Fascination Street

The most ridiculous fear in life is the fear of being ridiculous

O trupă cât o viaţă sau Zdob şi Zdub la Mediaş Ethnic Festival

– Mamă, cred că n-aş fi aşa extaziată nici dac-ar învia Kurt şi-ar veni să cânte Nirvana! ziceam io la-nceputul săptămânii trecute, ţopăind în şezut pe imensul fotoliu – care-arată ca tronul din GoT, numai că pufos – dintr-o cârciumă pe nume G.

atât de entuziasmată încât mi-am scrijelit (foarte profi, desigur) şi unghiile pentru ocazie

Exagerez? Nu ştiu, dar efectiv nu-mi încăpeam în piele de fericire că urma să-i văd pe dragii mei Zdob şi Zdub, în fix prima zi de concediu, în frumuseţea aia de Mediaş – care-am stabilit deja că-i mai mare şi mai gol decât Murăşu’, deci perfect! Adică… în condiţiile în care în Bucureşti mi-am mişcat curu’ la 40 de grade să-i văd de trei ori într-o lună (!) şi or trecut doi ani de când nu i-am mai prins pe nicăieri (a se citi de când m-am mutat înapoi la coteţ în Ardeal), vă cam daţi seama că eram într-un sevraj sever.

mocskos bar din Târnăveni, când deodată… Judas! rock on

Tot cam 40 de grade erau şi când am ajuns cu Vali, dragul meu preten DTP-ist (asta pentru că mi-a fost prieten înainte să-mi fie DTP-ist, invers e imposibil!), în orăşelul cu pricina. Şi pentru că afară era un cuptor încălzit de flăcările scoase pe nări de un balaur monstruos numit LUNA AUGUST, tot ce-am putut să facem până la lăsarea serii or fost nişte duşuri reci şi benoclări curioase la Cartoon Network. Paranteză, ştiaţi că ăştia au episoade noi, lungi şi moderne din Looney Tunes şi Tom & Jerry? Chiar îs faine şi am râs cu sughiţuri!

da, amuzante chiar şi traduse… vă daţi seama?

Pe la 7-8 seara a aterizat în Mediaş şi dementul numărul 3, Horaţiu, care-a venit singur cu maşina din Murăş special pentru doza de dobă de la Prut, recte formaţia Zdob şi Zdub. Şi-am stat noi trei şi-am admirat bâlciul din Piaţa Corneliu Coposu, de unde ne-am luat unii apă, alţii bere, alţii suc. Am rezistat cu stoicism la tot felul de dansuri populare ale unor ruşi lipoveni, armeni şi mulţi alţii, am ascultat o trupă din Deva pe numele său Arhaica şi m-am scărpinat în creştet neînţelegând genul lor de melodii care nu încep de fapt niciodată, dovadă.

locul de desfăşurare

dansuri

Arhaica… sau wtf just happened

Şi să fi tot fost două ore de când tremuram toţi ca ultimii junkies aşteptând să cucerească moldovenii scena. Dar nuuuuu… că ei este staruri şi probele lor de sunet durează încă fo’ juma’ de oră, blesteme! Şi-apoi, când trebuia să-i prezinte nenea prezentatorul Mediaş Ethnic Festival, i-o murit microfonu’. Lasă, dom’le, că ştim cine îs, for fuck’s sake! Da’ noah, aşa-i la serbările câmpeneşti…

– Mai ştiţi şi alte piese în afară de Boonika şi Videli Noch? întreabă el când i-o revenit glăscioru’ în microfon.
– Bă, eşti prost? îl umflă un râs sincer pe Horaţiu.
– Numa’ tătă discografia?! mă revolt şi io.

poza lu’ Horaţiu; io n-am pus mâna pe telefon tot concertu’! în principiu pentru că-l udam…

În sfârşit o dat Domnu’ şi-or venit pe scenă. Haida! Noi – deja transfiguraţi, am început să ne desfăşurăm cu salturi şi un fel de friendly pogo în trei, de se uita lumea la noi ca la felu’ 14. Nu pentru mult timp, căci ce era pe scenă s-o dovedit, din fericire, mult mai interesant. Piatra cubică din piaţă descurajează dansurile când ai tenişi cu talpă subţire, da’ cui i-o mai păsat? Eram în Mediaş, pe scenă cântau Zdubii şi pe noi curgeau apele! Iar după vrei trei piese dansa şi lumea din jur – nu ca noi, ce-i drept, da’ tind să cred că i-am încurajat să nu le prea pese. big grin

Unde joacă moldovenii, acolo pământul geme!
Unde Moldova nu joacă, acolo pământul crapă!

La piesa nouă… punkăreala şi ruperea de pe lume, dă-i şi ţopăie şi fă piruete prin aer şi sari în cap şi râzi de “iese ursu’ din bârloagă”, zi mă Valerică!

