa asta neagră că iară-i cu unu’ la masă, mă şi întrebam cât durează până la chestiile neortodoxe anterior amintite. Şi aşa vorbeam din priviri cu chelneriţa care deja ne ştie, de-ale casei fiind, dând dezaprobator din cap şi rotindu-mi privirile… până când noul organizator Schimb de Cărţi Mârgu-Tureş vine, îmi întinde mâna şi-mi spune:

- Salut, ştiu că tu eşti Roxa.
- Salut, iar tu eşti Vlad, zic io.

Care Vlad avea limbarniţă, vorbea îngrozitor de mult şi de repede, da’ noroc că le zicea bine… atât de bine încât am vrut să dispar de pe faţa pământului când mi-a amintit c-am scris cândva pe twitter că cine mai îi şi Vlad ăsta şi di ce mi-o trimis mail în care o pus Roxa între ghilimele. Păţăşti, cum ar zice un clasic în viaţă. După ce mi-a trecut îmbujorarea, am discutat toţi patru până când muzica s-a oprit, semn că tre’ s-o luăm din loc.

Şi aşa, io şi Runia am pornit fericite să ne recuperăm gaşca de moldoveni, minunându-ne, din nou, de cât de fain  îi oraşu’ ăsta aşa de mic, în care poţi peregrina în neştire din pub în pub în timp record, da-n care tot poţi întâlni oameni noi, străini mişto, cu care chiar ai ce discuta până dimineaţa.

5. VHR reloaded

Ajunse înapoi la crâjma de baştină, a avut loc o scenă demnă de cinema, în care Mariusică m-a dus la locu’ unde se bestializa Fişioru’ pe o piesă metal, iar Fişioru’, fericit că mă vede, îmi zice entuziast că l-a descoperit pe Trăznitul Junglei al Runiei în Cage, în timp ce mă căuta pe mine, şi să merem repede, că-l mai găsim acolo.

6. Cage reloaded

Noah, futu-i, că l-am găst acolo cu ceva prekini, da’ repede i-o mai lăsat baltă, vinind lângă Runia. Şi aşa am stat iar la poveşti, fără mozoale de data asta, că era prea multă lume şi lumină, cre’că. Toate până când nea’ chelneru’ ne-a anunţat că tocmai ce tre’ s-o luăm din loc. Şi iaca aşa am închis şi al doilea local, pe la tri dimineaţa !

7. Evolution

În drum spre Evoluţie, am involuat. Săjeata albastră a Runiei ‘jaba merea ca vântu’ şi ca gându’, că gura nu-i mai tăcea, din motive de, nu-i aşa, Cola vărsat prin geantă, care a scurtcircuitat alarma sau dumnezo ştie ce-o făcut, da’ am trezit tăt Mârgu-Tureşu’ cu ea pe străzi. Vorba ceea, Târgu-Mureş, ce mai iureş ! Şi aşa a plecat Runia spre Cucuieţii din Deal, neavând o şurubelniţă la-ndemână să desfacă brelocu’ şi să facă alarma maşinii să timeout. Nu că am fi avut ideea asta genială atunci, pe loc, doar zic… Funny to watch, anyway, de-o treghit să-mi trag sufletu’, să nu mă dezmembrez privind şi hohotind în urma-i.

Io şi minunea suceveană alias Fişioru’ ne-am continuat drumul râzând şi ne-am rupt în figuri în Evolution pe tot felul de megahituri ce merg la tv şi radio, da’ nici că ne-am păsat, pentru că prekinii lui erau tot îmbrăcaţi în piele şi mai mere câte-o nebunie d-asta din când în când, mai răruţ că-i mai drăguţ. Am aflat cu stupefacţie că piesa asta e a ălora de la Simplu, da’ numa’ după ce-am fost Shakira, sufletu’ petrecerii în mijlocul ringului de dans pe ea… Ca nişte party animals ce se respectă, am stat până la gata şi, pe la 5 dimineaţa, am închis şi clubu’ ista. Nu înainte de a cumpăra vin şi de a-l pune la desagă pentru mai târziu, că noah, cum ar zice Zdubii, moldovenii fără vin în cosmos n-ar zbura.

