Sigur n-am fost la camera ascunsă?

E greu. E greu să mai găseşti ceva CU ADEVĂRAT amuzant când te distrezi zi de zi cu nişte colegi brici, cel puţin la capitolul poante. E chiar dificil să mai râzi de-un filmuleţ de pe YouTube când ţi se perindă pe sub geam cei mai macho colegi din firmă, suflând balonaşe de săpun sau călătorind artistic pe-un stivuitor ca-n scena de pe prora Titanicului.

E greu şi când stai în oraşu’ ăsta bilingv şi plin de trolli nesimţiţi (dar nu mai puţin amuzanţi). Venise-ntr-o zi o colegă şi, foarte îngrijorată că tre’ să-şi povestească păţania mai departe şi ratează tocmai esenţialul, ne-ntreabă:

– Cum se zice-n română la porc de sex feminin?

Noi… :|

– A fost un domn la Profi şi i-a cerut vânzătoarei, care era unguroaică, crenvurşti de scroafă, apoi s-a luat de ea că nu ştia ce-i cere.

Asta e lumea-n care trăim. În acelaşi univers (deloc paralel, din păcate), primesc vineri un telefon într-un moment inoportun, din care eu am înţeles doar că mă căuta cineva de la Billa (de ce?!), iar acel cineva a înţeles că tre’ să revină altădată. Azi sună iar telefonul; aceeaşi duduie:

– Bună ziua, de la Billa vă sun… Aveţi un moment să… ?
– De unde aveţi numărul ăsta? mă răstesc eu.
– Dvs. l-aţi completat când v-aţi făcut cardul Billa.
– Eu nu mi-am făcut niciodată un card Billa, am doar un chiţibuş de reduceri de la părinţii mei, aşa că nu se poate.
– Ba da. Vă numiţi Corbuţa Perfida?
– Cor… cum? întreb, crezând că n-am auzit bine.
– CORBUŢA PERFIDA, îşi pierde gagica răbdarea.
– Hahahaha… hahahaha!! =)) Nu, nu mă cheamă aşa.
– C… o… r… Sau Corobuţa? descifrează ea nedumerită de pe foaie. Nu, Corbuţa!
– LOL, cum să mă cheme aşa?!
– Nu sunteţi din Iaşi?
– Doamnă, am eu accent de Iaşi?
– Este mai puţin relevant, poate v-aţi mutat recent…

Mie-mi jucau deja lacrimile-n ochi, la mine-n birou era strânsă mai multă lume care privea scena amuzată, da’ cel mai frapant lucru era că tipa de la celălalt capăt al (ne)firului nu părea deloc să se sinchisească. De parcă să te cheme Corbuţa Perfida e cel mai normal lucru din univers.

– Deci nu sunteţi Cor…
– NU! NU SUNT! Şi uitaţi de numărul ăsta de telefon! închid io-n cele din urmă, să pot râde-n pace.

Acum aştept să apară înregistrarea pe undeva, că sigur e o farsă. Nu de alta, da’ refuz să cred că-n lumea asta există cineva care are numele de familie Perfida. Sau că şi-ar boteza cineva copilul Corbuţa (oricât de mare fan Game of Thrones ar fi!).

Ce ar trebui să ne amintească de fapt Vinyl, dincolo de muzică

Mereu insist până par ciudată când mă uit în ochii oamenilor, dar rar mai găsesc acolo câte-un zvâcnet nebun. Cel mai des văd cum peste o culoare uneori frumoasă, alteori banală, s-a aşternut pâcla spiritului şi a minţii. “Oglinda sufletului” s-a ponosit; nimic nu se zbate şi nimic nu o să mai tresară vreodată. Cunosc orbi cu chipuri mai expresive decât nălucile astea.