Iar după asta – altă piesă nouă, ceva cu ape şi ploi şi tot punkăreală! Pfaa, abia aştept albumu’ nou! Noroc cu balada şi DJ Vasile c-am apucat să ne mai tragem sufletele, altfel numa’ pe targă mai plecam de-acolo. La final – Zdubii bateţi tare, varianta dansabilă (oh doamne, cum se mai joacă de la un an la altul cu piesele vechi; şi să nu-i iubeşti?) şi, bineînţeles, Cuculeţul, pentru un rimel cu 200% mai scurs şi un tricou cu 500% mai ud. Iar după finalul apoteotic, am plonjat direct în duş, căci arătam cam aşa şi începuse să mi se facă frig:

A doua zi am rămas închişi pe din afară în faţa porţii locului unde eram cazaţi, deci super! Apoi am explorat un pic Mediaşul, da’ nu foarte mult, că era atât de cald încât mi se părea totuna să inspir sau să expir.

un nume predestinat pentru reuşita în viaţă

x __ X

___________________________________

Epilog

Zdob şi Zdub rămâne formaţia mea preferată… nu românească, ci cântăcioasă de limbă română. Alături de Alternosfera şi Gândul Mâţei, mi se pare că oferă ceva ce muzicienii de la noi din ţară obosesc să dea publicului după o vreme. Zdob şi Zdub împlinesc 20 de ani şi există pe net o înregistrare minunată de pe vremea când nici măcar nu cântau hardcore moldovenesc, doar “hardcore”. laughing

Iar acest 15 august zdubofil care tocmai a trecut a fost în amintirea celui de acum 5 ani, când două fete cucuiete şi trei flăcăi valabili au mers cu ia-mă nene în Câmpia Turzii ca să-i vadă pe moldoveni la altă serbare câmpenească, mult mai câmpenească, ce a rămas povestită, din păcate, numai aici (incomplet, pentru că nu se precizează nimic de marea dragoste pe care mi-o purta Fishioru’, care-a venit cu ocazie din Suceava până-n Câmpia numa’ ca să ne destrăbălăm împreună la Zdubi). Şi din 5 câţi am fost, mai suntem în viaţă doar 4 şi prieteni n-am rămas niciunu’.

Zdob şi Zdub m-au mai purtat, de-a lungul vremii, prin alte locuri dubioase. De exemplu, un mare party a ieşit taman la Selgros, în vara când dădeam bacu’, unde s-a iscat un ditamai moshpitu’, de-o trebuit să m-agăţ de gaica de la blugi a unui pletos ca să nu pic în bot. Sau în clubul de fiţe Tribute din Capitală, unde am dat ultimii bani pentru două bilete la primul şi singurul concert de club pe care l-am prins cu ei. Şi-o meritat, căci şi acum mai am tamburina primită de la Valerică pentru simplul motiv că dănţuiam în primul rând!

De asta ziceam în titlu că-i o trupă cât o viaţă. Căci cât oi mai trăi, pe Zdubi tot i-oi urmări! Aştept 15 august 2016 şi următoarea serbare câmpenească. Sau poate chiar mai repede, toamna asta la Arenele Romane. Rock!

1 Comment

O buburuză-i tot ce-ţi poţi dori de la viaţă, iar noi suntem 3

Astăzi mi-am amintit o chestie mişto pe care-am făcut-o în facultate cu zăpăcitele astea de buburuze. Aveam de susţinut ceva proiect şi, în faţa tuturor colegilor, flancată de mine şi de Bubu, Blonda şi-a dat fain-frumos jos bluza de trening, numai ca să arate tuturor că, de fapt, are sutienul luat peste tricou. Ideea pe care ne dorisem s-o ilustrăm era că aşa cum nu-i ok să-ţi iei în lume sutienul peste haine, la fel de puţin acceptabil este să foloseşti slangul când şi cum îţi vine la gură. După poantă am devenit serioase şi am turuit ce-aveam de zis despre subiect, ca nişte studente-model ce clar nu prea eram. Partea mişto e că nici măcar nu oftez la gândul că “băi, ce vremuri”, pentru că-s suficient de norocoasă să le cam am înapoi. big grin

De trei luni şi ceva lucrez cu Bubu! N-am mai fost colege de pe vremea facultăţii, dar iată că timingu’ şi câteva piloşenii mai târziu, e chiar lângă mine în birou, iar eu pot să fac selfie-uri sneaky pe furiş şi să le pun pe grupul nostru de Whatsapp. Acolo le vede şi Blonda noastră, care amu’ stă în Cluuuj, şi tot de-acolo află şi Bubu că io fac poze pe-ascuns.

