Clejani, jos pălăria! Le-aş lustrui ghetele ţiganilor ăstora.

P-ormă mi-am amintit ce-am sesizat ultima oară când i-am văzut live pe bătrânii lăutari din Clejani şi m-am lecuit: staţ’ acas’. Nu, serios, staţ’ acas’!

Să recomande Gioni Dep o formaţie şi voi să nu bifaţi prezenţa la un asemenea spectacol? Dar vai, ce cataclism. Să rataţi o nouă oportunitate de-a face pe hipstăraşii îngăduitori tocmai voi? Păi nu, dom’le, tre’ să îngroşăm rândurile în Silver Church. Pentru că Taraful e trendy, Taraful e cool, ie true. Sfânta Treime de balcanisme tolerate e formată cel mult din Äl Jawala, Gogol Bordello şi Taraful. Restul… ie manele. Şi musai să schimbăm definiţia ţiganului în DEX, să ne fie cu iertăciune; de-acum vrem să ne descotorosim de romi, politically correct.

Serios, staţ’ acas’.

Nu fiţi ipocriţi, recunoaşteţi că a doua zi o să vă uitaţi cruciş la ţigănuşul desculţ şi murdar care mângâie o potaie la colţ de stradă. Şi că păstraţi o distanţă considerabilă faţă de piranda înflorată care îşi face cu greu loc prin metrou. Căci dacă nu-i ca noi, sigur ne buzunăreşte. Sau mai rău, ne dă în cap. Atunci daţi 25 de lei… pentru ce?

Nu mai bine, oare, staţ’ acas’?

Îmi pare rău că nu am fost luminată mai din timp de geniala idee să printez nişte fluturaşi cu afişul concertului şi să-i distribui pe stradă aici, în Apărătorii Patriei, unde ţiganii-s mulţi şi amuzanţi.

zâmbesc în fiecare zi când trec pe lângă gheata asta

Asta aşa doar, să văd cum parc-o trecut Moise prin Silver Church, iar ei stau de-o parte şi voi, care vă pretindeţi iubitori de Taraf, în alta. Sau să am parte de o companie autentică, pentru că voi, nu-i aşa, veţi sta acas’.

“Nicolae Neacşu, vedetă. Îmi fac piscină, fac ca Johnny Depp. La cinci ani, fără tată, m-am trezit cu mama că mi-a cumpărat o vioară, de-am învăţat. Am avut cinci fraţi şi io am rămas… De la mine mănâncă toţi. De la mine şi de la tataie – să-i dea Dumnezeu sănătate -, şi mi-i milă de ei, mi-i milă de ei… Zic câteodată “nu vă dau!”, da’ inima nu mă lasă, le dau. Am fata aia care cântă cu acordeonu’… aia-i plătesc şcoala la Bucureşti. Tot io, bătrânu’ ăsta. Îi plătesc la şcoală, îi plătesc eu bani. Să-nveţe, să-şi deschidă creierii. Că de-aia trăieşte omu-n viaţă, să facă ceva. Nu pentru mine, că eu sunt bătrân.” (Culai, 1924 – 2002)

Şi nu, nu tolerez făţărnicia din spatele retoricii “de-ar fi toţi ca ei”. Că nici noi nu suntem toţi Porumbescu şi Enescu.  De fapt, majoritatea nu suntem nici măcar Dan Bittman. Staţ’. Acas’.

Cu voi, restul, îs mai mult decât încântată să beau o bere mâine, în Silver Church!

Ei bine, aici lucrurile stau altfel.

- Dude, ai scris statuiile în articolul ăla deja pus pe site! Nu cumva-i cu un singur i ? întreabă un coleg pe celălalt, care stă lângă mine.
- Păi şi? Nu aşa se scrie?
- NU?!

Colegul incriminat verifică pe DEX online, noi ăştialalţi râdem, mie deja-mi şiroiesc lacrimile.

- Serios, io aşa ştiam că se scrie. Că dacă la singular se termină în -ie, se scrie statuiile. Nu aşa e? se uită el către mine.

Ţi-ai găsit persoana.

- Nu ştiu de nicio regulă, da’ dacă la plural e statui, cum să fie cu doi de i dacă-i articulat? Sau… (încolţeşte bănuiala în mine)… tu scriai la plural statuii?
- Da…

Important îi că am râs atât de bine şi că oricât ar fi fost de ruşinat de isprava sa, colegu’ o găsit resurse să se autoironizeze şi să ceară explicaţii, să fie lămurit o dată pentru totdeauna. Ceea ce-i nemaipomenit de mişto, mai ales după ce vin dintr-un colectiv în care, editor fiind, n-am zis nimănui niciodată că face frecvent aceeaşi greşeală, de teamă să nu fiu linşată sau ceva.

