Fascination Street

The most ridiculous fear in life is the fear of being ridiculous

Bătrâneţile-n muzica rock

IPR Gherila! strig la bis.

Vreo doi adolescenţi se întorc miraţi spre mine, unul dintre ei îmi arată un thumbs up, iar un rocker cu ştate vechi, care mă ştie de când am început să intru-n circuitul rockului live de prin baruri dubioase şi neaerisite, vine la mine şi decretează surâzător:

– Hăhă, normal că tu ştii de-astea, doar eşti mai bătrână ca trupa!

“Mai bătrână ca trupa, dar tot cu vreo 10 ani mai tânără ca tine!”, îmi vine să contracarez, da’ o las baltă şi râd deoarece cunoscând personajul, ştiu că e un comentariu inofensiv şi până la urmă amuzant.

Hai să recunoaştem: nu mai am 17 ani, ca toţi puştanii din primul rând împreună, vorba cuiva. Multe s-au schimbat de acum vreo 10 ani, când am început să-i ascult pe Implant Pentru Refuz. De pildă, m-am transformat dintr-o rockeriţă într-o piţipoancă rock. Headbanging? Nu se pune problema, am vreo două bucle în crustă de fixativ şi se deranjează. Ţopăială? Pe alocuri, dar nu mă agit ca acum 10 ani, nici nu mă bestializez în moshpit cu ţintaţii. Strig nişte versuri, trăiesc concertul, dar lângă bar, nu în sufletul solistului şi c-un pas pe scenă dacă pot. Mai pune pe mine o bluză turcoaz şi nişte cercei cam prea strălucitori şi hai să dăm rewind.

– IPR Gherila! strig la bis.

Vreo doi adolescenţi se întorc miraţi spre mine… şi normal că-s miraţi, ce dracu’ o fi fost în capu’ meu când mi-am luat bluza aia sau când mi-am făcut freza? :)) Nimic în comun cu rocku’. Două universuri paralele, cel puţin din punct de vedere vizual.

Dar cum ziceam, simţeam concertul. Şi nu numai pentru că e imposibil să nu când se cutremură cârciuma din temelii; nu numai pentru că n-am mai pupat concerte din noiembrie; nu numai pentru că IPR este prin definiţie o trupă mega mişto, ci fiindcă am crescut cu muzica oamenilor ăstora (pe repeat, fie vorba-ntre noi), acord după acord şi vers după vers.

Şi ştiţi ce-i cel mai fain când eşti “mai bătrână decât trupa”? Trei chestii.

1. Că eu şi alţii ca mine am putut să-i ajutăm financiar, nu doar moral, să facă muzică bună mai departe – crowdfunding kicks ass.
2. Că reuşesc, în sfârşit, să văd oamenii de dincolo de artişti. Recunosc că la o vârstă fragedă eram uşor impresionabilă. Ce să discut eu, Roxa, cu nişte persoane atât de pline de muzică? Mi se păreau toţi fascinanţi prin prisma talentului şi rămâneam blocată în ciuda dezinvolturii lor la taclale cu pământenii obişnuiţi. Chestia foarte faină acum e că gradul de admiraţie a rămas neschimbat, dar ăla de lameness a scăzut considerabil şi, wow, am descoperit că poate sunt şi eu cool când deschid gura! Şi sunt! Căci altfel cum aş fi stat la afterparty cu vocalul meu preferat din toată rockereala românească, dansând fără ruşine pe lângă el pe sârbeasca de mai jos?