Noi, ăştia cu o doză de nebunie mai mult sau mai puţin lăuntrică, mai bine sau mai prost mascată, ne recunoaştem între noi. De cele mai multe ori ştim că scânteile noastre nu fac casă bună cu artificiile altora şi de aceea suntem aşa disparaţi, rătăciţi, de multe ori singuratici. Deseori se-ntâmplă să apreciem bonomia stafiilor – ne face bine, ne temperează şi ne aduce pe făgaşul normal.

Dar apoi cunoaştem pe cineva. Ne pică în mână o carte. Ne trece pe la urechi o piesă. Ne împinge curiozitatea să vedem un film.

Vinyl.

Şi brusc ne reamintim cine suntem de fapt.

Episodul pilot a avut premiera săptămâna trecută. Are două ore şi l-am văzut de cel puţin trei ori, pe-ndelete sau pe nerăsuflate. Azi m-am uitat la al doilea şi prima jumătate mă tentează cel puţin la fel de mult.

Îţi aduce aminte…

… nu doar ce e în spatele succesului răsunător al unor trupe, nu doar că business-ul şi talentul nu sunt două universuri paralele, nu doar de celebra mafie a caselor de producţie şi corupţia radioului, nu doar că uneori muzica salvează, NU DOAR CĂ EXISTĂ SERIALE CARE AU COLOANĂ SONORĂ SEPARATĂ PENTRU FIECARE EPISOD!!! (how cool is that, though?), ci şi că… nu există nimic mai durabil în viaţă decât o pasiune adevărată; memoria o să te-nşele, dragostea o să se dilueze, prietenii o să se îndepărteze. Dar pentru ceea ce ştii şi îţi place să faci merită să te duci până în pânzele albe.

Mă uit la taică-meu – i-au plăcut dintotdeauna maşinile. În tinereţe era un împătimit al kartingului. Apoi a ajuns şofer în armată, mecanic auto, şofer de TIR, patron de firmă de transport – one man show. Firma s-a închis, TIR-ul a fost furat aproape legal, dar el n-a încetat să călătorească şi să-mi povestească despre modele de maşini, bujii, jigleruri şi supape (trăsni-le-ar). The good kind of crazy.

Muma, pe de altă parte, nu mă lasă s-o ajut să fie ceea ce este după ce societatea a încetat să mai aibă nevoie de ea. Long story short – the bad kind of crazy. Nu fiţi ca muma.

Citiţi Zorba Grecul, e despre dragostea de viaţă. Citiţi La răscruce de vânturi, e despre dragostea de moarte. Citiţi Maestrul şi Margareta, e despre… dragoste. Ascultaţi Led Zeppelin dacă sunteţi old school. Ascultaţi Arctic Monkeys dacă demenţa voastră cere ceva modern. Ascultaţi Nirvana oricând. Ascultaţi fuckin’ Taraf de Haïdouks şi Fanfara Ciocârlia.

Citiţi, ascultaţi, desenaţi, traduceţi, uitaţi-vă la filme, cântaţi cu o trupă sau sub duş, croşetaţi sau creşteţi flori, luaţi-vă un acvariu sau săriţi cu paraşuta, jucaţi-vă biliard 8 ore şi Mortal Kombat încă vreo 5. Faceţi ce vă place; pasiunea nu vă dă voie să vă stingeţi lăuntric.

Despre asta e Vinyl, dincolo de muzică. Serialul ăsta monstru e securea care se-nfige în toate labele şi bocelile pe care le asculţi şi îţi arată nu (doar) cum era rock’n’roll-ul în anii ’70, ci (şi) cum devii tu, iubitor al genului, când muzica e îmbrăcată în mantia contextului. Te face să devii selectiv, lucru important nu numai în muzică, ci şi în viaţă. Şi te îndeamnă să nu-ţi laşi ochii să-şi piardă tăişul. Nu muriţi tot câte-un pic, privirea vă trădează.