Iată că mai pot fi surprinsă şi plăcut. Îi ca atunci când, dacă stau mai mult prin Bucureşti şi mă-ntorc în Ardeal, văd doi omini care se ciocnesc din greşeală pe stradă şi mi se strânge inima, aşteptând cu un ochi închis şi altu’ mijit să se ia la harţă sau măcar să-şi înşire arborele genealogic însoţit de atribute colorate. Cân’colo, ei îşi zâmbesc şi zic placid “noah… scuze!”.

Aşa că am vrut să-mi consolez colegu’, să fiu şi io o colegă mişto, nu una care se dă mare că ştie a scrie – chiar nu ştiu nici io unele lucruri şi le verific, parol! Deci grăiesc împăciuitoare:

- Noah las’ că nu-i bai. Tre’ doar să simţi cât îs de lungi cuvintele la plural când le articulezi. Sau să foloseşti i-urile în funcţie de statuie. Tu te-ai referit la o una pentru care puteai să pui chiar mai mulţi de i, la cât îi de lungă!

(poate cea mai bună parodie a celebrei lupoaice a lu’ Traian, via Metropotam)

Chiar, ştiaţi că mai există una identică în lumea asta largă? Sevilia, baby. Donată de guvernul român acum mulţi, mulţi ani.

- A penny for your thoughts, a dollar for your insights.
- Or a fortune for your disaster.

Oare ce-o fi fost în căpăţâna asta bleagă când nu i-am dat ignore atunci? Sincer acum, ziceţi şi voi. Am fost scăpată-n cap? Am beut gaz? Am mâncat di pă jos? M-am lăsat sedusă de un iberic oacheş şi am uitat? (Nu, că pe-atunci nu cutreierau nestingheriţi prin oraş, ca amu’.) Atunci ce doamne iartă-mă am păzit, ce? Cert îi că am cerut-o. Am ştiut că “se va întoarce” cu altă remarcă demnă de înrămare şi expunere la muzeu, întru studiere, şi n-am făcut nimic să opresc asta.

Pentru că dup-o săptămână de căcat şi alte faze slabe, asta era continuarea firească şi apogeul totodată: să se deschidă iar o fereastră magică de messenger la ceas târziu de noapte, să citesc ce scrie şi să nu pot dezciti. Dezciteşte-te, fereastră de messenger, dezciteşte-te de pe retină!

Nu îmi mai torţionez neuronii şi-aşa vlăguiţi. Nu mă căznesc să descifrez substraturi sibilice, mesaje criptice de dor şi jale, dorinţe tăinuite de verificare a pulsului de Roxa. Căci Xtos mă ierte, cât absurd mai poate suporta cineva?

Ştiu că fremătaţi de neastâmpăr să vă zic odată ce i-o mai fătat născut prin cezariană mintea de data asta, aşa că nu vă mai ţin în suspans decât de-o întrebare: voi păţiţi să fiţi întrebaţi “ce mai faci?” după luni întregi de tăcere? Fără sens. De-acum o să-ncep să răspund astfel: păi să vezi, acum trei luni…, iar acum două luni…, dar asta s-a schimbat acum o lună, când…, unde mai pui că ieri…, şi cam asta am făcut, tu?

Viaţa îi din nou un copil urât, roşcat şi plin de pistrui, care îmi arată nonşalant popoul, râzând cu poftă. Căci iată ce-a grăit omul ce-a şezut la braţul meu doi ani, după aproape şase luni de la despărţire. When you see it…

saltare, ce mai faci?
scuze daca te deranjez, as dori sa te intreb cum se face la word inlocuirea diacriticelor

De ce, în numele lobotomiei şi platfusului la creier, DE CE? Binepa.

- primul te ignoră că-i grăbit;
- al doilea îi bucureştean get-beget, recte mare expert, şi înşiră cu exces de zel un amalgam de nume de străzi de care n-ai auzit niciodată; pe urmă întreabă dac-ai înţeles şi reface încă o dată traseul, enumerând cu totul alte străzi şi direcţii; p-ormă-ţi dă şah-mat şi-ţi spune scurtăturile… succes! ;
- al treilea îţi zice fain unde să meri, da’ ajungi acolo şi-ţi dai seama că eşti la dracu-n praznic, într-un loc greşit;
- dacă ai noroc şi dai şi de-al patrulea, ăla te trimite unde n-ai fi vrut, deşi ai mai fost.

Noah, cam aşa nu funcţionează lucrurile aici.