3. Că acum pot să mă înfăţişez fără nici cea mai mică urmă de jenă în faţa sus-amintitului Vita şi să-i spun: “Băi, tu ai fost şi eşti o bunăciune sexy de când te ştiu! Şi mai faci şi muzică excelentă pe deasupra!”. N-am făcut-o tura asta, da’ nu mă las. O să vină şi ocazia asta când ştiu sigur că ţine minte şi a doua zi. :D

2007 vs. 2015

5 Comments

Întotdeauna se poate şi mai rău

Uneori e dificil să mă conving de asta, dar au grijă prietenii mei să pocnească din degete şi să revin cu picioarele pe pământ. Am o prietenă-n Bucureşti care e un fel de câine de pripas în viaţa sentimentală. Fără mari pretenţii, încercăm orice, nu scuipăm nimic că cine ştie când mai punem botu’! Pe lângă ea, eu pot să mă numesc corcitură cu juma’ de sânge rasat, că de bine, de rău, ţin minte gustul de ciolan afumat şi îmi permit să fac nazuri. Acum hai, scoateţi-vă prostiile din cap şi recitiţi asta încă o dată cu cheia de lectură: e vorba pur şi simplu despre dates – pe ea o intrigă şi, în spiritul său aventuros, le caută cu îndârjire, pe mine s-a dovedit că mă depăşesc şi deci deocamdată nici nu mă mai obosesc să înaintez în direcţia aia, alegând să fac altceva cu timpul meu liber (par example pasiunea mea, somnul, care se dovedeşte cam costisitoare zilele ăstea, căci mi-am luat o saltea de pat şi-o pernă care, în banii ăia, ar face bine să ştie să presteze şi masaje… cu finalizare!).

DAR să mor io dacă nu-s invidioasă pe anumite experienţe de maidanez amoros cu THUG LIFE tatuat pe lăboanţe. Na poftim, că râd mintenaş de-o lună (după ce pe moment o certasem că iese cu toţi dubioşii):

Şi zvânturatică precum o ştiu, normal că se duce şi la second date cu tipul. Că o intrigă şi se distrează, deşi nu are idee de ce-o mai fi chemat-o şi a doua oară, la cât părea ăluia să-i fi păsat. Concluzia firească? Băi, poate tipului i s-o fi făcut foame!

3 Comments

Cel mai original mărţişor evăr

Amu’ io nu-s convinsă că “original” are superlativ, dar… să vă zic. Vineri seara îmi aduce un curier mega terminat, care gâfâia după trei etaje ca după un semimaraton, un pachet de la acelaşi mascul din postul precedent. Uuu, cu ce ocazie? Desfac şi văd şnurul alb şi roşu. “O, căcat. Duminică-i întâi!” fu primul gând care mi-a străfulgerat mintea. Studiez conţinutul pachetului, văd un mărţişor cu buburuză şi ceva împletitură dubioasă.

“Nu e nu ştiu ce, da’ ce bine că-l am şi nu mai tre’ să-i caut ceva mumei!”. Egoism? Tăceţi, că maică-mea mi-o luat de 1 Martie un tricou pe care scrie LOVE. Mie. Roxa. FML. Pe care o să-l port, desigur, pentru că e de la maică-mea şi m-a înduioşat, oricât de total necorespunzător personalităţii îl găsesc.

NOROC că am inspiraţia să citesc biletul de pe verso. Pardon, de citit îl citeam oricum. Noroc că mă prind că ceva e dubios, că de-obicei nu-s atât de ‘teligentă.

Dau să-l pun deoparte, da’ numai handjob am în faţa ochilor. Handjob? Nu se zice handmade? Şi apoi desfac cutiuţa şi privesc mai atent.

Yup. Am primit mărţişor în formă de pulă. Ceea ce e OK, că nu mai avusesem de ceva vreme un obiect falic bun de purtat.

2 Comments

Valentine’s

Tăceţi. Ştiu c-a trecut. Dar eu abia astăzi am primit pachetul de la un mascul care, chipurile, e amorezat. Şi care pachet, venind de departe, conţinea şi-o scrisoare 3/4 mushy-gushy, la sfârşitul căreia sus-numitul mascul povestea că iarăşi mă visase. Dar cum? Ei bine…

It was quite funny, you were bending over to pick something up and your ass looked like a huge heart.