I regret nothing

dar măcar mă chinui s-o trezesc când întârzie…

Ce-i drept, nu-i CHIAR acelaşi lucru pentru că noi suntem două sarcastice rele de gură şi-i cam ducem dorul Blondei noastre ingenue, da’ când se aliniază planete şi programe, o vizităm la Cluj (şi-n plus îi mai şi mirosim florile, vai, ferească sfântu’winking.

Acu’, recent, ne-am uitat toate trei la siropoşenia aia destul de cool de The Fault in Our Stars. Blonda era lungită în mijlocul patului şi noi pe lângă ea. Bubu îl mai văzuse iar eu băusem mult prea repede o Silva neagră, aşa că singura care-a început la un moment dat să-şi tragă nasu’ şi să lăcrimeze discret a fost, evident, Blonda. La care noi, ca nişte douchebags ce suntem, i-am stricat momentul şi-am râs de smiorcăiala ei. Astea suntem.

Când n-apucăm să ne vedem, primim replici de picăm în cur grămadă şi-o ţinem minte pe Blondă zile-n şir chiar şi-aşa, numai de pe Whatsapp-ul ăla lame. Par example, când ne-a dat vestea mare că se mărită şi noi ne întrebam când şi dacă ne-o veni vreodată rândul, ne-a zis că ne ia pe toate.

I just need a special prenup…

şi-ntre noi fie vorba, oricum ne-am luat:

Iar când trebuia să vină Bubu-n firmă şi mie nu-mi venea nicicum să mă despart de cel mai comod fotoliu din lume ca să-ncapă un birou lângă mine, am primit un sfat cel puţin memorabil:

uite la ce-am renunţat eu pentru tine, Bubule…

Atât, fiindcă i-am promis Buburuzei că dacă m-apuc să scriu de boacănele ei, va trebui neapărat să le includ şi pe-ale mele, iar de ele e plin deja blogu’, deci deocamdată puteţi răsufla uşuraţi. Voiam numai să mai adaug că mi-s dragi ființele astea două ca ochii din cap şi că mă minunez zilnic că, la bafta mea în viaţă, am avut norocul să ne-ntâlnim și să clickuim. ‘ts an honour and a privilege. big grin

când telefonul arată aşa, n-ai cum s-alegi doar una…

2 Comments

It’s a cold night for alligators

Ei bine, iată un titlu pe care numai un redneck texan cu nume de telefon și interesat de SF-uri – suficient de nebun încât să treacă prin terapie cu electroșocuri și apoi să se reîntoarcă la muzică, să compună cântece inspirate de transplanturi de capete și să arate în prezent ca un Moș Crăciun deviant – îl putea scorni.

Sunt convinsă că atunci când a compus bijuteria asta cu feel de sfârșitul anilor ’70, bătrânul Roky nu și-a imaginat ce interpretări simpliste i-ar da o gagică dintr-o fostă țară comunistă în care nu va ajunge vreodată să cânte. Eu mă simt ca un aligator pentru că mă lasă toate rece, dar asta nu mă împiedică nicio secundă să fac pe fioroasa și să mușc de cur pe toată lumea. Adică știu că viața e haotică și deși a încetat să-mi mai pese, mârâi în stânga și-n dreapta încercând s-o fac un pic mai limpede și mai ordonată. Poate din virtutea inerției, poate dintr-un atașament față de vechi valori și dintr-o repulsie față de noi mâhniri.

Și cea mai mare mâhnire e să-nțelegi. Să ai empatie, să te transpui și să pricepi ce are fiecare-n cap când își alcătuiește propriul haos conștient. Să nu poți să te revolți decât din cauza temperamentului iute, dar să zâmbești binevoitor la sfârșitul zilei. Când ai plumb în aripi nu te mai atinge jocul cu praștia.

Demon is up in the attic to the left
My eye turns to the left to say no
You said first I am a special one
I never hammered my mind out
I never have their bloody hammer

Pe termen scurt, ar fi fost benefică o doză de Sfântă Treime injectată în timpane: riffs, licks and distortion. Dar cumva, vara asta m-am fofilat în așa fel încât să ratez cam tot. Imediat se face anul de când am fost la Jack White și de-atunci am mai scăldat-o cu vreo două concerte acustice. Insuficient. Mă sufoc și mă înăbuș. Privește cerul, dar până când? Îmi promit că 2016 va fi un an mare, căci atunci se va fi terminat cu bucla infinită telefon, laptop, termopane, pat și parchet, și poate strecurăm în buget lucruri mai importante decât toate astea la un loc: Pearl Jam și The Cure, pe ăștia din urmă poate la ei în ogradă. Dream big and eventually do nothing!

Pe termen lung ar fi bine să nu te cramponezi niciodată de ce-ar fi benefic pe termen scurt, dar asta ar însemna să trăiești în afara cuvintelor și a muzicii, în afara lumii interioare. Ar însemna socializare, ar însemna discuții mai mult sau mai puțin utile, ar însemna ieșirea din zona de confort. Ceea ce e prea mult, pentru că anotimpul ăsta crud și superficial îmi dă anual așa un ghiont, că zona de confort mi se pare un îndepărtat Pluto.