Veneam într-una din zile cu o colegă de la munci şi ne abordează o chinezoaică. A se citi cu accent chinezesc, cu o grămadă de consoane:

- Excuse me, do you know how I can get to Banul Andronache street, please?

Io tac şi-mi accept condiţia umilă de provincială neiniţiată-n tainele Capitalei. Colega însă adoptă ferm un aer doct, io mă pregătesc să iau mental notiţe, chinezoaicii i se fac ochii rotunzi din oblici şi, şi!!!…

- Ask a cab driver.

Dar dac-aţi crezut că totul se opreşte aici, vă-nşelaţi amarnic. În urma noastră auzim o tanti, care indubitabil face parte dintr-una din categoriile milostive de mai sus, dorind să ajute turiştii patriei:

- Ăăă, sigur căutaţi un bar. Staţi să vă zic…

Chinezoaica fericită nota ce înţelegea pe un carneţel.

Un bar. Un BAR. UN BAR! aud eu cu ecou în spatele minţilor mele prăjite.

- O zis cumva bar? îmi întreb nedumerită colega.
- Mdap.
-

Undeva, în oraşul ăsta, este şi la ora actuală o chinezoaică care tot ce vrea îi să ajungă pe Banul Andronache. Bag mâna-n foc pentru asta. Măcar am aflat de ce au chinezii ochii oblici: de tristeţe c-au întrebat un bucureştean cum se-ajunge-n Asia, mă, de-aia!

Şi apropo de mame, cea mai dragă mamă ni-i tot mama Rusie, nu? Să vă zic. Bare with me.

În perioada asta sihastră am parcurs internetul de cinci ori, iar YouTube-ul nu cred că mai are secrete pentru mine. Am ajuns la zi cu Grey’s Anatomy, aproape la zi cu Californication, am aflat cu stupoare că există un gen muzical care numai piţi gypsy poate să se numească, am decretat cu Cristi că ne facem trupă de gypsy grunge şi am studiat intens, în sensul ăsta, cum face Shantel solo-ul de chitară de pe Disko Partizani (clipu’ oficial îi fain, da’ n-are solo, huo Shantele, apăi îi fain ce faci?). Apoi, ne-am amintit cu drag de cel mai tare nume de blog care-a existat vreodată pe interneţi, Hardcore Ardelenesc (cel mai ugheş oximoron evăr!). Fiind inspirat de Hardcore moldovenescu’ Zdubilor, am ascultat de vreo trei ori şi minunăţia asta de piesă (versiunea Satanei, versiunea cu trompeţâcă add-on) pe care se lasă cu lupte grele la concerte, apoi am redescoperit Rusia.

Şi picai în amor. Pe fătuca asta bălaie o cheamă Pelageya (Пелагея – se pronunţă Pilagheia, o pilă gayă, d-estea ), îi din eterna Siberie şi mi-o pus inima pe jar. Şi-o găsit o gaşcă de instrumentişti faini şi o-nceput să reorchestreze cu ei vechi melodii folk ruseşti. Printre care şi asta:

Îi un cântec căzăcesc compus pe la sfârşitul anilor 1890 de Alexandra Armfelt şi soţu-so, Vladimir Zheleznov, care erau tare pasionaţi de folkăreală şi o lucrat mult în perioada aia să culeagă/compună astfel de minunăţii şi să le strângă-ntr-o colecţie, ceea ce nu-i la fel de-uşor ca-n ziua de astăzi.

Iar cântecu’ de mai sus îi despre previziunea sumbră a unui soldat cazac că timpul lui se apropie de sfârşit. Aţipeşte-n timpul zilei şi visează că, stând pe calul său neliniştit şi negru, o adiere de vânt dinspre est îi suflă pălăria de pe cap. Neştiind cum să interpreteze asta, îi povesteşte totul căpitanului, care-l priveşte cu milă şi-i spune că va fi decapitat în luptă. Cam asta zic versurile cântate cu atâta candoare şi gingăşie de tipa asta cu chip angelic, îmbrăcată-ntr-o ie tare faină. Cam asta ar cânta cazacii mei favoriţi, Haydamaky, dacă ar fi fost mai trişti, adică muieri. Cam aşa m-am topit io.

M-am înmuiat şi mai tare când am dat peste colaborarea asta cu Daria Moroz, altă tânără speranţă a reînvierii folkului rusesc.

