Fascination Street

The most ridiculous fear in life is the fear of being ridiculous

Regina neîncoronată a gafelor

Eu sunt. Şi pentru ultima merit mai mult decât o coroană. Merit tronul şi cele şapte regate, plus dragonii.

1. Ajung azi mai târziu ca şeful la muncă – şef care mă căuta, fireşte. Nu-i bai, e luni şi taxiurile sunt aşa de rare de zici că trăiesc în NYC. N-apuc bine să alung pâcla weekendului de pe creier cu nişte muncă creativă, că o şi comit.

– Ahhh, ceapa lui de Google! Tot încerc să-mi dau seama cum îi zice la dall sheep în română şi numa’ Dolly sheep îmi sugerează. Plus că doar poze cu berbeci găsesc. Berbecul n-are capră?
– Ăla-i ţap, tu! se hăhăie colega.
– Are şi capră, da’ depinde cum stă oaia! e pe fază şi Buburuza.
– Pfoaai, trăzni-o-ar zoologie… murmur încălecat în timp ce astea se hlizesc de mine.

D’oh, Roxo, dacă-ţi ascultai mai cu-atenţie masculii moldoveni, pe numele lor Zdubii, trebuia să ştii:

Câte fete-n sat la noi –
Fă-le, Doamne, toate oi
Şi pe mine-un berbecuţ,
Să le fac câte-un mieluţ!

2. Se face ora de plecat acasă şi mă preling uniform accelerat către staţia din Livezeni, unde soarele arde pătimaş chiar şi la 20 de grade. După ce remarc asta cu glas tare spre deplina dezaprobare a tuturor colegilor, încerc s-o mai dreg:

– Mă ştiţi, veşnic nemulţumită.
– Eh, o să se termine şi asta, mă consolează colega de bureaux.
– Pă lumea ailaltă, zic.
– Nu-ţi doresc prea curând…
– Prea curând? Cum adică PREA curând? Adică-mi doreşti, da’ mă mai păsuieşti? :))

Ca de-obicei când îşi deschide gura filologia, restul colegilor sunt pe spate. Unul îşi aminteşte cum o colegă unguroaică i-a urat cuiva “Un sfârşit plăcut!”, uitând partea cu “de săptămână”. Şi-atunci îmi amintesc şi io de-o altă colegă şi-o gafă mai gravă. Yours (ş)truly!

– Fix pix! Când se operase don’şoara şi se pregăteau ăştia s-o mute de la terapie intensivă, mai ţii minte ce i-am urat? “Sper să ajungi într-un loc mai bun!” :|

3. Asta nu-i de azi, da’ de fiecare dată când dau cu bâta-n baltă, gândul c-am mai făcut-o de mămăligă o dată se întoarce ca bumerangul la acea primăvară. Colega de birou tocmai se-ntorsese dintr-o săptămână de concediu nasoală. Murise taică-so. Eu, ca un om pe care te poţi bizui oricând, mai ales când vine vorba de chiul întru îmbărbătarea persoanei cu care-ţi împarţi biroul opt ceasuri pe zi, am scos-o prin sătuc la plimbare. Şi mugurii dădeau în pârg, şi lalelele aşteptau albinele cu pocaluri de nectar, şi păsărelele gângureau a veselie… Şi-n tot universul ăla ferit de orice atingere citadină, am auzit un papagal! Noah, futu-i madlena proustiană.

M-apuc să-i înşir colegei poveşti nostalgice despre verzăciunile mele şi cum s-au stins ele rând pe rând. Iar ea, naivă, a pus ÎNTREBAREA. Genul ăla de interogaţie specifică unui om care nu prea a avut de-a face cu animale de companie şi care oricum e greşită oricând şi în orice circumstanţă, dar pe care puteam s-o las să treacă. Puteam să las de la mine. Totuşi, situaţia nu era prea roz. Da’ te poţi pune cu gura mea spartă? Zi, te poţi?

– Şi de ce nu-ţi iei alt papagal? mă-ntreabă.
– Da’ tu de ce nu-ţi iei alt tată?

Cortina!

4 Comments

Drop the leash, we are young

Un alt soi de discriminare, constrângere şi presiune socială: ştiaţi că, gagici fiind, a doua oară când vă faceţi buletinul nu mai e valabil 10 ani, ci doar 7? Se presupune că-n perioada aia dintre 24 şi 31 de ani ar trebui să te măriţi şi să-ţi schimbi domiciliul. Până acum, taică-meu şi cu mine, născuţi în aceeaşi lună la 30 de ani distanţă, ne (re)făceam buletinele deodată, a se citi stăteam la cozile de la evidenţa populaţiei şi râdeam unu’ de altu’ de cum ieşeam în poze. Dar nu, nu cumva să te saturi DOAR de Crăciunurile şi Paştele în care tot familionu-ţi priveşte iscoditor inelarele, sperând că. Nu, doamne fereşte. Hai să fie oficial. Apropo, Cristi, vezi că pierzi pariul – mai sunt nişte ani până la 30 şi nu mă văd nici măritată, nici cu doi plozi, deci pregăteşte cerneala aia de tatuaj pe frunte. :D

Ăsta a fost un fel de intro apropo de mai nimica.