ExageRoxa sau cum nu mai încap în casă de cărţi

Scriu, traduc, editez, corectez, citesc, mi le doresc şi le primesc – viaţa mea e all about books. În vară sunt nevoită să-mi transform un perete întreg în bibliotecă; chiar nu mai încap în casă de ele. Ştiţi genul ăla enervant de oameni care întreabă miraţi “Dar ce faci cu atâtea? Nu le citeşti pe toate”. N-o să mă duc atât de departe încât să fiu de acord chiar cu tot ce-a zis nenea ăsta, însă ce spune Umberto Eco – pe care-ar trebui să-l respectăm fiindcă ne bagă-n buzunar pe toţi când vine vorba de intelect – e de pus pe toate citatele motivaţionale şi pozele cu pisici de pe internet, da’ mai ales de ţinut minte:

The writer Umberto Eco belongs to that small class of scholars who are encyclopedic, insightful, and nondull. He is the owner of a large personal library (containing thirty thousand books), and separates visitors into two categories: those who react with “Wow! Signore professore dottore Eco, what a library you have! How many of these books have you read?” and the others — a very small minority — who get the point that a private library is not an ego-boosting appendage but a research tool.

Acestea fiind zise, priviţi şi vă minunaţi de ce mi-am mai luat. În primul rând, un pachet imens de la Taschen.

Rock Covers e cu şi despre artwork-ul albumelor rock. O carte bună de ţinut pe măsuţa de cafea şi pe care s-o răsfoieşti zilnic. Singura problemă e că nu găseşti măsuţă care să susţină ditamai tancul. M-a îndoit de spate pe ruta Livezeni-Dâmbu. So fuckin’ worth it.

doar aşa pot zice c-am văzut un tanc în staţia din Livezeni sat…

Un Klimt pe scurt şi un Dalí – pretty self-explanatory. Probabil oamenii mei preferaţi din tot ceea ce înseamnă arte plastice.

Iar Keel’s ‘Simple Diary e un deliciu. Nu doar că sintetizezi tot ce ţi se-ntâmplă zilnic şi extragi ce-i mai important, dar are şi tot felul de giumbuşlucuri care te ajută să-ţi pui propria personalitate în perspectivă. E ca un fel de oracol cu întrebări şi aluzii de adulţi.

mai multe nu v-arăt, că devine personal ca un blog :P

Mai departe. Am cedat, mi-am luat Diary of a Wimpy Kid 1-9 + DIY book. Ce colorate şi mişto sunt! Iar ilustraţiile – mega haioase, n-avea rost să le stric privindu-le doar pe Kindle. Vedeţi că sunt reduse aproape la jumătate pe okian.ro – iar oamenii ăştia au lichidare de stoc şi alte oferte tari pentru oameni cu mai mult spaţiu în casă decât mine. Check them out!

şi de când voiam să m-apuc de propriul comic…

Şi nu în ultimul rând, am primit ceva ce-mi doream de mult: Istoria frumuseţii, să-ncheiem rotund tot cu Eco. :) Mulţumesc, F!

Overall, what a lovely bookish week. Păcat că eu am timp doar să avansez cu un capitol din A Song of Ice and Fire pe zi. :))

Ce ne facem, dom’le, cu filologia?

Dacă mai era nevoie, săptămâna care tocmai s-a-ncheiat mi-a dovedit încă o dată că ceva-i greşit cu absolvenţii terminatorii de Litere. La lucru, pe biroul meu aterizase un proof. Pentru cei pe care soarta i-a ferit de meserii în edituri, proof-ul este un fel de preview al unei cărţi, care soseşte prin curierat de la tipografie pentru ca tu, responsabil de proiect, să verifici dacă totul e OK, începând de la culori până la înşiruirea paginilor pe coli etc.

În fine, nu vreau să intru-n prea multe detalii tehnice. Ideea e că am văzut un 3. în dreapta-sus, pe coperta din faţă, şi m-am dus la tehnoredactori să vedem ce-i de făcut. Ce-a urmat e halucinant.