Priviţi-le doar (între 00:48 şi 5:30, nah, aşa-i filmuleţul), două făpturi atât de tipice ruseşti, că ţi-i mai mare dragul. Atât de krasive, de distinse, de sensibile, de fain înţolite şi cu nişte voci de îmi ies curcubeie pe urechi! Cântă sirenele, pajiştile înfloresc şi îngerii capătă perechi duble de aripi, alta nu. Dac-aş fi fost Margareta, aş fi dansat fără regrete la balul moscovit cu însuşi Diavolul pe piesa asta, şi-aş mai fi şi uitat de Maestru. If you know what I mean. Dumnezo, că deja scriu poezii de amor unor gagici, şi-asta nu-i a bună.

Iar cu asta căzui de pe scaun:

Shoegaze raşăn folk, dacă mi se permite invenţia. Iar pe album e chiar mai dreamy. Mnoah, ce să mai zic? Cam asta ascult încontinuu de câteva zile şi efectiv nu mă mai satur. Degeaba, mă, ruşii ştiu ceva ce nu mulţi cunosc în materie de muzică. Dacă io, io! – Roxa, căreia nu-i plac vocile feminine (sau femeile în general ), îs aşa lovită-n plex şi picată-n admiraţie de atâta gingăşie şi puritate, apăi masculii cum or fi, oare…?

Acestea fiind zise, Cristi dragă, plăteşte hostingu’ ăla odată, dară! Că-i duminică şi ominii faini ce trec pe-aici vor să se relaxeze şi să asculte bunăciuni din mama Rusie!

În fine, ideea-i că o venit minivacanţa asta păcătoasă şi-am rămas singură pe-aici. Mă rog, cu căţeii, care, la cât îs de curajoşi amândoi, îi cam acelaşi lucru…

Na, şi cum să vă zic? Nouă nu ni se mai încuie poarta de la zăpezile şi gerul de azi-iarnă. S-o stricat broasca, s-o rupt o cheie-n yală, aşa o rămas. Lumi (proprietara) o zis că face, că drege, cumpără, remediază; am mers pe mâna ei. S-o topit zăpezile, o trecut iarna, suntem în mai… nimic. Dar având doi câini şi cineva fiind mereu acasă, nimănui nu-i mai pasă.

Bună treabă.

Într-o zi, când să plec spre munci, mi se strică şi mie yala! Anafure, biserici, Xtoşi… Raportez urgent problema lui Lumi şi mă car grăbită spre redacţie. Nu-i bai, she says. Cumpăr alta, she says. Trec, fireşte, doo zile-n care poarta-i descuiată, uşa mea la fel. Nimeni nimic. Aş fi putut cumpăra io altceva, desigur, da-n stilul meu miserupist caracteristic, m-am apucat să repar yala. Şi ştiţi ce-i şi mai interesant? Că mi-o şi reuşit!

(Astfel, palmaresul meu de chestii reparate de când locuiesc singură s-o îmbogăţit: de la mânere de tigăi şi robinete de baie până la mecanisme de închidere a termopanelor, iar acum… ta-dah, yală, frate).

Nu vreau prin asta, doamnie feri, să se-nţeleagă lucruri necorespunzătoare despre Lumi. Departe de mine gându’. Să vă gândiţi că-i genu’ de proprietară care îmi găteşte, îmi povesteşte tot ce i se-ntâmplă, mă sună când mă uită dumnezo prin Murăş să-mi comunice că m-aşteaptă cu plăcinte, mă cinsteşte cu vin şi vişinată când îi zic că n-am bani de chirie – şi stăm amândouă, bem şi râdem de cât de prost stăm cu monetaru’. Altfel, muieri serioase.

Noah, şi vine weekendu’ ăsta, da? Mircea plecat, Lumi plecată… pe la Mihai, în spate, parcă mai mişună ceva, dar nu prea.  Şi taman pe când să mă duc io la magazin după pită, după două zile-n care n-am prins, că deh, tătă lumea o cumpărat ca să mânce cu mici ca sparţii, descopăr catastrofa. Căci ce s-o gândit ei, cu intelighenţia lor supremă? Hai. Hai, că nu vă trece prin cap.

SĂ LEGE POARTA CU SFOARĂ, ASTA!

De fapt, rectific: şi sfoară, şi elastic. La început am crezut că glumesc şi cineva mă filmează cu camera ascunsă, da’ chiar nu era nimeni prin preajmă. Şi cum priveam spre poartă ca juninca, cu ochi mari, umezi şi bonomi, trece o ţigăncuşă de vreo zece ani, urmăreşte scena, înţelege şi-mi transmite, de dincolo de gard:

- E închis…

Du-te tuh, serios? You don’t say…

Noah, futu-i. Să dezlegăm, că doară ce-om face? M-am strofocat mai bine de zece minute să desfac nodurile. N-am vrut să le tai pentru că, pana mea, cineva chiar se dedicase muncii ăleia, iar apoi… nu-nţelegeam ce se-ntâmplă, poate chiar exista un scop mai înalt care mie, pe moment, îmi scăpa!