Mi-am petrecut vreo 5 zile din recent răposatul concediu în moartea şi febleţea sufletului meu deopotrivă, o tu veşnic treaz Bucureşti. Şi cum e imposibil să petreci atâta timp acolo fără să te răscolească ceva adânc în gânduri şi-n simţiri, a venit noaptea de vineri şi revederea cu două foste colege. Ce-mi place la oamenii mei e că intră direct în miezul problemei şi nu-ţi acordă nici cele două secunde de respiro şi ipocrizie protocolară – “Şi ce mai faci, ce mai zici?”. Nu ne-am văzut de-un an? Nu contează, prima replică tre’ să pună primul punct pe primul i:

– Mă Rox, sunt plăcut surprinsă că ţi-ai rezervat o seară numai pentru noi şi nu te-ai dus după vreo pulă.
– Pe bune că atâta te-o dus capul c-aş face?
– Nu, dar mă gândeam că nah, cu timpul…
– Nţ! Bros before hoes!
– Hai, nu te necăji, că de-un an aştept noaptea asta. Hai să-mi iau bere.

Paştele ei de viaţă. Nu, prieteniile nu se evaporă cu timpul şi nu toţi ochii care nu se văd se uită. Mă-nervează simplul fapt că mă bănuiţi de aşa ceva, da-n fine. Pe la 1 noaptea năvăleşte şi ex-colega numero dos, care mă-ntrece în maliţiozitate şi-n acreală (ştiu, greu de imaginat) şi care este un fel de eu dac-aş fi trăit toată viaţa-n Bucureşti. Câte luni am împărţit redacţia aia numai gurile noastre încrâncenate s-au auzit. Da-n ciuda certurilor şi etalării tuturor afuriseniilor de care eram fiecare-n stare, respectul pentru intelect a fost mult mai presus decât orice şi ne-am rămas dragi. Evident că şi ea-nfige din prima harponu’:

– Şi ia zi, ţi-e bine? Tu te gândeşti că ţi-ai dat demisia şi pur şi simplu ai plecat? Nu tu hai să mai stau cu voi, nu tu căutat alt loc de muncă. Nici măcar nu ţi-a trecut prin cap, ai exclus din start varianta asta. Ai plecat. Deci, ţi-e mai bine?

Îndesa-ţi-aş un ciorap de lână pe gura aia spurcată de drăcoaică, mai taci. Oftez şi caut furibundă fundul unui alt pahar de Jack, să amuţesc măcar vâltoarea din mine. Da, mi-e mai bine, pentru că nu poţi compara 5 zile divine de concediu, în care toată lumea e călare pe tine să-ţi fie bine, cu nopţile şi zilele ălea în care oraşul era înzăpezit şi nici maşina de pizza nu putea intra la tine pe stradă, darămite f’unu’ dintre voi. Şi netul sughiţa. Şi curentul pica. Săptămâni. Întregi! Da, normal că timing-ul ar fi MULT mai propice mutării ăsteia acum, cu mintea din prezent şi experienţele profesională/sentimentală revizuite şi aduse la cote realiste, nu idealiste, şi cu o capacitate de detaşare cu mult îmbunătăţită. Un fel de Roxa 2.0. N-am exclus vreodată varianta întoarcerii. Dar deocamdată chiar mi-e bine aici şi tre’ să mai lucrez un pic cu asta, să ies un pic din inerţie şi să fiu fermecătoare şi-n afara ăstor patru pereţi. Hai, Rox, că vine toamna şi-o să poţi. Just enjoy your motherfuckin’ freedom. :) Nu sunt antisocială, sunt autosuficientă, aşa că mai am o şansă.

Ultimele săptămâni mi-au demonstrat că n-am cum să le-mpac pe toate. Foşnetul frunzelor uscate de toamnă reprezintă cel mai dătător de dor de ducă sunet pe care l-am auzit vreodată. Am ajuns la concluzia că dacă-l absorb în timpane şi nu înghit în sec vrând să-mi iau tălpăşiţa spre unde mă mai poartă cugetările-mi răzleţe, atunci ştiu că mă aflu în locul potrivit. Bullshit. Mi s-a-ntâmplat de prea puţine ori. Niciodată n-o să fiu în locul potrivit şi abia acum încep să-nţeleg asta. Întotdeauna va fi CEVA sucitor de minţi undeva, altundeva. Niciodată nu se vor afla toţi şi toate la buna-mi dispoziţie pe o rază de 50 de km pătraţi. Iar cel mai bun lucru pe care-l poţi face în situaţia dată este să te bucuri de ce ai fără să ignori restul opţiunilor. Că eşti singur, că ai j’de prieteni, că te bălăceşti exasperat undeva într-o situaţie intermediară, aşa ca mine – hai să nu pierdem vreodată din vedere că totu-n lume-i de moment şi, de dragul unei realităţi sănătoase, hai să nu luăm nimic de bun. Nici binele, nici răul, nici situaţiile aparent fără ieşire. Căci din câte ştiu, numai vacile, caprele şi alte specii domesticite se priponesc pe bune. La noi, oamenii, ţăruşul ăla bine-nfipt e totalmente mental. Să nu ne pierdem zvâcul, zic. :D

Conversaţie de fix acum doi ani – a good reminder of what to never forget… so to speak.

ea:
ma enervezi ca esti asa de departe
i really miss you
numai cand pierzi un lucru il apreciezi
ce bine era cand erai aici
si ne vedeam asa rar

eu:
vrei sa zici ca atunci cand eram acolo n-ai apreciat? :D

ea:
DA
te luam for granted
trebuia sa ne vedem mai des
de-atatea ori treceam prin fata blocului tau
si voiam sa trec pe la tine dar ma gandeam lasa ca data viitoare
trebuia sa vin

eu:
ahahaha, stupido
trebuia sa vii.
unul dintre motivele pentru care-am plecat era si ca n-aveam destui oameni pe-acolo.
oare or mai fi fost de-astia ca tine?

ea:
:) toti suntem asa
asa erai si tu
munceai o gramada
in rest nu mai aveai chef de umblat sau de facut cine stie ce
toti le au pe ale lor
probleme, depresii, griji

eu:
io aveam chef de umblat, da’ prin tara, ca aici imi era gandul mereu.
lasa ca e ok, vorbim destul de des si asa
nu e acelasi lucru, da’ nu e nici putin.

ea:
mai mult eu si mai putin tu
eu iti trimit toate prostiile
si tu te faci ca ploua :))

eu:
pai mi le trimiti tot intre 5 si 8 dimineata, cand dorm. :))
revino pe alt fus orar

Şi apropo de regăsirile din concediu: fuckin’ Pearl Jam, dom’le, balsamul pe sufletul pârjolit!