Eu:
– E un 3. pe copertă; o să creadă lumea că e volumul 3 din ceva serie şi nu mai cumpără cartea. Induce în eroare, hai să-l scoatem.
DTPist 1:
– Ioi, da’ nu mi se pare aşa mare greşeală, nici nu se vede pe fundalul ăsta…
DTPist 2:
– Plus că e greu să faci în Photoshop să rămână dedesubt fix la fel, e copertă.
Eu:
– Dar chiar nu e OK…
DTPist 2 (întoarce foaia):
– Pff, pe coperta IV e invers!
Eu:
– Thulai, ăştia or dat pe spate flip la 3.!
DTPist 1 şi 2:
– Nu se poate să rămână aşa, mai ales pe spate.
Eu:
– CE?! Pe spate pare un semn oarecare, în faţă e clar un 3. De ce-i mai grav ăla de pe spate?
DTPist 1 şi 2:
– Pentru că e un 3 scris greşit.
Eu:
– …

cam aşa ceva…

Până la urmă s-au hotărât că dacă-l scot pe ăla grav, fac un efort să nu rămână nici ăla mai puţin grav. Iar io, ca să nu mor proastă, am întrebat alţi doi DTPişti care-i faza.

DTPişti 3 şi 4:
*explică doct acelaşi lucru ca DTPiştii 1 şi 2, doar că în mai multe cuvinte*

Eu:
– Hm, tre’ să-l întreb şi pe DTPistul 5, pare mai normal ca voi…

Concluzie nu este alta decât că filologii sunt greşiţi, având în vedere că doar în birou la mine am găsit susţinere. :)) Cumva, chestia asta mi-a amintit de vizitele anuale din perioada Şcoala Altfel. Ăştia mici au în fiecare an o săptămână în care fac tot felul de activităţi practice, care implică şi vizite la firme, să vadă ce să (nu) se facă atunci când vor fi mari. Aşa ajung şi la noi în bătătură, iar the boss lady, de fiecare dată când le face turul editurii, ne prezintă astfel:

– Ăsta e biroul de corectură. Aici se fac texte, aşa că nu prea aveţi ce vedea. HAIDEŢI SĂ MERGEM LA ILUSTRATORII CARE DESENEAZĂ COLORAT PE PLĂCI, YEEEY! \:D/

Iar noi râdem, normal. Naiv să fii să crezi că, pe măsură ce omul de rând se dezvoltă, textele vor deveni vreodată mai interesante pentru el decât ilustraţiile. Ceea ce nici nu mă deranjează foarte mult; aşa e în firea lucrurilor, aşa e natural. Impactul vizual şi auditiv sunt imediate, textul trebuie procesat şi trecut prin filtrul gândirii pentru a mişca ceva în tine.

Anul trecut, chiar după plecarea prichindeilor, colega de bureaux mestecă sictirită nişte chec ars şi se trezeşte grăind:

– Pff, ce chec naşpa. Apăi… *îndeasă tot checu-n gură* la filologie mere… ¯\_(ツ)_/¯

… însumând astfel condiţia omului de Litere în societate şi tot ce n-o să pricepem veci când vine vorba de logică în lupta cu designerii.

Limba în sexting

Chestia asta a avut de două ori succes răsunător în rândul gagicilor în weekendul ăsta… şi nici măcar n-am povestit-o live. Aşa că hai, bine, fie, prinde bine printre-atâtea boceli…

Acu’ vreo doi ani am făcut ce-am făcut şi am reuşit să mă cuplez cu un ungur. Şi fiind încă-n faza de teasing, sms-urile erau sfinte. După ce ne-am mai văzut o dată, texting-ul s-a transformat, fireşte, în sexting… sau a încercat, căci încurcate-s căile limbilor materne. :))

La-nceput nu mi s-a părut mare filosofie şi n-am prea luat în seamă faptul că nu pricepeam nimic. Ca orice gagică vag prinsă, eram convinsă că masculul nu făcea altceva decât să fie foarte timid şi mai ales subtil. M-am prins io că ce zicea trebuia să fie ceva sexy, aşa că până la urmă am lăsat politeţurile deoparte şi i-am descris foarte simplu ce se petrece, să fiu sigură că pricepe chiar dacă româna nu-i limba lui maternă. Răspunsul? De geniu: “Îmi scot acum sula”. =)) What the…?!