8. Malu’ Murăşului

Acolo am băut vinu’ şi am privit răsăritul cu Fişioru’ şi alţi trei omini tare amuzanţi. Eram ca-n bancuri, doi ardeleni, doi moldoveni şi-un muntean. Au smuls ăştia o bancă din faţa unui bloc, ducând-o peste dig ca să putem privi la apă de pe ea, şi evident că n-a şezut nime’ pentru că prea s-a înglodat, luând-o la vale. Deci tot mi-am înverzit blugii şi mi-am înnămolit shuzii, da’ măcar am mai râs copios de vandalisme inutile şi de porumbeii citadini mari cât nişte curcani pentru că mereu ne cade mămăliga pensionarilor în cap, de puncte cardinale ratate de cercetaşi şi de scaieţi prin păr… până pe la 9 dimineaţa.

9. Acas’

Nu era pâine şi ai mei se apucaseră de curăţenie. Afară oamenii băteau covoare, tăiau copaci cu drujba; copchiii  trăncălăi orăcăiau prin parc, porumbeii se împerecheau pe pervazu-mi, DUMNEZO, somnul era imposibil ! Şi aşa am regretat că nu m-am dus la cămin, unde moldovenii balotau cartofi pai şi ochiuri într-o veselie, da’ nici nu m-am mai întors, răpusă fiind de oboseală după atâta umblătură, dans şi voie bună.

Noah, cum ziceau ăştia-n film ? The possibilities are endless ? Eh, păi dacă până şi-n buricu’ Târgului se-mplântă să ai aşa o noapte piperată când iei la talpă oraşu’ să-i simţi pulsu’… io zic că yes, we can, and we want more, more, more. :]

Chiar nu-s ironică, aşa e normal să fie. Doar că suntem nişte unele defecte, care n-avem gena asta benefică în organism.

Se face că aseară, cam târziu, aşteptam un 23 ca s-ajung şi io printr-un oarecare cămin din urbe. Ca de obicei, fără ochelari, că deh, dără di ce i-aş purta, când pot fi semichioară, neevitând pericolele ? Aşa cum nu am evitat nici ditamai matahala, ariană ce-i drept, da’ tot colosală făptură, ce s-a apropiat de mine întru deja familiarul ritual de agăţat. Doar că de data asta era în varianta piţi, deşi io purtam hanorac şi skate shuzez.

Pretextul a fost că-l caută p-unu’ faimos prin găştile din Dâmbu pe motiv că-i datorează bani, l-a furat de la firmă. De unde reiese că io tre’ să mă prind că omu’ nu-i chiar chelea pulii, ba chiar din contră, e înstărit. Apoi, după ce i-am zis că n-am auzit de aşa nume şi poreclă, m-o chemat la un suc, cafea, bere, alegerea mea. Pasul doi: intenţia expusă limpede. Trei: dacă nu, măcar un ID de mess, un număr de telefon, ceva… Şi dacă tot am pierdut autobuzul, nu-l las pe el să mă ducă cu maşina până unde vreau să ajung ? (lovitura de graţie).

Acum… nu ştiu altele cum sunt, da’ io, deja obişnuită cu fanii ăştia care răsar de te miri unde şi în ce situaţii, nu mai reacţionez furibund, ci chiar ascult ce are omu’ de zis. Şi deşi pattern-u’ e acelaşi, fiecare tentativă de agăţare e unică şi delicioasă pentru ăştia care apreciem comicul de limbaj şi de situaţie.

Aşa că mi-am zis io că dacă omu’ e şi bogat, are şi maşină şi mă şi vrea pe mine, doar pe mine dintre toate gagicile din staţie, di ce mai stau pe gânduri ? Şi ce credeţi c-a făcut Roxa cu mintea ei cea seacă ? L-a lăsat pe individ s-o ducă cu maşina până la cămin ! Ei bine, la asta nu v-aţi fi aşteptat. Sincer, nici io. Fără să trimit nimănui sms cu numărul autoturismului, ca să ştie pe cine să puie după gratii dacă mă găsesc p-ormă pe bucăţi sau întreagă prin Italia. Şi-n plus, după atâtea insistenţe pe drum şi atâtea povestiri despre cum a ajuns el din Câmpia Turzii în Târgu-Mureş, atâta cochetărie şi dorinţă de epatare, am mai cedat o dată şi i-am dat şi număru’ de telefon ! Ăla corect.

Noah, nu’sh. Cred că nu-s tocmai întreagă la mansardă.

Îl cheamă Vasile.