Troubled souls unite, we got ourselves tonight
I am fuel, you are friends, we got the means to make amends
I am lost, I’m no guide, but I’m by your side
I am right by your side…

Will myself to find a home, a home within myself
We will find a way, we will find our place
Drop the leash, drop the leash…
Get outta my fuckin’ face
Drop the leash, drop the leash…
Get outta my fuckin’ face
Drop the leash, drop the leash…
Get outta my fuckin’ face
Drop the leash, we are young
Drop the leash, we are young

2 Comments

O trupă cât o viaţă sau Zdob şi Zdub la Mediaş Ethnic Festival

– Mamă, cred că n-aş fi aşa extaziată nici dac-ar învia Kurt şi-ar veni să cânte Nirvana! ziceam io la-nceputul săptămânii trecute, ţopăind în şezut pe imensul fotoliu – care-arată ca tronul din GoT, numai că pufos – dintr-o cârciumă pe nume G.

atât de entuziasmată încât mi-am scrijelit (foarte profi, desigur) şi unghiile pentru ocazie

Exagerez? Nu ştiu, dar efectiv nu-mi încăpeam în piele de fericire că urma să-i văd pe dragii mei Zdob şi Zdub, în fix prima zi de concediu, în frumuseţea aia de Mediaş – care-am stabilit deja că-i mai mare şi mai gol decât Murăşu’, deci perfect! Adică… în condiţiile în care în Bucureşti mi-am mişcat curu’ la 40 de grade să-i văd de trei ori într-o lună (!) şi or trecut doi ani de când nu i-am mai prins pe nicăieri (a se citi de când m-am mutat înapoi la coteţ în Ardeal), vă cam daţi seama că eram într-un sevraj sever.

mocskos bar din Târnăveni, când deodată… Judas! \m/

Tot cam 40 de grade erau şi când am ajuns cu Vali, dragul meu preten DTP-ist (asta pentru că mi-a fost prieten înainte să-mi fie DTP-ist, invers e imposibil!), în orăşelul cu pricina. Şi pentru că afară era un cuptor încălzit de flăcările scoase pe nări de un balaur monstruos numit LUNA AUGUST, tot ce-am putut să facem până la lăsarea serii or fost nişte duşuri reci şi benoclări curioase la Cartoon Network. Paranteză, ştiaţi că ăştia au episoade noi, lungi şi moderne din Looney Tunes şi Tom & Jerry? Chiar îs faine şi am râs cu sughiţuri!

da, amuzante chiar şi traduse… vă daţi seama?

Pe la 7-8 seara a aterizat în Mediaş şi dementul numărul 3, Horaţiu, care-a venit singur cu maşina din Murăş special pentru doza de dobă de la Prut, recte formaţia Zdob şi Zdub. Şi-am stat noi trei şi-am admirat bâlciul din Piaţa Corneliu Coposu, de unde ne-am luat unii apă, alţii bere, alţii suc. Am rezistat cu stoicism la tot felul de dansuri populare ale unor ruşi lipoveni, armeni şi mulţi alţii, am ascultat o trupă din Deva pe numele său Arhaica şi m-am scărpinat în creştet neînţelegând genul lor de melodii care nu încep de fapt niciodată, dovadă.

locul de desfăşurare

dansuri

Arhaica… sau wtf just happened

Şi să fi tot fost două ore de când tremuram toţi ca ultimii junkies aşteptând să cucerească moldovenii scena. Dar nuuuuu… că ei este staruri şi probele lor de sunet durează încă fo’ juma’ de oră, blesteme! Şi-apoi, când trebuia să-i prezinte nenea prezentatorul Mediaş Ethnic Festival, i-o murit microfonu’. Lasă, dom’le, că ştim cine îs, for fuck’s sake! Da’ noah, aşa-i la serbările câmpeneşti…

– Mai ştiţi şi alte piese în afară de Boonika şi Videli Noch? întreabă el când i-o revenit glăscioru’ în microfon.
– Bă, eşti prost? îl umflă un râs sincer pe Horaţiu.
– Numa’ tătă discografia?! mă revolt şi io.

poza lu’ Horaţiu; io n-am pus mâna pe telefon tot concertu’! în principiu pentru că-l udam…

În sfârşit o dat Domnu’ şi-or venit pe scenă. Haida! Noi – deja transfiguraţi, am început să ne desfăşurăm cu salturi şi un fel de friendly pogo în trei, de se uita lumea la noi ca la felu’ 14. Nu pentru mult timp, căci ce era pe scenă s-o dovedit, din fericire, mult mai interesant. Piatra cubică din piaţă descurajează dansurile când ai tenişi cu talpă subţire, da’ cui i-o mai păsat? Eram în Mediaş, pe scenă cântau Zdubii şi pe noi curgeau apele! Iar după vrei trei piese dansa şi lumea din jur – nu ca noi, ce-i drept, da’ tind să cred că i-am încurajat să nu le prea pese. :D

Unde joacă moldovenii, acolo pământul geme!
Unde Moldova nu joacă, acolo pământul crapă!