Şi aşa s-a închis fereastra temporală cea magică, iar eu am revenit cu picioarele pe pământ şi-am început să râd cu lacrimi. Iar el, frustrat că nu m-a putut vrăji chiar în seara aia şi io nu mai percutam de râs la nicio tentativă ulterioară, s-a enervat şi mi-a scris cel mai tare mesaj pe care l-am primit vreodată de la un tip, indiferent de etnie: “Ooo, îmi bag pula, io nu ştiu să fut româneşte!”.

deja mi-l şi imaginez reproşându-mi (din nou) asta dacă nimereşte din greşeală pe-aici… :))

Fac un efort

…Să mai dau ceva din mine şi după ce-mi port sufletul pe mânecă la muncă, în fiecare zi. Chestia asta cu ţesutul cuvintelor literare e mai solicitantă decât aş vrea să recunosc, mai satisfăcătoare decât las să pară, dar şi mai apăsătoare pe termen lung decât mi-ar plăcea. Chiar vorbeam astăzi cu cineva – una dintre puţinele persoane pe care le mai am în preajmă care pot să cuprindă pe deplin noţiunea de traducere – despre cum pare treaba asta din exterior: ai un text într-o limbă, te apuci şi scrii acelaşi lucru în limba cerută. Nu-i o cine ştie ce piatră filosofală. Da’ până la urmă nu-i chiar aşa. Procesul presupune de fapt o agonie pe care eu, una, o gust cu nesaţ – o goană din calea limbii de lemn, a repetiţiilor, a facilului, înspre muzicalitatea frazei. (Chiar astăzi am găsit, în lista de 100 de cărţi preferate ale lui Bowie, una bazată pe o idee pe cât de faină, pe atât de plauzibilă: limbajul a evoluat din muzică.) Dar, în timp, mai presupune şi un alt fel de performance anxiety, cu apogeul într-un cerc vicios de nopţi nedormite şi sete de artă. Şi uite-aşa, din link în link, am ajuns la două chestii mişto pe care nu le ştiam… cu şi despre păsări.

    • Bluebirds – Păsări albastre care nu trăiesc în Europa, dar care, de mii de ani, apar prin cântecele şi poezii ca simbol al fericirii şi speranţei. Nord-americanii cântă şi scriu despre ele des şi colecţia voastră de muzică rock v-o poate dovedi.
    • Swan song – Asta e o chestie care mi-a plăcut la nebunie şi pe care-am găsit-o într-un comentariu rătăcit la o piesă – aţi ghicit – tot a lui Bowie: “Lazarus was his swan song”. E o idee antică: lebăda e o pasăre care tace toată viaţa numai pentru a cânta superb în clipa morţii. Iar imaginea de mai jos e deja pe perete.

Şi aşa, gândindu-mă şi fiind profund marcată c-am fost contemporană cu ziua morţii lui Bowie, mi-a tot sărit azi în ochi coperta noului său album, Blackstar. Încă având acel swan song insistent în cap, mă întrebam unde mai văzusem, acum doar câteva zile, ceva asemănător care parcă durea şi mai tare? Tot aşa, doar că o stea albă pe fond negru. Pe-o căciulă:

So long, you talented fuckers, and thanks for all the music.

Regina neîncoronată a gafelor

Eu sunt. Şi pentru ultima merit mai mult decât o coroană. Merit tronul şi cele şapte regate, plus dragonii.