Dragoste adevărată, ce mai. b-)

No comment

Un pic de nostalgie

Au trecut şi sărbătorile, acest sughiţ al cotidianului din care ne oprim acum dând pe gât apa stătută a ultimei duminici libere. Pentru unii e ok, doar sincopa obişnuinţei nu înseamnă altceva decât o plonjare în introspecţie, şi nimeni cu o capacitate de autoanaliză oricât de precară nu găseşte iarbă mai verde pe partea cealaltă. Pentru oamenii cu viaţă activă, care-n două săptămâni şi-au vizitat tot arborele genealogic, au fost la concerte, au ieşit de revelion în stradă, au mers la schi, s-au strâns la un boardgame şi au avut timp şi să ajungă la zi cu filmele şi serialele… ei bine, e cu două secunde mai tragic.

Eu sunt undeva la mijloc. Am tăiat de pe lista groazei drumul până la Bucureşti şi mersul propriu-zis la muncă, dar după sărbători se resimte de fapt cea mai acută durere dintre toate, şi anume că, până la urmă, eşti înconjurat de oameni pe bază de proximitate, nu de afinitate. Nimeriţi, nu potriviţi. Că prietenii ţi-s împrăştiaţi prin dumnezeu ştie ce cotloane ale ţării sau lumii, că-i vezi (sau nu) de două ori pe an şi de fiecare dată rămâi prostit de cât de faină ar fi viaţa dacă. Dacă ce? Dacă vieţile lor de oameni inteligenţi şi creativi s-ar putea împlini şi aici, nu la mama dracului, dacă, la naiba, ar fi şi ei un pic mai sentimentali şi s-ar rupe mai greu de vatră, aşa ca tine, care te-ai întors şi ai avut norocul chior să găseşti un job care te face să pui capul pe pernă fericit şi să-ţi construieşti un viitor începând de aici, vaccinat forţat împotriva bolilor de oraş mic.

Ştiţi care-i cea mai grea boală a oraşului mic? Învârtitul în jurul cozii. Faptul că, în privinţa oamenilor cu care ai alege să te înconjori te simţi ca-ntr-o alimentară comunistă: nu este lapte, nu este carne şi pâinea se primeşte cu raţie. Ştiţi care-i cea mai grea boală a oraşului mare? Tot învârtitul în jurul cozii, numai că de disperare. Alimentara devine un hipermarket consumerist în care vezi de toate şi nu-ţi permiţi nimic, fiindcă toţi oamenii au găşti şi prieteni şi vieţi în care nu mai e nevoie sau loc de tine. Dar aş fi cea mai mare ipocrită dacă m-aş plânge. Faţă de alte perioade, în ultimul an am mutat munţii din loc în privinţa vieţii sociale. O veni cu raţia, dar pâinea e sfântă. :) Nu mă plâng, dar…

Între Crăciun şi Anul Nou mi-a scris un fost coleg de liceu pe care nu l-am mai văzut de fix 10 ani. Ştiţi, genul de om conştiincios şi muncitor care nu pierde vremea pe Facebook şi despre care nu mai ştiam chiar nimic. Nici nu ştiu de unde să încep să explic cât e de special omul ăsta. Am fost colegi fix un semestru, până când ai mei s-au hotărât să mă mute de la liceul ăla behind my back şi nici să nu mă lase să-mi mai văd colegii la – deh, copilării – colindat cu clasa în acel an. O ruptură urâtă după altă ruptură urâtă – înainte de semestrul ăla am fost în altă clasă. Şi vă miraţi de ce îmi place stabilitatea? Păi după ce schimbi trei clase-n liceu nu-ţi mai arde veci de viaţă aventuroasă din punct de vedere social. Nu te mai plictiseşti de oameni şi nu-i mai consideri simple bunuri de consum. În fine. Înapoi cu 10 ani, el făcea parte din gaşca noastră faină de două gagici şi doi feciori – salutări Teo, Cosmin, Alin. Genul de oameni care îmi ascultau cu drag toate căcaturile pe care le debitam în perioada aia zbuciumată de adolescent suferind, care mă ajutau bucuroşi să scot apa din barcă după furtună fără să-şi dea seama, oricât de cheesy sună asta. Au fost singurii cu care am putut să vorbesc aşa. Because such is life, nici nu mă mir că fericirea a ţinut numai un semestru şi s-a terminat prost. :) Of course.