Am început să nu mai număr atât de des etajele blocurilor, dar încă nu m-am oprit. 10, 9, 8, 7, 6. 10, 9, 8, 7, 6. Eh, orice generație are nevoie de Kurt Cobain-ul său. Neadaptatul, nehotărâtul, neînțelesul, nerealizatul. Asta sunt eu încercând să – lol – gândesc pozitiv și să găsesc un sens măreț în spatele gestului cuiva de a se pișa pe ea viață, pe ea familie, pe ei prieteni, pe ele amintiri… de la etajul 6. În plus, poate mai e un motiv. Nu pot să nu recunosc că dincolo de tot balsamul vindecător secretat de creier, dincolo de tot taifunul de sentimente antagonice, dincolo de amara părere de rău… când se lasă uitarea, rămâne admirația.

I never have their bloody hammer

No comment

Când lucrurile delicate devin delicatese

O dau în bară mult şi des, iar asta nu mai e un secret pentru nimeni. Uneori cel mult faţă de mine, aşa cum o să aflaţi de mai jos.

Face-se că-ntr-o minunată zi cu soare, la mine-n birou o intrat unul dintre colegii mei unguri cu care mă-nţeleg cel mai bine. Genul ăla de om fain pentru care ţi-ai jurat cel puţin o dată c-o să-nveţi maghiara ca să dobori barierele lingvistice şi să poţi spune şi tu bancuri porcoase-n limba lui. Mă rog. Intră-n birou şi, după ce-i corectez o chestie, subiectul deviază – cum? nu ştiu nici io, îşi vârî Nosferatu’ coada – la problemele pe care le întâmpină oamenii mici de înălţime. Subiect care evident că mă viza, fiind probabil singura din firmă care nu ajunge la pompiţa de apă din bucătărie decât dacă poartă cuie de 15.

– Ştii de ce e bine să baţi pe cineva scund? Că dacă dai în burtă, nimereşti şi nasul! zice colegu’ ungur.

Io nici nu ridic ochii din foi, ci oftez preocupată şi emit în schimb cel mai nevinovat:

– Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…

Se aşterne tăcerea. Din depărtare răzbate un sunet de greier. Eu nu sesizez nimic suspect şi îmi văd de corecturi.

– Are legătură, că şi noi suntem în centrul ţării! o aud zicând pe colega de birou.

Hă? Ce legătură, ce centrul ţării, ce dracu’ tocmai se întâmplă?

– Da, şi Munţii Carpaţi trec pe la mijloc! vine răspunsul şi mai halucinant al colegului.
– Da da, ca un brâu, adaugă colega.

Totul mi se pare himeric. Eu încep să râd, colega de birou mă priveşte cu mustrare, iar colegul pleacă.

– De ce râzi aşa? mă întreabă colega. Încercam să te scot.
– De la ce? Ce-am zis?
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Dac-ai fi văzut ce faţă şifonată avea!
– Poftim? Da’ de ce? Doar e o expresie uzuală de când a scris nenea ăsta poezia asta. Se foloseşte mereu. Plus că-i prea deştept să înţeleagă ceva ce nu-i acolo şi eu n-aş face vreodată vreun comentariu deampulea, că n-am de ce!
– Dar tu nu i-ai văzut faţa! insistă colega.
– Du-te tu de-aici, nu cred! Nu cred aşa ceva! Nu e nimeni atât de sensibil degeaba. OK, şi stai puţin… tu ai încercat apoi să deviezi de la subiectul delicat cu geniala replica “şi noi suntem în centrul ţării”?! laughing
– … DAR TU NU I-AI VĂZUT FAŢA! A FOST PRIMUL LUCRU CARE MI-A VENIT!

Vă jur că-n ziua aia ne-am răscrăcănat de râs pe-această mirobolantă temă, iar în zilele următoare mi-am iscodit colegul din priviri şi nu numai. Totul părea în regulă şi-i semnalam mândră colegei de birou acest aspect. Totul a fost în capul tău, femeie, eşti paranoică, treci peste.

La vreo câteva zile, când deja dădusem uitării întregul episod, ajung în biroul colegului şi văd ceva scris de mână pe birou. Îl întreb dacă ăla-i scrisul lui şi-mi spune că nu. Curioasă ca o fată mare, îl pun să-mi scrie ceva pe o foaie goală, să văd cât de tare e-n caligrafie. V-aţi prins unde se îndreaptă asta, nu? Căci iată ce mi-a mâzgălit tacticos pe foaie ca să vadă şi ochii mei cum arată scrisul lui de mână: “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.