Şi când îs fericită că am reuşit şi dau să deschid poarta, văd şi sus legat… Pfoaaaai, ‘MNEZĂI!!

Nu. Nu se poate aşa ceva! Da’ acolo cum ajung? Între timp mă duc să las cămeşa de pe mine înăuntru, că deja transpirasem de efort şi nervi. Când mă-ntorc, să mă lase genunchii şi alta nu: mă uit pe stradă, aia de dincolo de gard, lumea interzisă, şi-l văd pe Max. What the f… Max al meu, ditamai rottweileru’, o deschis poarta cu botu’ atâta cât să-ncapă şi o uşchit-o în drum!

Nici nu-mi dădusem seama până atunci că Max era dezlegat, ăsta fiind ocupat cu his bff, Ursu. De ce era dezlegat, doamne, de ce?! Omini muşcaţi, procese, ştiri de la ora 5, tăte-mi treceau prin cap.

Noroc că Max îi cuminte şi prost şi-o venit înapoi cum mi-o auzit glăscioru’, lucru pentru care, drept să zic, îs foarte mândră. Nah, ai băgat câinele înauntru, amu’ desigur, chinuie-te să legi înapoi cu sfoară poarta, să nu mai plece (aha, deci ăsta era scopu’… minunat).

Următorul pas: leagă Maxu’. Dar cum să-i treci zgarda după gât unui câine numa’ muşchi? Ce mai conta că eram recent îmbăiată… şi dă-i şi luptă, Roxa. După vreo 15 minute de alergătură, bale, păr, praf şi chin, în care Max era să mă pună la pământ de vreo două ori şi să se sugrume cu zgarda de vreo patru, mission accomplished.

M-am spălat încă o dată, apoi am stat cinci minute să-mi trag sufletul şi să mă gândesc dacă chiar e necesar să iau pâine, având în vedere că experienţa a dovedit că se poate şi fără. Da’ ce mama mumei dumisale, o sfoară m-o făcut pe mine? Aşa că, plină de draci, am pornit să momesc cerberul numit ELASTIC, cu care era legată poarta sus, cu ceva numit, generic, foarfecă.

Păşesc hotărâtă şi ajung în faţa porţii, unde rămân din nou cu roţi de tractor în loc de ochi şi cu Groapa Marianelor în loc de gură. Fireşte, cineva ÎNALT ajunsese acasă, îndepărtase elasticul, dezlegase ce-am legat şi o intrat fain-frumos, civilizat, pe poartă. Poartă care acum era deschisă.

Iar io… io priveam asta cu foarfeca în mână, un ochi mi se zbătea, prin cap îmi treceau doar astfel de scene…

(Srsly, there are… not enough… table flippin’ gifs… on the internet… to describe the feeling…

… iar ziarele din capul meu titrau, pentru a nu ştiu câta oară: “Încă o crimă în Berceni”. În rest, îs calmă.

(post interzis mai ales mamelor, mai ales de fete)
(post după care nu dau explicaţii nimănui, nicicând, niciodată!)
(binepa yet? )

Ca orice fel de credinţă, unii o au din prima clipă, alţii o dobândesc pe parcurs, iar o mică parte, aşa ca mine, îs nihilişti de-a binelea. Până nu mă bitchslapuieşte dragostea ăluilalt peste faţă, apăi io nu cred, noah, că cineva-i capabil să-mi poarte mie, dintre tăte muierile din univers, sentimente atât de minunat de înălţătoare. Nu cred, mă, nu cred!

Nu testez şi nu cer niciodată mărturisiri menite să-mi înmoaie genunchii. Având în vedere că viaţa lângă mine-i un rollercoaster de fail-uri şi chestii care nu reuşesc nici io să înţeleg cum şi de ce se-ntâmplă (cum era aia cu sunt vagabondul vieţii mele?), bărbaţii s-au triat uşor, cernuţi prin filtrul ăsta nemilos. Iar pe cei care-o rămas i-am privit o perioadă suspicios, neîncrezătoare, cu sprânceana sufletească ridicată.

Şi până la urmă cum, CUM îţi dai seama că te iubeşte cu adevărat?