Ideea era că omul ăsta deosebit m-a căutat după ce eu renunţasem, căci dacă Facebook nu e, ce dracu’ e? Şi chiar dacă dintr-o aliniere tâmpită de planete n-am apucat să ne vedem, am vorbit de parcă nu ne-am văzut de alaltăieri. Chestii random, glume molcuţe pentru că încă nu mai ştim cât ne permitem, toate curgând cu o frazare şi un ritm noi dar familiare, toate indicând că… băi, de ce-o fi Germania aşa departe? Şi Franţa – Teo. Şi Bucureşti – Cosmin. Egoistă şi veşnic nemulţumită, ca întotdeauna, nu-mi ajunge “să păstrăm legătura”. Nici cu ei, nici cu alţii. Doesn’t it just eat you on the inside?

Dar de mâine să dansăm din nou vals cu rutina, să ne înconjurăm cu oamenii de la muncă şi să ne prefacem că sunt importanţi. În timp vor deveni, până când apucăm să luăm din nou o pauză.

1 Comment

2015 resolution: make friends who play Catan on a regular basis

Conversation with best friend after too many people have told me they’d played Catan these holidays.

Me: I find it really sad that I’m the only person on this planet who knows shit about playing boardgames. I think I only played Monopoly once.

Him: Well, you had other social activities… like sex. And drinking. And loud music.

Me: Yeah but sometimes I just wish I had a group of friends who play Catan instead of goddamn strip poker.

Him: :)) I know you wanna see my boobs, but Catan is so dorky.

Me: I know, right? I think so too and I don’t even know how to play it. Maybe that’s why I don’t have friends who play Catan.

Him: I’ve played that game. It’s… sort of like Warcraft, but without the fights.

Who wants friends who play Catan anyway? Or friends, for that matter. Fuck this, the grapes shall forevermore be sour.

1 Comment

În Ardeal, 1 Decembrie e confuz

SMS azi de la un ungur (v-aţi fi dat seama şi dacă nu precizam):

Bună! :) Nu ştiu dacă există vreo urare specială pentru ziua de azi, da’ îţi doresc sărbătorire şi aniversare fericită! :) Este ziua românilor de pretutindeni :)

Răspund:

:)) Szia es köszönöm szépen, szívem! Nu ştiu dacă ar trebui să-ţi urez asemenea sau să mai aştept până în 20 august, 15 martie etc. :))

El:

:)) :)) Nu ştiu nici eu, că nu le prea aniversez.

Să scoată cineva pălinca şi recentul descoperit Unicum de prune, că p-aici nu prea-i nevoie de ocazii speciale să bem laolaltă.

chiar aş vrea să dau o sursă la chestia asta, da’ e atât de veche încât cine dracu’ mai ţine minte!

2 Comments

Trezitul la ora 6 dimineaţa dăunează grav orientării sexuale

Cu excepţia weekendurilor, se face mintenaş un an de când mă trezesc în fiecare zi la 6 AM. În timp, chestia asta are efecte nefaste asupra organismului, care organism nu poate nicicum adormi înainte de ora 12 noaptea, mai ales în ultima vreme. Da’ n-aş fi bănuit vreodată că o să se-ajungă la incertitudine în privinţa orientării sexuale!

Să vă explic.

Azi-dimineaţă am ajuns la muncă şi am constatat că mi-am pierdut un cercel. Argint cu chihlimbar, cadou de la draga de Blondă, deci cu valoare sentimentală infinită. OMG, panică. Fireşte, ce poţi să faci în cazul ăsta? Înnebuneşti pe toată lumea. Am pus colegii să-l caute. Am sunat-o pe muma, care-a scrutat nemilos covoare şi gresii. L-am sunat pe Jason, şoferu’ de microbuz (!), care-a căutat şi sub tapiseria scaunelor din maxi taxi. NIMIC. Futu-i cercelu’ lu’ peşte prăjit! Cum să pierzi un cercel în 500 de metri, cât am făcut de-acasă până în staţie? Bleago!