Fireşte. Iar mie tot ce mi-a venit să zic a fost că şi noi suntem în centrul ţării. straight face

1 Comment

Să ne revenim

Băi, deci.

A venit vara şi eu citesc despre dinţi de zirconiu. Halal introducere după atâta pauză. A venit vara şi-i deja aşa de cald, că n-ai da niciun homeless mustind în suc propriu afară din casă, d-apăi un dinte afară din gură. Ce să fac, asta-i tematica generală zilele ăstea. Nu în lipsă de alta mai profundă, deşi mai profund decât în gură, unde? Îmi place de mine, procedez ca un jurnalist care de 9/11 deschide buletinul de ştiri cu ce rochie a mai purtat Rihanna. Şi pe lângă că-s lame, mai îs şi ştirbă… Mâine m-astup şi îmi reiau râsul de 180 de grade, iar odată cu el şi mutra de om mai puţin bătut de soartă… În plus, o să pot să fac mişto mai cu spor de colegul meu ilustrator, căruia i-am descris experienţa scoaterii primului dinte ca pe ceva la fel de îngrozitor ca amputarea unui picior. Iar el, prăpăstios pentru că urmează s-o păţească la un dinte mult mai vizibil decât al meu, plusează şi o percepe ca pe o dublă amputare. Unde mai pui că aproape i-am provocat un infarct dentistei mele când i-am zis ce mi-o trăsnit prin minte să fac a doua zi după extracţie: să văd cât e de adâncă gaura măsurând-o cu un Tic Tac, care evident că o intrat acolo cu totu’. Şi mai încăpeau două! Life is fun.

***

Dacă e vară, la muncă-i rost de traduceri literare şi asta-mi cade incredibil de bine. Hamsterii cranieni se-nvârt deja pe un soi de turbo fitness wheel şi vă jur că fraţii Grimm n-au sunat nicicând mai bine într-o traducere modernă – iar prin asta vă rog să nu-nţelegeţi că Hansel şi Gretel s-au rătăcit pentru că n-au putut folosi Google Maps de pe noul lor iPad care nu se conecta la wifi-ul din pădure. Mai prin toamnă-iarnă promit că fac o listă cu ce-am tradus până acum (cu tot cu linkuri de unde se pot cumpăra), poate-aveţi copii care s-or bucura de roadele tălmăcirilor mele estivale. Şiiii… tot la muncă s-a întâmplat ceva cel puţin magic. Va urma.

***

Cea mai amuzantă chestie disturbing pe care-am auzit-o în ultima vreme: cineva ştie pe cineva care […] lucrează la un spital de psihiatrie şi a avut privilegiul să cunoască un caz pe bune, 100% real. Un nene – al cărui nume poate fi oricare altul în afară de Adrian Năstase – vrea să-şi pună capăt zilelor. Bea juma’ de sticlă de Domestos, i se face rău, dar după câteva ceasuri îi ca nou. Perseverent, nenea încearcă din nou, de data asta atârnându-şi gâtul de lampadar. Nu reuşeşte, fireşte, fiindcă lampadarele de oţel nu-s estetice, iar ăla de-l avea clar nu susţinea atâta greutate. Disperat, nenea se aruncă de la etajul 4 al unui bloc. Şi aterizează pe o babă. Şi baba moare. Nenea e judecat acum pentru omor din culpă; altfel bine, sănătos. Am râs până mi-am înghiţit lacrimile, dar mă mai linişteşte ideea că n-am fost singura.

4 Comments

Origami

Săptămâna trecută; o zi oarecare la lucru, o conversaţie oarecare la mine-n birou…

Colega 1:
– Eu îmi aduc hârtie igienică de acasă de când am văzut că cineva o scăpat-o pe jos, prin apă, şi a pus-o la loc.

Eu:
– Apăi cu asta nu prea ai ce face oricum, la cum e (n.r. – e de-aia roz, care se sfărâmă). Astăzi mi-am atins-o de haine şi juma’ de oră m-am scuturat să se ducă. straight face

Colega 2:
– Bucură-te că numa’ atâta şi numa’ acolo. Mie ghici unde mi-o rămas, că am ajuns acasă, m-am dus la budă şi nu ştiam ce tot cade din mine… Aşa m-am speriat, am crezut că iese ceva vierme!

Vă imaginaţi c-o trebuit să ies din birou 5 minute, să-mi treacă râsu’, iar de fiecare dată când o vedeam pe Colega 2 pe holuri mă activam din nou. Cum am făcut peste vreo două ceasuri, când a intrat iarăşi cu ceva treabă-n birou.

Colega 2 (către Colega 1):
– Hihi, încă nu i-o trecut?

Colega 1 dă dezaprobator şi îngăduitor din cap, zâmbind şi ea. Atunci evident că se reia discuţia şi se aduc completări.