La piesa nouă… punkăreala şi ruperea de pe lume, dă-i şi ţopăie şi fă piruete prin aer şi sari în cap şi râzi de “iese ursu’ din bârloagă”, zi mă Valerică!

Iar după asta – altă piesă nouă, ceva cu ape şi ploi şi tot punkăreală! Pfaa, abia aştept albumu’ nou! Noroc cu balada şi DJ Vasile c-am apucat să ne mai tragem sufletele, altfel numa’ pe targă mai plecam de-acolo. La final – Zdubii bateţi tare, varianta dansabilă (oh doamne, cum se mai joacă de la un an la altul cu piesele vechi; şi să nu-i iubeşti?) şi, bineînţeles, Cuculeţul, pentru un rimel cu 200% mai scurs şi un tricou cu 500% mai ud. Iar după finalul apoteotic, am plonjat direct în duş, căci arătam cam aşa şi începuse să mi se facă frig:

A doua zi am rămas închişi pe din afară în faţa porţii locului unde eram cazaţi, deci super! Apoi am explorat un pic Mediaşul, da’ nu foarte mult, că era atât de cald încât mi se părea totuna să inspir sau să expir.

un nume predestinat pentru reuşita în viaţă

x __ X

___________________________________

Epilog

Zdob şi Zdub rămâne formaţia mea preferată… nu românească, ci cântăcioasă de limbă română. Alături de Alternosfera şi Gândul Mâţei, mi se pare că oferă ceva ce muzicienii de la noi din ţară obosesc să dea publicului după o vreme. Zdob şi Zdub împlinesc 20 de ani şi există pe net o înregistrare minunată de pe vremea când nici măcar nu cântau hardcore moldovenesc, doar “hardcore”. :))

Iar acest 15 august zdubofil care tocmai a trecut a fost în amintirea celui de acum 5 ani, când două fete cucuiete şi trei flăcăi valabili au mers cu ia-mă nene în Câmpia Turzii ca să-i vadă pe moldoveni la altă serbare câmpenească, mult mai câmpenească, ce a rămas povestită, din păcate, numai aici (incomplet, pentru că nu se precizează nimic de marea dragoste pe care mi-o purta Fishioru’, care-a venit cu ocazie din Suceava până-n Câmpia numa’ ca să ne destrăbălăm împreună la Zdubi). Şi din 5 câţi am fost, mai suntem în viaţă doar 4 şi prieteni n-am rămas niciunu’.

Zdob şi Zdub m-au mai purtat, de-a lungul vremii, prin alte locuri dubioase. De exemplu, un mare party a ieşit taman la Selgros, în vara când dădeam bacu’, unde s-a iscat un ditamai moshpitu’, de-o trebuit să m-agăţ de gaica de la blugi a unui pletos ca să nu pic în bot. Sau în clubul de fiţe Tribute din Capitală, unde am dat ultimii bani pentru două bilete la primul şi singurul concert de club pe care l-am prins cu ei. Şi-o meritat, căci şi acum mai am tamburina primită de la Valerică pentru simplul motiv că dănţuiam în primul rând!

De asta ziceam în titlu că-i o trupă cât o viaţă. Căci cât oi mai trăi, pe Zdubi tot i-oi urmări! Aştept 15 august 2016 şi următoarea serbare câmpenească. Sau poate chiar mai repede, toamna asta la Arenele Romane. Rock!

1 Comment

O buburuză-i tot ce-ţi poţi dori de la viaţă, iar noi suntem 3

Astăzi mi-am amintit o chestie mişto pe care-am făcut-o în facultate cu zăpăcitele astea de buburuze. Aveam de susţinut ceva proiect şi, în faţa tuturor colegilor, flancată de mine şi de Bubu, Blonda şi-a dat fain-frumos jos bluza de trening, numai ca să arate tuturor că, de fapt, are sutienul luat peste tricou. Ideea pe care ne dorisem s-o ilustrăm era că aşa cum nu-i ok să-ţi iei în lume sutienul peste haine, la fel de puţin acceptabil este să foloseşti slangul când şi cum îţi vine la gură. După poantă am devenit serioase şi am turuit ce-aveam de zis despre subiect, ca nişte studente-model ce clar nu prea eram. Partea mişto e că nici măcar nu oftez la gândul că “băi, ce vremuri”, pentru că-s suficient de norocoasă să le cam am înapoi. :D

De trei luni şi ceva lucrez cu Bubu! N-am mai fost colege de pe vremea facultăţii, dar iată că timingu’ şi câteva piloşenii mai târziu, e chiar lângă mine în birou, iar eu pot să fac selfie-uri sneaky pe furiş şi să le pun pe grupul nostru de Whatsapp. Acolo le vede şi Blonda noastră, care amu’ stă în Cluuuj, şi tot de-acolo află şi Bubu că io fac poze pe-ascuns.

I regret nothing

dar măcar mă chinui s-o trezesc când întârzie…

Ce-i drept, nu-i CHIAR acelaşi lucru pentru că noi suntem două sarcastice rele de gură şi-i cam ducem dorul Blondei noastre ingenue, da’ când se aliniază planete şi programe, o vizităm la Cluj (şi-n plus îi mai şi mirosim florile, vai, ferească sfântu’).

Acu’, recent, ne-am uitat toate trei la siropoşenia aia destul de cool de The Fault in Our Stars. Blonda era lungită în mijlocul patului şi noi pe lângă ea. Bubu îl mai văzuse iar eu băusem mult prea repede o Silva neagră, aşa că singura care-a început la un moment dat să-şi tragă nasu’ şi să lăcrimeze discret a fost, evident, Blonda. La care noi, ca nişte douchebags ce suntem, i-am stricat momentul şi-am râs de smiorcăiala ei. Astea suntem.