1. Ajung azi mai târziu ca şeful la muncă – şef care mă căuta, fireşte. Nu-i bai, e luni şi taxiurile sunt aşa de rare de zici că trăiesc în NYC. N-apuc bine să alung pâcla weekendului de pe creier cu nişte muncă creativă, că o şi comit.

– Ahhh, ceapa lui de Google! Tot încerc să-mi dau seama cum îi zice la dall sheep în română şi numa’ Dolly sheep îmi sugerează. Plus că doar poze cu berbeci găsesc. Berbecul n-are capră?
– Ăla-i ţap, tu! se hăhăie colega.
– Are şi capră, da’ depinde cum stă oaia! e pe fază şi Buburuza.
– Pfoaai, trăzni-o-ar zoologie… murmur încălecat în timp ce astea se hlizesc de mine.

D’oh, Roxo, dacă-ţi ascultai mai cu-atenţie masculii moldoveni, pe numele lor Zdubii, trebuia să ştii:

Câte fete-n sat la noi –
Fă-le, Doamne, toate oi
Şi pe mine-un berbecuţ,
Să le fac câte-un mieluţ!

2. Se face ora de plecat acasă şi mă preling uniform accelerat către staţia din Livezeni, unde soarele arde pătimaş chiar şi la 20 de grade. După ce remarc asta cu glas tare spre deplina dezaprobare a tuturor colegilor, încerc s-o mai dreg:

– Mă ştiţi, veşnic nemulţumită.
– Eh, o să se termine şi asta, mă consolează colega de bureaux.
– Pă lumea ailaltă, zic.
– Nu-ţi doresc prea curând…
– Prea curând? Cum adică PREA curând? Adică-mi doreşti, da’ mă mai păsuieşti? :))

Ca de-obicei când îşi deschide gura filologia, restul colegilor sunt pe spate. Unul îşi aminteşte cum o colegă unguroaică i-a urat cuiva “Un sfârşit plăcut!”, uitând partea cu “de săptămână”. Şi-atunci îmi amintesc şi io de-o altă colegă şi-o gafă mai gravă. Yours (ş)truly!

– Fix pix! Când se operase don’şoara şi se pregăteau ăştia s-o mute de la terapie intensivă, mai ţii minte ce i-am urat? “Sper să ajungi într-un loc mai bun!” :|

3. Asta nu-i de azi, da’ de fiecare dată când dau cu bâta-n baltă, gândul c-am mai făcut-o de mămăligă o dată se întoarce ca bumerangul la acea primăvară. Colega de birou tocmai se-ntorsese dintr-o săptămână de concediu nasoală. Murise taică-so. Eu, ca un om pe care te poţi bizui oricând, mai ales când vine vorba de chiul întru îmbărbătarea persoanei cu care-ţi împarţi biroul opt ceasuri pe zi, am scos-o prin sătuc la plimbare. Şi mugurii dădeau în pârg, şi lalelele aşteptau albinele cu pocaluri de nectar, şi păsărelele gângureau a veselie… Şi-n tot universul ăla ferit de orice atingere citadină, am auzit un papagal! Noah, futu-i madlena proustiană.

M-apuc să-i înşir colegei poveşti nostalgice despre verzăciunile mele şi cum s-au stins ele rând pe rând. Iar ea, naivă, a pus ÎNTREBAREA. Genul ăla de interogaţie specifică unui om care nu prea a avut de-a face cu animale de companie şi care oricum e greşită oricând şi în orice circumstanţă, dar pe care puteam s-o las să treacă. Puteam să las de la mine. Totuşi, situaţia nu era prea roz. Da’ te poţi pune cu gura mea spartă? Zi, te poţi?

– Şi de ce nu-ţi iei alt papagal? mă-ntreabă.
– Da’ tu de ce nu-ţi iei alt tată?

Cortina!