Nu ştiu la alţii cum o fi, da-n lumea mea lucrurile funcţionează cam aşa: perioada primei iubiri o coincis cu perioada primei mele beţii adevărate. Cu vodcă (deh, copchil diliu!). Şi ştiţi când mi-am dat seama că chiar mă iubeşte? Când m-am răstit la bocanci noaptea pe la trei, la colţ de bloc! Dejda, ce romantic. Vedeam ca un televizor vechi – cu dungi, pureci şi imagine dată peste cap -, mă sprijineam vag de-un perete, decartam tot stomacu’ într-o paradă de Niagara insuficient digerată , îmi era rău’ de pe lume, DAAAR el era lângă mine, ţinându-mă în braţe şi încercând să remedieze iremediabilul:

- Aşa, aşa… dă tot! Hai, las’ că-i bine. Las’ c-o să fie bine. Dă tot afară. O să fie ok.

Râd şi-amu’ când îmi aduc aminte. Noah, spuneţi şi voi… apăi dacă nici faptu’ că n-o fugit mâncând pământu’, dezgustat de acest peisaj lugubru, nu-i dovadă de dragoste adevărată, nu ştiu ce altceva îi…

Paranteză similar de scârboasă (io v-am avertizat, da’ voi nu şi nu!)

În focurile pasiunii cu un tip, îl pupam de zor pe burtă! Când brusc (fireşte, mdesigur, la ce altceva vă şi aşteptaţi) loveşte dezastrul. Un fir de păr de pe abdomenul masculului feroce, care indubitabil se trage din maimuţă, mi-o rămas înţepenit între dinţi, fuck my life.

Şi fiindcă nu-l cunoşteam pe gagiu suficient de bine încât să rânjesc cu toată dantura şi să ne hlizim copios pe tema asta, am încercat cum am putut, subtil şi stângaci, să mă fac că tuşesc sau ceva, dracu’ mai ştie ce, să scot flocu’ buclucaş dintre incisivi!

Iar după toată isprava, ştiţi numa’ oare ce concluzie entuziastă am fost în stare să emit bietelor persoane cărora le povestesc, de obicei, lucruri de genu’ ăsta? Nu tu omg ce scârboşenie, nu tu omg mi-o venit să dau la raţe, nu tu omg am ajuns acasă şi m-am spălat violent pe dinţi două eternităţi, ci…

- I WOULD FLOSS LIKE THAT FOREVER!

Căci, uneori, doar articulând cu voce tare un astfel de raţionament am şi io revelaţia că-s îndrăgostită. True story.

Paranteză închisă, phew.

Şi totuşi, cea mai tare dovadă de dragoste eternă e următoarea povestire, aţi ghicit, tăt adevărată. O să vă daţi seama la sfârşit di ce n-am voie să dau nume, doamnefereşteroxateomor.

El şi ea. Se cunosc de nişte ani buni, da’ niciodată nu s-o privit unu’ pe celălalt mai mult ca pe nişte simpli amici. În tot acest timp, îs buni prekini, se respectă şi se admiră. Ajung în cele din urmă să se-ndrăgostească şi amoru-i maxim, mai ales pentru că-i bazat pe o relaţie anterioară atât de megafaină.

Mnoah, ca tătă lumea, ajung în pat. Scântei, pasiuni mistuitoare, sălbăticiuni devoratoare, ălea. Şi pentru că orice adevărăciune de femeie vrea să-şi ştie bărbatu’ satisfăcut pe deplin, eroina noastră purcede, după mai multe partide de amor, să inaugureze blowjobu’ în relaţia de cuplu!

Vrea un new entry aşa cum numai ea ştie. Tehnici nemaiîntâlnite, mişcări languroase, opturi supranaturale şi figuri paranormale. Toate bine şi frumoase, până-şi dă seama că obiectu’ muncii masculine leşină în cavitatea ei bucală. Buşteanul s-o transformat în plastilină. S-o stricat cricu’. Soldatul o căzut secerat pe câmpul de bătălie. Noah, pricepeţi dară.

(Dragilor, ştiu că citiţi asta. Sper că apreciaţi tentativele mele neizbutite de a vă proteja şi de a evita grobianul “i-o murit pula”. Oopsie? )

Ea se retrage crispată. El o priveşte cu obrajii dogorind. Timpul se opreşte, clipa se dilată, frustrarea e în toi, jena e la apogeu.

“Pfoai, futu-i, da’ ce am? Nu mai ştiu cum se face? Nu-i place? Limbă aspră n-am, bunăciune îs, procedura e infailibilă… o fi gay?” – gândeşte ea.

“OMG, OMG!!!! OMFG!!!!!! FAIL! Să-i zic, să nu-i zic?…” – se frământă el cu sufletul chircit.