Colega 2 frecându-şi ritmic palmele pentru a ilustra ideea:
– Serios că fix ca un vierme arăta! Îţi dai seama că, până am suit dealul venind din centru spre casă, tot mai mare s-o făcut… Ca la origami!

No comment

Big Red

Pentru că scorţişoara e una dintre puţinele plăceri care mi-au rămas momentan în viaţă, mi-am amintit ceva. Hai să vă zic una relativ recentă, de prin ianuarie 2012, când stăteam încă-n minunata Capitală. Ce, se acceptă, doar ştiţi că experienţele mai… delicate tre’ să se sedimenteze până să m-apuc să le înşir pe net!

Redescoperisem pe-atunci, în buticurile înguste şi dubioase de pe marile bulevarde, pe lângă Dr Pepper şi Cola Cherry, cea mai bună gumă de mestecat inventată vreodată de o minte clar diabolică: Big Red, aia cu scorţişoară, de scoţi flăcări pe urechi cum scoate balena apă prin orificiul dorsal. După 3 minute are gust de talpă de păpuc, ca orice altă gumă, dar sărim peste detaliul ăsta neinteresant. Cert e că vreo câteva luni bune avusesem acasă rezerve generoase de spaima-limbii de mai jos:

Face-se că în perioada aia ajunsesem acasă cu un mascul valabil, după vreo lună de teasing la telefon şi o noapte de adâncit limbile unu-n amigdalele celuilalt. Fiind mult mai aghesmuită decât mă crezusem, uitasem o chestie vitală: eram la, şi anume, ciclu! Noah, şi-apăi cum să-i dai de veste masculului înfierbântat din aşternuturi, care ajungea cu nesaţ la 2nd base şi-ţi şoptea încântat în ureche: “băi, ce ţâţoasă eşti!”, că pe tine te vizita PSD în lenjeria intimă?

Paranteză: acuma pe bune, tipii din viaţa mea mereu or fost la extreme: ori nişte sălbăticiuni focoase care mă muşcau până la sânge şi-mi ziceau “vreau să te fut”, ori nişte delicaţi sensibiloşi care înainte să pună mâna pe mine îmi treceau toate calităţile prin spectrul astrologic, “ochii tăi ca două stele etc.”, de aveam două orgasme de una singură până se gândeau ei c-ar fi cazul să meşterească oareşce. Închidem paranteza, fingers crossed pentru un viitor mai echilibrat…

Să fie clar: eu şi period sex egal love, dar nu chiar prima dată! Şi mai ales nu după atâta alcool încât să n-ai chef nici să cauţi cârpe şi prosoape şi dopuri de plută. Cam asta încercam să-i îngaim suav masculului, care până la urmă o-nţeles şi, resemnat, a căzut într-un somn mai mult chinuit cu mine alături. Când s-a trezit, bietul de el m-a privit cu o faţă tumefiată şi o grimasă de zici că-l desenase Picasso, zicându-mi aşa:

– Pfua, ce gust de şosete murdare am în gură…

Iar eu de colo, senină ca o floare şi degrabă săritoare:

– Ăă, vrei un Big Red? big grin

El:

Eu:

Abia apoi mi-a picat fisa. Şi da, am râs cu lacrimi. Căci cine naiba cheamă acasă un bărbat pe care-l ţine în erecţie toată noaptea pe motiv de feminităţi lunare şi apoi îi oferă nonşalant un fuckin’ Big Red?! Sau mă rog, fără partea cu fuckin’. laughing

P.S. Staţi liniştiţi, un happy end tot există: m-am revanşat atât de mult faţă de el încât l-am cuplat cu o tipă super mişto, şi-s împreună şi fericiţi până-n zilele noastre. Iar eu mă bucur cu atât mai mult pentru ei, că mi-s dragi nevoie mare. love struck

3 Comments

Nu lucrez în învăţământ şi e bine aşa

Acum vreo 5 ani, când fundul meu imens şedea încă foarte comod pe băncile facultăţii, aveam o profesoară de pedagogie/didactică/metodică foarte severă, dar în acelaşi timp extrem de inteligentă şi de cool. Genul de persoană pentru care făceam cu toţii un efort şi învăţam de ruşine, pentru că-ţi crăpa obrazu’ ca gheaţa din Ice Age dacă te afişai nepregătit în faţa cuiva care impune atâta respect. De la ea am învăţat ce înseamnă să fii un profesor bun şi ţin minte că orele ei de cursuri erau printre cele mai intense din facultate. Oricum eram studenţi la Litere şi simţeam înzecit tot ce ni se spunea (pentru că, nu-i aşa, suflete sensibile de filologi), dar profa asta avea şi stilul ei specific de-a turna gaz pe foc. 3 ani întregi ne-a ţinut acelaşi discurs despre cum, ca viitori dascăli, rolul nostru este printre cele mai importante: să formăm cultura şi să modelăm caracterul elevilor astfel încât să se poată integra în societate.