Când n-apucăm să ne vedem, primim replici de picăm în cur grămadă şi-o ţinem minte pe Blondă zile-n şir chiar şi-aşa, numai de pe Whatsapp-ul ăla lame. Par example, când ne-a dat vestea mare că se mărită şi noi ne întrebam când şi dacă ne-o veni vreodată rândul, ne-a zis că ne ia pe toate.

I just need a special prenup…

şi-ntre noi fie vorba, oricum ne-am luat:

Iar când trebuia să vină Bubu-n firmă şi mie nu-mi venea nicicum să mă despart de cel mai comod fotoliu din lume ca să-ncapă un birou lângă mine, am primit un sfat cel puţin memorabil:

uite la ce-am renunţat eu pentru tine, Bubule…

Atât, fiindcă i-am promis Buburuzei că dacă m-apuc să scriu de boacănele ei, va trebui neapărat să le includ şi pe-ale mele, iar de ele e plin deja blogu’, deci deocamdată puteţi răsufla uşuraţi. Voiam numai să mai adaug că mi-s dragi ființele astea două ca ochii din cap şi că mă minunez zilnic că, la bafta mea în viaţă, am avut norocul să ne-ntâlnim și să clickuim. ‘ts an honour and a privilege. :D

când telefonul arată aşa, n-ai cum s-alegi doar una…

2 Comments

It’s a cold night for alligators

Ei bine, iată un titlu pe care numai un redneck texan cu nume de telefon și interesat de SF-uri – suficient de nebun încât să treacă prin terapie cu electroșocuri și apoi să se reîntoarcă la muzică, să compună cântece inspirate de transplanturi de capete și să arate în prezent ca un Moș Crăciun deviant – îl putea scorni.

Sunt convinsă că atunci când a compus bijuteria asta cu feel de sfârșitul anilor ’70, bătrânul Roky nu și-a imaginat ce interpretări simpliste i-ar da o gagică dintr-o fostă țară comunistă în care nu va ajunge vreodată să cânte. Eu mă simt ca un aligator pentru că mă lasă toate rece, dar asta nu mă împiedică nicio secundă să fac pe fioroasa și să mușc de cur pe toată lumea. Adică știu că viața e haotică și deși a încetat să-mi mai pese, mârâi în stânga și-n dreapta încercând s-o fac un pic mai limpede și mai ordonată. Poate din virtutea inerției, poate dintr-un atașament față de vechi valori și dintr-o repulsie față de noi mâhniri.

Și cea mai mare mâhnire e să-nțelegi. Să ai empatie, să te transpui și să pricepi ce are fiecare-n cap când își alcătuiește propriul haos conștient. Să nu poți să te revolți decât din cauza temperamentului iute, dar să zâmbești binevoitor la sfârșitul zilei. Când ai plumb în aripi nu te mai atinge jocul cu praștia.

Demon is up in the attic to the left
My eye turns to the left to say no
You said first I am a special one
I never hammered my mind out
I never have their bloody hammer

Pe termen scurt, ar fi fost benefică o doză de Sfântă Treime injectată în timpane: riffs, licks and distortion. Dar cumva, vara asta m-am fofilat în așa fel încât să ratez cam tot. Imediat se face anul de când am fost la Jack White și de-atunci am mai scăldat-o cu vreo două concerte acustice. Insuficient. Mă sufoc și mă înăbuș. Privește cerul, dar până când? Îmi promit că 2016 va fi un an mare, căci atunci se va fi terminat cu bucla infinită telefon, laptop, termopane, pat și parchet, și poate strecurăm în buget lucruri mai importante decât toate astea la un loc: Pearl Jam și The Cure, pe ăștia din urmă poate la ei în ogradă. Dream big and eventually do nothing!

Pe termen lung ar fi bine să nu te cramponezi niciodată de ce-ar fi benefic pe termen scurt, dar asta ar însemna să trăiești în afara cuvintelor și a muzicii, în afara lumii interioare. Ar însemna socializare, ar însemna discuții mai mult sau mai puțin utile, ar însemna ieșirea din zona de confort. Ceea ce e prea mult, pentru că anotimpul ăsta crud și superficial îmi dă anual așa un ghiont, că zona de confort mi se pare un îndepărtat Pluto.

Am început să nu mai număr atât de des etajele blocurilor, dar încă nu m-am oprit. 10, 9, 8, 7, 6. 10, 9, 8, 7, 6. Eh, orice generație are nevoie de Kurt Cobain-ul său. Neadaptatul, nehotărâtul, neînțelesul, nerealizatul. Asta sunt eu încercând să – lol – gândesc pozitiv și să găsesc un sens măreț în spatele gestului cuiva de a se pișa pe ea viață, pe ea familie, pe ei prieteni, pe ele amintiri… de la etajul 6. În plus, poate mai e un motiv. Nu pot să nu recunosc că dincolo de tot balsamul vindecător secretat de creier, dincolo de tot taifunul de sentimente antagonice, dincolo de amara părere de rău… când se lasă uitarea, rămâne admirația.

I never have their bloody hammer

No comment

Când lucrurile delicate devin delicatese

O dau în bară mult şi des, iar asta nu mai e un secret pentru nimeni. Uneori cel mult faţă de mine, aşa cum o să aflaţi de mai jos.