Şi-i zice:

- Scuze, dar… nu pot… locul tău nu e acolo jos! Chestia asta e… sub demnitatea ta!

Noah, interneţilor, ASTA numesc io verdadero amor.

Pentru a evita îmbulzeala de vineri de pe Valea Prahovei şi pentru că m-am săturat, Cristoase, să înşir pe de rost toate satele, comunele, oraşele şi orăşelele de pe traseul până acasă via Braşov şi Sighişoara, am acceptat oferta Dianei şi am pornit la drum cu ea şi Ionuţ sâmbătă dimineaţa până-n Mediaş, via Valea Oltului.

Concluzii, seria 1:

• Dacă peste tot ar exista autostrăzi ca Bucureşti-Piteşti, io şi Diana am fi prezente-n fiecare weekend în Ardeal. Din simplul motiv că am face maximum trei ore pe drum.

• Vremea mohorâtă fără ploaie dă clasă oricând timpului frumos cu soare.

• Hărţile de mână bat la cur hărţile adevărate.

• Câinii cu botul ascuţit şi moaca lungă îs mai pofticioşi decât ăia mari cât urşii.

• Valea Oltului îi superbă primăvara, chiar şi pe Dealul Negru, unde se fac mici din carne de patrupede lătrătoare.

• Dacă plouă şi moţăi extenuat în maşină, contează pe Diana şi Ionuţ să râdă de tine!
• Până şi pozele sugerează c-ar trebui să mă ţâp odată la gunoi.

• Când ai trecut munţii şi te dai jos din maşină după câteva săptămâni de Capitală, primul lucru care te frapează e liniştea, lipsa zgomotului de fond.
• În Mediaş, muma Dianei o făcut prăjitură cu cremă de… Fanta! Şi-o fost a naibii de bună.
• În Ardeal, şi natura-i slow. Pomii încă n-o zis “noah, hai să-nflorim”.

• Dacă adormi în patu’ Dianei, îţi sună telefonu’, n-apuci să răspunzi bine şi cineva zbiară din toţi rărunchii, urlând că nu ştie de unde să te ia şi blestemându-şi zilele în care-o ajuns în Mediaş, fii calmă. E doar Cristi care reacţionează aşa când tre’ să se pişe urgent (te-am făcut di ruşânie, noah! ). Noroc că o compensat apoi fiind cool, amuzant şi conducând fain până în Murăş (sper că m-am scos).

După ce minunatul Latcho Drom s-a încheiat, iar subsemnata a fost livrată cu succes acasă, a urmat un somn frate cu moartea, în care n-am mai auzit telefon, alarmă, sms-uri, părinţi, nimic pe sfânta lume! M-am trezit cu vreo zece minute înainte să învie Ăl’ de sus (recte pot să mă laud că înviarăm deodată?). Clar, evenimentul trebuia stropit cu alcoale neortodoxe, aşa că o urmat vreo trei zile de dezmăţ. Nu ştiu cum s-o succedat stările de veghe şi somn, nu ştiu când dormeam şi când existam târându-mă iar înapoi spre dezmăţuri bahice, însă certe îs următoarele învăţăminte.

Concluzii, seria 2:

• Craiovenii de la Medicină îs awesome. Citez: “Ooh, ce scaune faine aveţi în Mureş! La noi, în Craiova, toate-s din lemn…” sau “Wow, aveţi baie! La noi, în Craiova, oriunde păşeşti e tot o budă”. Pentru că nimic nu e mai sexy decât autoironia. Nimic, nimic, nimic!
• După mişcările de Michael Jackson, pretinul nost’ Mihai o comis-o din nou. Dar o fost atât de tare, încât merită post separat.
• Octav îi tăt mama răniţilor şi bunul samaritean. Care cum ajunge beat mort e condus de către ortopedul nostru mişto afară din Office şi cărat prieteneşte până la un taxi.
• Sânii asimetrici îs la mare căutare.
• Tequila şi vodca nu ştiu să fie pretini adevăraţi! Iartă-mă, Jack, că te-am înşelat. Nu au însemnat nimic, jur!
• Când românii închid cârciuma că-i Paşte, e mereu deschis la unguri. Una dintre frumuseţile Târgu-Mureşului.
• Crini, Runia, Buburuza şi Cristi îs oamenii alături de care-aş merge până la capătul pământului. Vă iubesc, mă!

Şi acum, la încheiere, să revenim de unde-am pornit. Ştiţi de ce excursia până la Mediaş s-o numit Latcho Drom? Unu la mână, pentru că-n ţigăneşte înseamnă un fel de drum bun, călătorie faină sau aşa ceva, iar doi – pentru că io şi Diana l-am trollat pe şoferul Ionuţ punând numai balcanisme, ţigănisme şi alte chestii dănţuibile pe CD-ul făcut pentru maşină.