E exact acelaşi lucru care se întâmplă între doi prieteni vechi care au încetat demult să se mai descopere şi acum evoluează cot la cot. Micile modificări în comportament şi limbaj nu mai frapează, s-au sedimentat pe parcurs. Râsul cu sughiţuri şi privirile fugare au devenit canale de comunicare facile. Prietenia veche se ia de bună – şi de-o parte, şi de cealaltă. Tocmai de-aceea tabieturile deranjante sunt trecute cu vederea, deşi ţi-ar veni să-l iei pe celălalt de umăr, să-i propteşti un genunchi în coaste şi să-i zbieri în ureche “SCHIMBARE !”. Expectanţă zădărnicită din faşă de ani şi ani de dovezi că transgresarea e imposibilă.

Şi-atunci taci şi aştepţi cuminte un prieten cu mai mult sânge-n cojones. :]

(Au trecut trei săptămâni, trei concerte bengoase, un karaoke, un 90s party, o pseudo-beţie cu vodcă, o apariţie-n ziar şi câteva evenimente majore prin viaţa personală care tre’ povestite. S-a accelerat ritmul şi timpul nu mai are răbdare. Aştept un deznodământ, să văd şi pe ce ton va curge înşiruirea de evenimente).

Ideea-i că nu se mai fac filme de animaţie ca pe vremuri. Io, pe vremea când îmi erau ciolanele încă tinere şi valabile, ştiam una şi bună: că există “ăia răi” şi “ăia buni”, că se luptă ce se luptă, că momentul culminant şi lacrimogen e pe undeva pe la sfârşit, iar apoi totul se termină cu bine când triumfă binele. Mnoah, se pare că-s retrogradă rău de tot. Altfel stau lucrurile în postmodernismul ăsta care roade-n suflete.

Tocmai ce-am văzut Up. Am fost cu lacrimi în ochi după primele cinci minute. And you know me, I’m a tiny bit more hardcore than your usual whiny bitch. Ştiam despre film că e cu un bătrânel ruginit şi un puşti durduliu care scapă de oraş legându-şi baloane de casă şi plutind spre tărâmuri necunoscute. Iar dacă intriga pare absurdă, nu vă aşteptaţi ca subplot-urile să vă cruţe de latura asta. Însă… ‘mnezo, ce bijuterie de film ! Şi nu doar pentru că scrie Pixar pe afiş.

Evident, pe IMDb e atacat dintr-o mie de părţi cu nişte argumente de rară pedanterie: cum să ajungă zburând cu casa din America de Nord în cea de Sud într-o noapte, cum să zboare câinii în avioane, ce-i cu pasărea aia etc. Nu ştiu, am şi io prieteni care trăiesc cu certitudinea că filmele de animaţie sunt pentru copii şi astfel refuză să le vizioneze, însă copil de-aş fi, n-aş vrea să am un părinte care postează thread-uri cu asemenea aberaţii. Imaginaţia – o ai sau n-o ai, ăla eşti şi aşa te înmulţeşti. \m/

Pentru iubitorii de câini, Up e un deliciu, da’ nici pentru pisicoşi nu e chiar supliciu, ca să mai rimăm o dată. E incredibil cât de mişto sunt portrezitate caninele şi cum… primesc voce, la propriu. Le sunt surprinse o sumedenie de obiceiuri şi scenariştii ăştia demenţi pătrund în creierul cel de câine, întrebându-se cam ce-ar spune animalu’ în situaţia dată. Când mai şi fac conexiunea cu body language-ul specific şi iese replica din titlu, rostită de un golden retriever naiv şi candid, e imposibil să nu te topeşti de drag. Raţă, tu eşti acolo ! Ia de te uită şi tu cu S. !

Şi da, cam asta e, luaţi şi uitaţi-vă şi voi. Ah da, stai, parcă eram revoltată. Păi da… e un film prea înduioşător. A trecut o oră şi-s tot în găleata sensibiloşilor care se varsă-n butoiu’ cu melancolie. Da’ la naiba, aşa am fost şi când s-a dezmembrat roboţelul gunoier cu ochii trişti aka Wall-E, şi nu eram sigură că-l mai ştiu pune eştia la loc. Şi totuşi… cred că orice copil care vede filmul ăsta o să dezvolte o sensibilitate aparte, care nu ştiu dacă e neapărat nocivă, da’ pe termen scurt cred că se va manifesta sub formă de grijă sporită faţă de jucării, animale şi… bunici.

Avem promo absurd:

Avem promo absurd, dar de la Willy:

We just need all you guys there. Noul album Godmode rulează cu forţă mare, abia aştept concertu’, deşi n-au trecut nici trei luni de când i-am văzut ultima dată. Iar pe iCoRy nu i-am mai văzut live de nişte ani. Must check if they still got the groove(core). Haidaţi, că fain o mai fi ! \m/