O trupă cât o viaţă sau Zdob şi Zdub la Mediaş Ethnic Festival

– Mamă, cred că n-aş fi aşa extaziată nici dac-ar învia Kurt şi-ar veni să cânte Nirvana! ziceam io la-nceputul săptămânii trecute, ţopăind în şezut pe imensul fotoliu – care-arată ca tronul din GoT, numai că pufos – dintr-o cârciumă pe nume G.

atât de entuziasmată încât mi-am scrijelit (foarte profi, desigur) şi unghiile pentru ocazie

Exagerez? Nu ştiu, dar efectiv nu-mi încăpeam în piele de fericire că urma să-i văd pe dragii mei Zdob şi Zdub, în fix prima zi de concediu, în frumuseţea aia de Mediaş – care-am stabilit deja că-i mai mare şi mai gol decât Murăşu’, deci perfect! Adică… în condiţiile în care în Bucureşti mi-am mişcat curu’ la 40 de grade să-i văd de trei ori într-o lună (!) şi or trecut doi ani de când nu i-am mai prins pe nicăieri (a se citi de când m-am mutat înapoi la coteţ în Ardeal), vă cam daţi seama că eram într-un sevraj sever.

mocskos bar din Târnăveni, când deodată… Judas! \m/

Tot cam 40 de grade erau şi când am ajuns cu Vali, dragul meu preten DTP-ist (asta pentru că mi-a fost prieten înainte să-mi fie DTP-ist, invers e imposibil!), în orăşelul cu pricina. Şi pentru că afară era un cuptor încălzit de flăcările scoase pe nări de un balaur monstruos numit LUNA AUGUST, tot ce-am putut să facem până la lăsarea serii or fost nişte duşuri reci şi benoclări curioase la Cartoon Network. Paranteză, ştiaţi că ăştia au episoade noi, lungi şi moderne din Looney Tunes şi Tom & Jerry? Chiar îs faine şi am râs cu sughiţuri!

da, amuzante chiar şi traduse… vă daţi seama?

Pe la 7-8 seara a aterizat în Mediaş şi dementul numărul 3, Horaţiu, care-a venit singur cu maşina din Murăş special pentru doza de dobă de la Prut, recte formaţia Zdob şi Zdub. Şi-am stat noi trei şi-am admirat bâlciul din Piaţa Corneliu Coposu, de unde ne-am luat unii apă, alţii bere, alţii suc. Am rezistat cu stoicism la tot felul de dansuri populare ale unor ruşi lipoveni, armeni şi mulţi alţii, am ascultat o trupă din Deva pe numele său Arhaica şi m-am scărpinat în creştet neînţelegând genul lor de melodii care nu încep de fapt niciodată, dovadă.

locul de desfăşurare

dansuri

Arhaica… sau wtf just happened

Şi să fi tot fost două ore de când tremuram toţi ca ultimii junkies aşteptând să cucerească moldovenii scena. Dar nuuuuu… că ei este staruri şi probele lor de sunet durează încă fo’ juma’ de oră, blesteme! Şi-apoi, când trebuia să-i prezinte nenea prezentatorul Mediaş Ethnic Festival, i-o murit microfonu’. Lasă, dom’le, că ştim cine îs, for fuck’s sake! Da’ noah, aşa-i la serbările câmpeneşti…

– Mai ştiţi şi alte piese în afară de Boonika şi Videli Noch? întreabă el când i-o revenit glăscioru’ în microfon.
– Bă, eşti prost? îl umflă un râs sincer pe Horaţiu.
– Numa’ tătă discografia?! mă revolt şi io.

poza lu’ Horaţiu; io n-am pus mâna pe telefon tot concertu’! în principiu pentru că-l udam…

În sfârşit o dat Domnu’ şi-or venit pe scenă. Haida! Noi – deja transfiguraţi, am început să ne desfăşurăm cu salturi şi un fel de friendly pogo în trei, de se uita lumea la noi ca la felu’ 14. Nu pentru mult timp, căci ce era pe scenă s-o dovedit, din fericire, mult mai interesant. Piatra cubică din piaţă descurajează dansurile când ai tenişi cu talpă subţire, da’ cui i-o mai păsat? Eram în Mediaş, pe scenă cântau Zdubii şi pe noi curgeau apele! Iar după vrei trei piese dansa şi lumea din jur – nu ca noi, ce-i drept, da’ tind să cred că i-am încurajat să nu le prea pese. :D

Unde joacă moldovenii, acolo pământul geme!
Unde Moldova nu joacă, acolo pământul crapă!