După o zi de muncă şi câteva ore de shopping în care m-a tentat inclusiv să-mi cumpăr ALŢI cercei cu chihlimbar, îmi aduc aminte… Dimineaţa, înainte să plec, am avut un moment în care am realizat că mi-am pus un singur cercel în ureche. Staţi, it gets better. Am făcut ceva în sensul ăla, că doar cine pleacă de-acasă cu un singur cercel în ureche când încă nici n-o crăpat de ziuă afară?… OK, nu răspundeţi la întrebarea asta. Da’ ghiciţi ce-am făcut! Simplu, am mutat cercelul. Din urechea stângă în aia dreaptă. From left to gay. Problem solved! Long live 6 AM! Go, Roxa! <:-P

Cercelul lipsă era acasă, bine-mersi. Tre’ să fac ceva cu programul ăsta, altfel peste vreo două luni apar machiată la un singur ochi şi mă declar zoofilă. Fuck my life.

No comment

Să nu te iei în serios e o chestie sexy

Trei lucruri n-am crezut că o să-ntâmple anu’ ăsta: să-i văd live pe QOTSA (check), să-l văd live pe Jack White (check – tu de unde-ai mai apărut, mă? – nici prin cele mai faine vise nu mi te imaginam în fuckin’ ROMÂNIA!) şi să avem un preşedinte sas, nene. Aşa ceva! Trei doamne şi toate trei s-au întâmplat, dintre care cele mai importante-s primele două. Bine, şi ultima, deşi am pus ştampila cu mai multă convingere în turul I. Într-al doilea, să fim serioşi, dacă era contracandidat un broscoi râios îmbrăcat în tutu roz, clar că l-aş fi ştampilat pe el, nu pe şoarec.

Şi apropo de şoareci, o să m-apuc acum de tradus o carte de poveşti cu unul. I love my job. :D

Şi apropo de job, băi… deci… nu ştiu cum s-o zic p-asta fără să sune ca şi cum aş sprijini re-re-re-intrarea UDMR la guvernare sau autonomia, da’ iubesc ungurii. Pe-ăştia de la mine din firmă în primul rând, ăştia care stau după mine vinerea până aproape de miezu’ nopţii, să terminăm cartea şi s-o trimitem la tipar; ăştia care stau cu mine-n staţia din Livezeni fuckin’ sat şi se străduiesc s-o rupă-n româneşte până vine microbuzu’, cu toate că nu le e deloc la-ndemână şi  chit că ei-s 5 şi io una; şi – mai presus de toţi – ăştia care înţeleg că râsul nu înseamnă răutate şi că o perlă e o punte de apropiere, nu o tragedie. Aştia în preajma cărora nu trebuie să-mi trec observaţia gramaticală prin zece filtre de political corectness când, de fapt, tot ce am de comunicat e “hăhă, ai dat-o-n bară, hai să râdem despre asta şi să mă pui şi pe mine să vorbesc în maghiară – o să vezi că zici c-am avut o comoţie cerebrală!”. Să nu te iei în serios o chestie sexy. Autoironia e o altă chestie sexy. Şi umorul, hah, e CEL mai sexy. Păcat că lucrez într-o firmă majoritar feminină. :))

S-o luăm deci pe femeia de serviciu. Într-una dintre nopţile când m-o apucat răsăritu’ de lună corectând cărţi şi intrând în fibrilaţii cu tiparul, am găsit juma’ de minut pentru o pauză de pişare. Ies pe coridor şi o găsesc pe Steluţa sprijinită-n coada aspiratorului. Actually, greşesc. Steluţa e un nume de onoare pe care îl acord tuturor femeilor de serviciu by default, după cea care ne suporta zilnic la Metropotam, unde la sfârşitul zilei o aştepta uneori o veritabilă cocină – şi biata femeie n-a zis nimic niciodată! Prin extensie, Steluţa de la actualul loc de muncă devine Szteluczá.

Aşa. Deci Szteluczá tresare când apare şi io încerc să mă scuz că probabil o ţin pe loc. Răspunsul ei? De geniu!