Altfel, noi suntem trei rockeri perfect sobri şi integri, cum demonstrează şi filmuleţul de mai jos: undeva pe A1, între 6 şi 7 dimineaţa, în ajun de Paşte…

Gheorghe, cel mai cool popă din Ardeal

Acu’ doi ani, ai mei mi-o zis să fac cumva, dacă-s tăt aşa party animal şi ies în noaptea de-nviere, să aduc nişte paşti de pe la vreo biserică. Adică pită de-aia sfinţită cu vin , pe care o apeşi cu linguriţa să iasă licoarea bahică îmbibată într-însa, să o poţi soarbe.

Da’ parcă aşa o dat dumniezău: fix în noaptea aia am adormit ca un prunc în braţele Fişiorului (hăhă, vremuri!) şi nu mi-am mai descleştat pleoapele până la ora 3 noaptea. Nici nu m-am panicat, zicând că sigur găsim noi pe cineva pe-acolo. Şi mai bine, că nu-i aşa aglomerat! Aşa c-am pus mâna pe prima căniţă şi duşi am fost.

La biserică uşile erau ferecate şi se auzeau greierii. Mă uit la Fişior, Fişioru’ se uită la mine. Perplexitatea privirilor ni-i întreruptă de un cuplu de bătrânei care treceau pe-acolo şi care ne-o zis:

- Nu mai îi nime’! C-apăi şi popa ăsta, nu ştiu ce-i cu el! Di ce-o fi terminat slujba aşa repighe nu-nţăleg… S-o fi-mbătat şi el ca popa Gheorghe de la min’ din sat, că şi ăla închidea pe la 1-2, după ce bea vin cu polonicu’ tătă noaptea de Înviere!

…

Na, apăi să mai zică cineva că preoţii-s naşpeţi, profitori şi mincinoşi! Dragilor, io mi l-aş pune pe popa Gheorghe pe tricou, pentru că deşi-l ştiu doar din povestea unor moşnegi străini, o devenit oficial eroul meu.

Absurdcus, he’s doing it right

Majoritatea prekinilor mei îs la fel ca mine: credincioşi, religioşi şi aproape habotnici, dacă mă-nţălegeţi. Le wild Döme se numără printre ei. Iar el, până pe la 25 de ani, n-o prea ştiut cu ce se mănâncă unul dintre obiceiurile creştineşti la mare căutare.

Mergea pe stradă şi, din senin, oamenii începeau să-i arate că are ceva pe haine. Niciodată nu spuneau nimic, uneori nici nu-l priveau în ochi, dar mereu îi faceau semne. Dar ce tot flutură oamenii ăia mâinile către mine, gândea unguru’ preferat de pe Fascination Street, că hainele mele-s curate! Nici urmă de pidgeon shit, nimic!

Până când, într-o zi când Marko Bela o nimerit, probabil, mai multe acorduri între subiect şi predicat şi o ieşit soarele şi pe străzile din Târgu-Mureş, s-o luminat şi Döme, deducând reflexul pavlovian: ominii ăia-şi făceau cruce, căci treceau pe lângă lăcaşe sfinte.

Cum ziceam, i-o trebuit doar 25 de ani. Bravo, Döme!

Absurdcus bis, telling it like it is

Io-s mureşeancă şi stau în Bucureşti, iar prekinii mei sudişti trolli îmi spun mereu La mulţi ani! de ziua Ungariei. Este o tradiţie pe care orice ardelean strămutat la Capitală din sfânta treime Mureş-Harghita-Covasna o cunoaşte.

Dar asta nu are legătură cu Döme şi cu ce vă zic aici, doar mi se părea mie o chestie tare nostimă şi am simţit nevoia să o scriu. Eniuei, să vă zic de Döme. Noah, omu’ ăsta, aşa maghiar cum îi, ştie mai multă română decât 90% dintre bucureşteni. Da’ uneori se mai împotmoleşte la chestii simple, cum ar fi o banală urare de Paşte:

- Hristos a înviat!

Şi stă Döme şi cujetă… mă, da’ oare cum se răspunde la asta? Îşi aminteşte el că-i ceva cu adevăr, adevărat, chestii şuste socoteli, da’ putea fi sigur? Niciodată nu poţi fi sigur! Aşa că trage aer adânc în piept şi, rânjind pătrulescian, răspunde:

- Într-adevăr!

Ceea ce vă dorim şi dumivostre.