La piesa nouă… punkăreala şi ruperea de pe lume, dă-i şi ţopăie şi fă piruete prin aer şi sari în cap şi râzi de “iese ursu’ din bârloagă”, zi mă Valerică!

Iar după asta – altă piesă nouă, ceva cu ape şi ploi şi tot punkăreală! Pfaa, abia aştept albumu’ nou! Noroc cu balada şi DJ Vasile c-am apucat să ne mai tragem sufletele, altfel numa’ pe targă mai plecam de-acolo. La final – Zdubii bateţi tare, varianta dansabilă (oh doamne, cum se mai joacă de la un an la altul cu piesele vechi; şi să nu-i iubeşti?) şi, bineînţeles, Cuculeţul, pentru un rimel cu 200% mai scurs şi un tricou cu 500% mai ud. Iar după finalul apoteotic, am plonjat direct în duş, căci arătam cam aşa şi începuse să mi se facă frig:

A doua zi am rămas închişi pe din afară în faţa porţii locului unde eram cazaţi, deci super! Apoi am explorat un pic Mediaşul, da’ nu foarte mult, că era atât de cald încât mi se părea totuna să inspir sau să expir.

un nume predestinat pentru reuşita în viaţă

x __ X

___________________________________

Epilog

Zdob şi Zdub rămâne formaţia mea preferată… nu românească, ci cântăcioasă de limbă română. Alături de Alternosfera şi Gândul Mâţei, mi se pare că oferă ceva ce muzicienii de la noi din ţară obosesc să dea publicului după o vreme. Zdob şi Zdub împlinesc 20 de ani şi există pe net o înregistrare minunată de pe vremea când nici măcar nu cântau hardcore moldovenesc, doar “hardcore”. :))

Iar acest 15 august zdubofil care tocmai a trecut a fost în amintirea celui de acum 5 ani, când două fete cucuiete şi trei flăcăi valabili au mers cu ia-mă nene în Câmpia Turzii ca să-i vadă pe moldoveni la altă serbare câmpenească, mult mai câmpenească, ce a rămas povestită, din păcate, numai aici (incomplet, pentru că nu se precizează nimic de marea dragoste pe care mi-o purta Fishioru’, care-a venit cu ocazie din Suceava până-n Câmpia numa’ ca să ne destrăbălăm împreună la Zdubi). Şi din 5 câţi am fost, mai suntem în viaţă doar 4 şi prieteni n-am rămas niciunu’.

Zdob şi Zdub m-au mai purtat, de-a lungul vremii, prin alte locuri dubioase. De exemplu, un mare party a ieşit taman la Selgros, în vara când dădeam bacu’, unde s-a iscat un ditamai moshpitu’, de-o trebuit să m-agăţ de gaica de la blugi a unui pletos ca să nu pic în bot. Sau în clubul de fiţe Tribute din Capitală, unde am dat ultimii bani pentru două bilete la primul şi singurul concert de club pe care l-am prins cu ei. Şi-o meritat, căci şi acum mai am tamburina primită de la Valerică pentru simplul motiv că dănţuiam în primul rând!

De asta ziceam în titlu că-i o trupă cât o viaţă. Căci cât oi mai trăi, pe Zdubi tot i-oi urmări! Aştept 15 august 2016 şi următoarea serbare câmpenească. Sau poate chiar mai repede, toamna asta la Arenele Romane. Rock!