– Sper că nu aşteptaţi să plec eu… Mai am de stat.
– Nu nu nu, staţi neliniştită!

Şi neliniştită am stat pân-am trimis cartea la tipar!

Azi a avut un coleg, tot ungur, o mişcare de maestru. Bagă capul pe uşă şi mă-ntreabă foarte serios:

– Auzi, cum se zice corect, “ai reprezentanţilor” sau “ale reprezentanţilor”?

:| De obicei incontrolabilă când e vorba de reacţii spontane, reuşesc să-mi stăpânesc râsu’, da’ prea târziu. Colega de birou începe să hohotească cerându-şi scuze, printre lacrimi, că nu se poate abţine. Pufnesc şi io, doar ce să şi fac. Apuc să-l văd cu coada ochiului pe coleg, care dându-şi seama că probabil a comis-o, se chinuia s-o dreagă liniştind-o pe colegă-mea:

– Stai liniştită, e OK! :D

Poftim?… :)) Printre sughiţuri, apuc să-l întreb totuşi LA CE dumnezeu se referă reprezentanţii ăia *snort snort*, că-i important. Nu ştiu dacă s-a lămurit. Nu ştiu dacă se lămureşte cineva vreodată la explicaţii cu al-a-ai-ale. Cert e c-am râs şi-o să mai râd atâta timp cât nu se cramponează nimeni de bariere lingvistice şi orgolii fără sens.

Până una-alta, la capitolul învaţă maghiara fără să ştii cum dracu’ se pronunţă ce citeşti acolo, am ajuns la proverbe şi zicători. Tind să cred c-or deveni utile.

7 Comments

Evil bitch is evil no more

Ajung la concluzia că viaţa insistă să-mi dovedească, dacă mai era nevoie, că dacă încerci să împaci pe toată lumea, dacă să încerci să fii the good guy, să nu deranjezi şi să nu incomodezi pe nimeni nici măcar cu prezenţa eşti un dobitoc naiv. Absolut toate lucrurile dubioase sau de-a dreptul nasoale din ultima perioadă s-au întâmplat din cauză că am încercat să fac să fie bine.

Cu excepţia faptului că mi-am spart un dinte. Aia o meritam. Just karma taking its toll. :D

Nici măcar nu e vorba despre genul ăla de bine despre care se poate glumi cu mama. Nu. Mai degrabă binele care înseamnă mersul senin pe bicicletă pe o autostradă pustie, cu nişte căşti pe urechi pentru autismul perfect, iar de undeva din lateral – o scurtă îmbrânceală a unui picior atletic iţit dintr-un tufiş, care te face să pici grămadă fără s-apuci să te sprijini şi s-aterizezi într-o rână. Şi priveşti prostit în jur fără să înţelegi exact ce ţi se-ntâmplă, după care zici mersi c-aveai casca de protecţie pe ţeastă şi nu s-a împrăştiat pe asfalt mai mult decât bicicleta.

Nu ştiu, pana mea, alegorie tâmpită.

Câteodată mi-ar plăcea să am şi eu instinctul ăla gregar de răutate gratuită, care e cu două secunde mai autentică, deci mai nobilă decât răutatea preventivă – adică cea mai înaltă treaptă pe care m-ar obliga circumstanţele să păşesc. Deocamdată rămân la o formă de blob maritim când e vorba de aşa ceva, şi anume răutatea de ripostă de mâna a cincea. Pe scurt, aia pe care ţi-e silă s-o faci, dar trebuie, pentru că nu-s cea mai răbdătoare persoană din lume şi cu agresivitatea pasivă nu mă împac pe termen lung. Şi atunci încerc întâi cu replici sau reacţii cleioase şi leneşe, de consistenţa pâclei vulcanice, cele tăioase fiind un fel de final destination sub toate aspectele. Ştiu că zic de multe ori că-s evil bitch. Nu-s. Cum poate empatia să ne fie cel mai mare vrăjmaş şi cel mai mare aliat deopotrivă, cum?

3 Comments