Prin anul 3, când nivelul I al modulului pedagogic se încheia şi noi puteam deveni profesori pentru clasele V-VIII cu acte în regulă, presiunea era cu atât mai mare. La un seminar, cineva nu tocmai coerent se chinuia să prezinte un proiect de lecţie şi profei îi sărise pe bună dreptate ţandăra. Ca de obicei, critica nu-l viza direct pe Xulescu, ci ni se adresa direct tuturor, de data asta pe un ton ridicat:

– Orice aţi face în viaţă, orice drum aţi alege, trebuie să fiţi cei mai buni. Dacă nu puteţi să fiţi cei mai buni, alegeţi alt domeniu până reuşiţi. Dacă măturaţi străzile, fiţi cei mai buni la asta.

Impactul psihologic a fost cu atât mai mare cu cât îndemnul venea de la ea. Ştiu că am ajuns acasă smiorcăindu-mă de-a binelea, punându-mi mari semne de întrebare în privinţa viitorului şi dacă aş putea fi vreodată cea mai bună în domeniul pe care mi l-am ales. Cred că ăla a fost momentul când am exclus ideea de a mă face profesoară. Miza era prea ridicată, frica de eşec prea mare, rezultatele prea evidente şi nici salariile prea îmbietoare, nu că între timp s-ar mai fi schimbat ceva… Interesant mi se pare că jumătatea mai netalentată în ale pedagogiei (ce să mai vorbim de filologie) dintre colegii mei are astăzi, totuşi, o carieră începută în învăţământ. Iar noi, ceilalţi, îi privim cu îndoială de pe margine şi, când nu oftăm “săracii copii…”, ne întrebăm cum ar putea fi ei cei mai buni într-o asemenea meserie când ştim perfect cum gândeau şi se exprimau în facultate. Poate că ei nu s-au dus acasă plângând îngroziţi în ziua aia, poate că se bălăcesc în mediocritate fără să fie conştienţi de asta, poate mediocritatea e suficientă pentru scopul ciclului gimnazial, poate judecăm fără rost, poate ne adâncim într-un elitism de căcat.

Întâmplarea face că am ajuns să lucrez într-un domeniu adiacent. Pe scurt, am avut de corectat auxiliare alcătuite de învăţători, profesori şi alţi formatori de minţi luminate, în care am găsit, printre multe alte inepţii (munţii au trei părţi: vârful, poalele şi creasta), două probleme care jur că mi-au blocat creierul:

1. Două pisici fac împreună o plimbare de 8 kilometri. Câţi kilometri se plimbă fiecare pisică?

2. Maria are 8 ani, iar Ioana are 10 ani. Peste câţi ani vor avea cele două fete aceeaşi vârstă?

Am râs cât am râs, mult şi cu lacrimi, mai ales de mutra perplexă a colegei de birou care ştia că nu-s întrebări-capcană şi care, după glumele aferente cu criogenări şi maşini alte timpului, m-a-ntrebat când nu mai hăhăiam ca descreierata:

– Auzi, dar tu te gândeşti cum ar fi să fii elev, să te scoată la tablă şi să-ţi dea o problemă dintr-asta? Ce-ai face?

Cu mintea de-acum, ce să fac altceva în afară de 8:2 şi 10-8? Pentru alte lucruri oricum cred că ar fi fost prea târziu. Uite, ăsta e unul dintre principalele motive pentru care mi-au plăcut Whiplash şi Birdman, dincolo de orice pasiune pentru muzică sau artă în general. Două filme atât de diferite – unul simplu, frust şi focos, celălalt complex, artsy şi deprimant, amândouă extraordinar de ciudăţele şi faine -, dar în fond atât de bine închegate în jurul ideii rostite pe o voce adâncă şi înţeleaptă de un Fletcher aparent deschis şi cu garda jos:

No comment

Bătrâneţile-n muzica rock

IPR Gherila! strig la bis.

Vreo doi adolescenţi se întorc miraţi spre mine, unul dintre ei îmi arată un thumbs up, iar un rocker cu ştate vechi, care mă ştie de când am început să intru-n circuitul rockului live de prin baruri dubioase şi neaerisite, vine la mine şi decretează surâzător:

– Hăhă, normal că tu ştii de-astea, doar eşti mai bătrână ca trupa!

“Mai bătrână ca trupa, dar tot cu vreo 10 ani mai tânără ca tine!”, îmi vine să contracarez, da’ o las baltă şi râd deoarece cunoscând personajul, ştiu că e un comentariu inofensiv şi până la urmă amuzant.