Face-se că-ntr-o minunată zi cu soare, la mine-n birou o intrat unul dintre colegii mei unguri cu care mă-nţeleg cel mai bine. Genul ăla de om fain pentru care ţi-ai jurat cel puţin o dată c-o să-nveţi maghiara ca să dobori barierele lingvistice şi să poţi spune şi tu bancuri porcoase-n limba lui. Mă rog. Intră-n birou şi, după ce-i corectez o chestie, subiectul deviază – cum? nu ştiu nici io, îşi vârî Nosferatu’ coada – la problemele pe care le întâmpină oamenii mici de înălţime. Subiect care evident că mă viza, fiind probabil singura din firmă care nu ajunge la pompiţa de apă din bucătărie decât dacă poartă cuie de 15.

– Ştii de ce e bine să baţi pe cineva scund? Că dacă dai în burtă, nimereşti şi nasul! zice colegu’ ungur.

Io nici nu ridic ochii din foi, ci oftez preocupată şi emit în schimb cel mai nevinovat:

– Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…

Se aşterne tăcerea. Din depărtare răzbate un sunet de greier. Eu nu sesizez nimic suspect şi îmi văd de corecturi.

– Are legătură, că şi noi suntem în centrul ţării! o aud zicând pe colega de birou.

Hă? Ce legătură, ce centrul ţării, ce dracu’ tocmai se întâmplă?

– Da, şi Munţii Carpaţi trec pe la mijloc! vine răspunsul şi mai halucinant al colegului.
– Da da, ca un brâu, adaugă colega.

Totul mi se pare himeric. Eu încep să râd, colega de birou mă priveşte cu mustrare, iar colegul pleacă.

– De ce râzi aşa? mă întreabă colega. Încercam să te scot.
– De la ce? Ce-am zis?
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Dac-ai fi văzut ce faţă şifonată avea!
– Poftim? Da’ de ce? Doar e o expresie uzuală de când a scris nenea ăsta poezia asta. Se foloseşte mereu. Plus că-i prea deştept să înţeleagă ceva ce nu-i acolo şi eu n-aş face vreodată vreun comentariu deampulea, că n-am de ce!
– Dar tu nu i-ai văzut faţa! insistă colega.
– Du-te tu de-aici, nu cred! Nu cred aşa ceva! Nu e nimeni atât de sensibil degeaba. OK, şi stai puţin… tu ai încercat apoi să deviezi de la subiectul delicat cu geniala replica “şi noi suntem în centrul ţării”?! :))
– … DAR TU NU I-AI VĂZUT FAŢA! A FOST PRIMUL LUCRU CARE MI-A VENIT!

Vă jur că-n ziua aia ne-am răscrăcănat de râs pe-această mirobolantă temă, iar în zilele următoare mi-am iscodit colegul din priviri şi nu numai. Totul părea în regulă şi-i semnalam mândră colegei de birou acest aspect. Totul a fost în capul tău, femeie, eşti paranoică, treci peste.

La vreo câteva zile, când deja dădusem uitării întregul episod, ajung în biroul colegului şi văd ceva scris de mână pe birou. Îl întreb dacă ăla-i scrisul lui şi-mi spune că nu. Curioasă ca o fată mare, îl pun să-mi scrie ceva pe o foaie goală, să văd cât de tare e-n caligrafie. V-aţi prins unde se îndreaptă asta, nu? Căci iată ce mi-a mâzgălit tacticos pe foaie ca să vadă şi ochii mei cum arată scrisul lui de mână: “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.

Fireşte. Iar mie tot ce mi-a venit să zic a fost că şi noi suntem în centrul ţării. :|

1 Comment

Să ne revenim

Băi, deci.

A venit vara şi eu citesc despre dinţi de zirconiu. Halal introducere după atâta pauză. A venit vara şi-i deja aşa de cald, că n-ai da niciun homeless mustind în suc propriu afară din casă, d-apăi un dinte afară din gură. Ce să fac, asta-i tematica generală zilele ăstea. Nu în lipsă de alta mai profundă, deşi mai profund decât în gură, unde? Îmi place de mine, procedez ca un jurnalist care de 9/11 deschide buletinul de ştiri cu ce rochie a mai purtat Rihanna. Şi pe lângă că-s lame, mai îs şi ştirbă… Mâine m-astup şi îmi reiau râsul de 180 de grade, iar odată cu el şi mutra de om mai puţin bătut de soartă… În plus, o să pot să fac mişto mai cu spor de colegul meu ilustrator, căruia i-am descris experienţa scoaterii primului dinte ca pe ceva la fel de îngrozitor ca amputarea unui picior. Iar el, prăpăstios pentru că urmează s-o păţească la un dinte mult mai vizibil decât al meu, plusează şi o percepe ca pe o dublă amputare. Unde mai pui că aproape i-am provocat un infarct dentistei mele când i-am zis ce mi-o trăsnit prin minte să fac a doua zi după extracţie: să văd cât e de adâncă gaura măsurând-o cu un Tic Tac, care evident că o intrat acolo cu totu’. Şi mai încăpeau două! Life is fun.

***

Dacă e vară, la muncă-i rost de traduceri literare şi asta-mi cade incredibil de bine. Hamsterii cranieni se-nvârt deja pe un soi de turbo fitness wheel şi vă jur că fraţii Grimm n-au sunat nicicând mai bine într-o traducere modernă – iar prin asta vă rog să nu-nţelegeţi că Hansel şi Gretel s-au rătăcit pentru că n-au putut folosi Google Maps de pe noul lor iPad care nu se conecta la wifi-ul din pădure. Mai prin toamnă-iarnă promit că fac o listă cu ce-am tradus până acum (cu tot cu linkuri de unde se pot cumpăra), poate-aveţi copii care s-or bucura de roadele tălmăcirilor mele estivale. Şiiii… tot la muncă s-a întâmplat ceva cel puţin magic. Va urma.