Hai să recunoaştem: nu mai am 17 ani, ca toţi puştanii din primul rând împreună, vorba cuiva. Multe s-au schimbat de acum vreo 10 ani, când am început să-i ascult pe Implant Pentru Refuz. De pildă, m-am transformat dintr-o rockeriţă într-o piţipoancă rock. Headbanging? Nu se pune problema, am vreo două bucle în crustă de fixativ şi se deranjează. Ţopăială? Pe alocuri, dar nu mă agit ca acum 10 ani, nici nu mă bestializez în moshpit cu ţintaţii. Strig nişte versuri, trăiesc concertul, dar lângă bar, nu în sufletul solistului şi c-un pas pe scenă dacă pot. Mai pune pe mine o bluză turcoaz şi nişte cercei cam prea strălucitori şi hai să dăm rewind.

– IPR Gherila! strig la bis.

Vreo doi adolescenţi se întorc miraţi spre mine… şi normal că-s miraţi, ce dracu’ o fi fost în capu’ meu când mi-am luat bluza aia sau când mi-am făcut freza? laughing Nimic în comun cu rocku’. Două universuri paralele, cel puţin din punct de vedere vizual.

Dar cum ziceam, simţeam concertul. Şi nu numai pentru că e imposibil să nu când se cutremură cârciuma din temelii; nu numai pentru că n-am mai pupat concerte din noiembrie; nu numai pentru că IPR este prin definiţie o trupă mega mişto, ci fiindcă am crescut cu muzica oamenilor ăstora (pe repeat, fie vorba-ntre noi), acord după acord şi vers după vers.

Şi ştiţi ce-i cel mai fain când eşti “mai bătrână decât trupa”? Trei chestii.

1. Că eu şi alţii ca mine am putut să-i ajutăm financiar, nu doar moral, să facă muzică bună mai departe – crowdfunding kicks ass.
2. Că reuşesc, în sfârşit, să văd oamenii de dincolo de artişti. Recunosc că la o vârstă fragedă eram uşor impresionabilă. Ce să discut eu, Roxa, cu nişte persoane atât de pline de muzică? Mi se păreau toţi fascinanţi prin prisma talentului şi rămâneam blocată în ciuda dezinvolturii lor la taclale cu pământenii obişnuiţi. Chestia foarte faină acum e că gradul de admiraţie a rămas neschimbat, dar ăla de lameness a scăzut considerabil şi, wow, am descoperit că poate sunt şi eu cool când deschid gura! Şi sunt! Căci altfel cum aş fi stat la afterparty cu vocalul meu preferat din toată rockereala românească, dansând fără ruşine pe lângă el pe sârbeasca de mai jos?

3. Că acum pot să mă înfăţişez fără nici cea mai mică urmă de jenă în faţa sus-amintitului Vita şi să-i spun: “Băi, tu ai fost şi eşti o bunăciune sexy de când te ştiu! Şi mai faci şi muzică excelentă pe deasupra!”. N-am făcut-o tura asta, da’ nu mă las. O să vină şi ocazia asta când ştiu sigur că ţine minte şi a doua zi. big grin

2007 vs. 2015

4 Comments

Întotdeauna se poate şi mai rău

Uneori e dificil să mă conving de asta, dar au grijă prietenii mei să pocnească din degete şi să revin cu picioarele pe pământ. Am o prietenă-n Bucureşti care e un fel de câine de pripas în viaţa sentimentală. Fără mari pretenţii, încercăm orice, nu scuipăm nimic că cine ştie când mai punem botu’! Pe lângă ea, eu pot să mă numesc corcitură cu juma’ de sânge rasat, că de bine, de rău, ţin minte gustul de ciolan afumat şi îmi permit să fac nazuri. Acum hai, scoateţi-vă prostiile din cap şi recitiţi asta încă o dată cu cheia de lectură: e vorba pur şi simplu despre dates – pe ea o intrigă şi, în spiritul său aventuros, le caută cu îndârjire, pe mine s-a dovedit că mă depăşesc şi deci deocamdată nici nu mă mai obosesc să înaintez în direcţia aia, alegând să fac altceva cu timpul meu liber (par example pasiunea mea, somnul, care se dovedeşte cam costisitoare zilele ăstea, căci mi-am luat o saltea de pat şi-o pernă care, în banii ăia, ar face bine să ştie să presteze şi masaje… cu finalizare!).

DAR să mor io dacă nu-s invidioasă pe anumite experienţe de maidanez amoros cu THUG LIFE tatuat pe lăboanţe. Na poftim, că râd mintenaş de-o lună (după ce pe moment o certasem că iese cu toţi dubioşii):

Şi zvânturatică precum o ştiu, normal că se duce şi la second date cu tipul. Că o intrigă şi se distrează, deşi nu are idee de ce-o mai fi chemat-o şi a doua oară, la cât părea ăluia să-i fi păsat. Concluzia firească? Băi, poate tipului i s-o fi făcut foame!

3 Comments