***

Cea mai amuzantă chestie disturbing pe care-am auzit-o în ultima vreme: cineva ştie pe cineva care […] lucrează la un spital de psihiatrie şi a avut privilegiul să cunoască un caz pe bune, 100% real. Un nene – al cărui nume poate fi oricare altul în afară de Adrian Năstase – vrea să-şi pună capăt zilelor. Bea juma’ de sticlă de Domestos, i se face rău, dar după câteva ceasuri îi ca nou. Perseverent, nenea încearcă din nou, de data asta atârnându-şi gâtul de lampadar. Nu reuşeşte, fireşte, fiindcă lampadarele de oţel nu-s estetice, iar ăla de-l avea clar nu susţinea atâta greutate. Disperat, nenea se aruncă de la etajul 4 al unui bloc. Şi aterizează pe o babă. Şi baba moare. Nenea e judecat acum pentru omor din culpă; altfel bine, sănătos. Am râs până mi-am înghiţit lacrimile, dar mă mai linişteşte ideea că n-am fost singura.

4 Comments

Origami

Săptămâna trecută; o zi oarecare la lucru, o conversaţie oarecare la mine-n birou…

Colega 1:
– Eu îmi aduc hârtie igienică de acasă de când am văzut că cineva o scăpat-o pe jos, prin apă, şi a pus-o la loc.

Eu:
– Apăi cu asta nu prea ai ce face oricum, la cum e (n.r. – e de-aia roz, care se sfărâmă). Astăzi mi-am atins-o de haine şi juma’ de oră m-am scuturat să se ducă. :|

Colega 2:
– Bucură-te că numa’ atâta şi numa’ acolo. Mie ghici unde mi-o rămas, că am ajuns acasă, m-am dus la budă şi nu ştiam ce tot cade din mine… Aşa m-am speriat, am crezut că iese ceva vierme!

Vă imaginaţi c-o trebuit să ies din birou 5 minute, să-mi treacă râsu’, iar de fiecare dată când o vedeam pe Colega 2 pe holuri mă activam din nou. Cum am făcut peste vreo două ceasuri, când a intrat iarăşi cu ceva treabă-n birou.

Colega 2 (către Colega 1):
– Hihi, încă nu i-o trecut?

Colega 1 dă dezaprobator şi îngăduitor din cap, zâmbind şi ea. Atunci evident că se reia discuţia şi se aduc completări.

Colega 2 frecându-şi ritmic palmele pentru a ilustra ideea:
– Serios că fix ca un vierme arăta! Îţi dai seama că, până am suit dealul venind din centru spre casă, tot mai mare s-o făcut… Ca la origami!

No comment

Big Red

Pentru că scorţişoara e una dintre puţinele plăceri care mi-au rămas momentan în viaţă, mi-am amintit ceva. Hai să vă zic una relativ recentă, de prin ianuarie 2012, când stăteam încă-n minunata Capitală. Ce, se acceptă, doar ştiţi că experienţele mai… delicate tre’ să se sedimenteze până să m-apuc să le înşir pe net!

Redescoperisem pe-atunci, în buticurile înguste şi dubioase de pe marile bulevarde, pe lângă Dr Pepper şi Cola Cherry, cea mai bună gumă de mestecat inventată vreodată de o minte clar diabolică: Big Red, aia cu scorţişoară, de scoţi flăcări pe urechi cum scoate balena apă prin orificiul dorsal. După 3 minute are gust de talpă de păpuc, ca orice altă gumă, dar sărim peste detaliul ăsta neinteresant. Cert e că vreo câteva luni bune avusesem acasă rezerve generoase de spaima-limbii de mai jos:

Face-se că în perioada aia ajunsesem acasă cu un mascul valabil, după vreo lună de teasing la telefon şi o noapte de adâncit limbile unu-n amigdalele celuilalt. Fiind mult mai aghesmuită decât mă crezusem, uitasem o chestie vitală: eram la, şi anume, ciclu! Noah, şi-apăi cum să-i dai de veste masculului înfierbântat din aşternuturi, care ajungea cu nesaţ la 2nd base şi-ţi şoptea încântat în ureche: “băi, ce ţâţoasă eşti!”, că pe tine te vizita PSD în lenjeria intimă?

Paranteză: acuma pe bune, tipii din viaţa mea mereu or fost la extreme: ori nişte sălbăticiuni focoase care mă muşcau până la sânge şi-mi ziceau “vreau să te fut”, ori nişte delicaţi sensibiloşi care înainte să pună mâna pe mine îmi treceau toate calităţile prin spectrul astrologic, “ochii tăi ca două stele etc.”, de aveam două orgasme de una singură până se gândeau ei c-ar fi cazul să meşterească oareşce. Închidem paranteza, fingers crossed pentru un viitor mai echilibrat…

Să fie clar: eu şi period sex egal love, dar nu chiar prima dată! Şi mai ales nu după atâta alcool încât să n-ai chef nici să cauţi cârpe şi prosoape şi dopuri de plută. Cam asta încercam să-i îngaim suav masculului, care până la urmă o-nţeles şi, resemnat, a căzut într-un somn mai mult chinuit cu mine alături. Când s-a trezit, bietul de el m-a privit cu o faţă tumefiată şi o grimasă de zici că-l desenase Picasso, zicându-mi aşa:

– Pfua, ce gust de şosete murdare am în gură…

Iar eu de colo, senină ca o floare şi degrabă săritoare:

– Ăă, vrei un Big Red? :D

El:

Eu:

Abia apoi mi-a picat fisa. Şi da, am râs cu lacrimi. Căci cine naiba cheamă acasă un bărbat pe care-l ţine în erecţie toată noaptea pe motiv de feminităţi lunare şi apoi îi oferă nonşalant un fuckin’ Big Red?! Sau mă rog, fără partea cu fuckin’. :))

P.S. Staţi liniştiţi, un happy end tot există: m-am revanşat atât de mult faţă de el încât l-am cuplat cu o tipă super mişto, şi-s împreună şi fericiţi până-n zilele noastre. Iar eu mă bucur cu atât mai mult pentru ei, că mi-s dragi nevoie mare. :x

3 Comments

Nu lucrez în învăţământ şi e bine aşa

Acum vreo 5 ani, când fundul meu imens şedea încă foarte comod pe băncile facultăţii, aveam o profesoară de pedagogie/didactică/metodică foarte severă, dar în acelaşi timp extrem de inteligentă şi de cool. Genul de persoană pentru care făceam cu toţii un efort şi învăţam de ruşine, pentru că-ţi crăpa obrazu’ ca gheaţa din Ice Age dacă te afişai nepregătit în faţa cuiva care impune atâta respect. De la ea am învăţat ce înseamnă să fii un profesor bun şi ţin minte că orele ei de cursuri erau printre cele mai intense din facultate. Oricum eram studenţi la Litere şi simţeam înzecit tot ce ni se spunea (pentru că, nu-i aşa, suflete sensibile de filologi), dar profa asta avea şi stilul ei specific de-a turna gaz pe foc. 3 ani întregi ne-a ţinut acelaşi discurs despre cum, ca viitori dascăli, rolul nostru este printre cele mai importante: să formăm cultura şi să modelăm caracterul elevilor astfel încât să se poată integra în societate.

Prin anul 3, când nivelul I al modulului pedagogic se încheia şi noi puteam deveni profesori pentru clasele V-VIII cu acte în regulă, presiunea era cu atât mai mare. La un seminar, cineva nu tocmai coerent se chinuia să prezinte un proiect de lecţie şi profei îi sărise pe bună dreptate ţandăra. Ca de obicei, critica nu-l viza direct pe Xulescu, ci ni se adresa direct tuturor, de data asta pe un ton ridicat:

– Orice aţi face în viaţă, orice drum aţi alege, trebuie să fiţi cei mai buni. Dacă nu puteţi să fiţi cei mai buni, alegeţi alt domeniu până reuşiţi. Dacă măturaţi străzile, fiţi cei mai buni la asta.

Impactul psihologic a fost cu atât mai mare cu cât îndemnul venea de la ea. Ştiu că am ajuns acasă smiorcăindu-mă de-a binelea, punându-mi mari semne de întrebare în privinţa viitorului şi dacă aş putea fi vreodată cea mai bună în domeniul pe care mi l-am ales. Cred că ăla a fost momentul când am exclus ideea de a mă face profesoară. Miza era prea ridicată, frica de eşec prea mare, rezultatele prea evidente şi nici salariile prea îmbietoare, nu că între timp s-ar mai fi schimbat ceva… Interesant mi se pare că jumătatea mai netalentată în ale pedagogiei (ce să mai vorbim de filologie) dintre colegii mei are astăzi, totuşi, o carieră începută în învăţământ. Iar noi, ceilalţi, îi privim cu îndoială de pe margine şi, când nu oftăm “săracii copii…”, ne întrebăm cum ar putea fi ei cei mai buni într-o asemenea meserie când ştim perfect cum gândeau şi se exprimau în facultate. Poate că ei nu s-au dus acasă plângând îngroziţi în ziua aia, poate că se bălăcesc în mediocritate fără să fie conştienţi de asta, poate mediocritatea e suficientă pentru scopul ciclului gimnazial, poate judecăm fără rost, poate ne adâncim într-un elitism de căcat.

Întâmplarea face că am ajuns să lucrez într-un domeniu adiacent. Pe scurt, am avut de corectat auxiliare alcătuite de învăţători, profesori şi alţi formatori de minţi luminate, în care am găsit, printre multe alte inepţii (munţii au trei părţi: vârful, poalele şi creasta), două probleme care jur că mi-au blocat creierul:

1. Două pisici fac împreună o plimbare de 8 kilometri. Câţi kilometri se plimbă fiecare pisică?

2. Maria are 8 ani, iar Ioana are 10 ani. Peste câţi ani vor avea cele două fete aceeaşi vârstă?

Am râs cât am râs, mult şi cu lacrimi, mai ales de mutra perplexă a colegei de birou care ştia că nu-s întrebări-capcană şi care, după glumele aferente cu criogenări şi maşini alte timpului, m-a-ntrebat când nu mai hăhăiam ca descreierata:

– Auzi, dar tu te gândeşti cum ar fi să fii elev, să te scoată la tablă şi să-ţi dea o problemă dintr-asta? Ce-ai face?

Cu mintea de-acum, ce să fac altceva în afară de 8:2 şi 10-8? Pentru alte lucruri oricum cred că ar fi fost prea târziu. Uite, ăsta e unul dintre principalele motive pentru care mi-au plăcut Whiplash şi Birdman, dincolo de orice pasiune pentru muzică sau artă în general. Două filme atât de diferite – unul simplu, frust şi focos, celălalt complex, artsy şi deprimant, amândouă extraordinar de ciudăţele şi faine -, dar în fond atât de bine închegate în jurul ideii rostite pe o voce adâncă şi înţeleaptă de un Fletcher aparent deschis şi cu garda jos:

No comment