Fascination Street

The most ridiculous fear in life is the fear of being ridiculous

Voi aţi citit Biblia?

Eu nu pe toată, deci să nu vă prind cu spoilere! Dar oricum tre’ să ştiţi de la orele de religie (lol right) episodul cu Iosif – nu ăla, ci ăl’ oldschool, din Vechiul Testament, pe care l-or vândut fraţii ciudoşi la neşte negustori şi-o fost dus în Egipt. Până v-amintiţi unde aţi chiulit când s-o predat asta, ideea e că gagiul ajunse vârât în temniţă de faraon şi îşi făcu (halal) prieteni explicându-le visele. NU O SĂ-ŢI VINĂ SĂ CREZI ce s-a întâmplat mai departe cu Iosif!!!

Şi pentru că de când mă ocup de o oarecare carte pentru copchii numa’ corelaţii biblice am în cap, nici nu mă mir ce-a ieşit azi dintr-un simplu schimb de sms-uri.

El: Aşa vis fain am avut! Hrăneam împreună raţele din Cişmigiu şi una dintre ele şi-a pus capul pe genunchiul tău.

Eu: Unde-i Iosif, să tâlcuiască visul?

El: L-a băgat faraonul Traian la zdup, unde s-a certat cu Felix, colegul de celulă. Ăla visase că i s-au destrămat ciorapii şi-i ieşeau toate cele zece degete prin ei. El credea că asta înseamnă că în zece zile zidurile Rahovei se vor prăbuşi şi va ieşi. Iosif i-a prezentat o versiune oarecum diferită, iar de atunci nu-şi mai vorbesc. Umblă vorba că şi Iosif ar fi băsist…


Oh, Florin Chilian, you’re so random.

No comment

Chiloţii din prăvălie şi chiloţii de pe sfoară

Nu ştiu dac-aţi avut vreodată la muncă vreo zi dintr-aia lipsită de orice speranţă. Nu grea, nu oribilă, ci efectiv sumbră de-a dreptul. Am trecut prin vară printr-o perioadă în care erau foarte dese, mai ales după ce m-am întors din concediu şi nu mai vedeam luminiţa de la capătul tunelului. Acum am început să lucrez la numărul de revistă pentru Crăciun şi o văd din nou. :D

Eniuei, cre’ că v-am mai zis că viaţa de la editură îi foarte izolată fiindcă muncim la ţară. Te simţi ca-ntr-un sitcom 90% din timp şi-n loc de laugh track auzi gâştele vecinului de peste drum, neică. True story! Foarte kusturician şi mişto, de altfel. Suntem mereu aceleaşi personaje în acelaşi cadru, iar drumul cu maxiu’ din şi către oraş e un soi de excursie cu clasa fiindcă majoritatea călătorim aşa. Dar despre cum m-am împretenit cu şoferu’ – în alt post.

Colegii nu mi-s tot timpul simpatici. Mai trist a fost când mi-am dat seama că e din vina mea, căci m-a stricat Bucureştiul cela. Am creierul setat pe viteza şi eficienţa din presa de-acolo, aşa că toţi mi se par nişte ardeleni molcomi care au o singură viteză şi aia e “pe loc”. Da’ şi când mi-s simpatici… îmi dau seama că dacă nu pentru altceva, merită să-nvăţ maghiara numa’ ca s-aud povestioare d-astea mai des. Şi să nu mai fie zile hopeless vreodată.

Aşadar, în maxi taxi spre oraş, una dintre colege – care de fapt mi-i mai mult şefă decât colegă -, mamă a două zgâmbe de copchii bălai, începe din senin să povestească despre cum s-o dus prima dată să cumpere nu cu multă vreme după căderea lu’ Ceaşcă un sutien pentru alăptare.

–  Există aşa ceva? răsar eu habarnistă în conversaţie. Şi care-i diferenţa.
– Îi de-ăla la care îi poţi lăsa breteaua jos din faţă şi-ţi merg şi ţâţele aşa, zice colega dementă, făcând un gest de revărsare.

Râdem – şi când râdem se uită siderat tot norodul din Livezeni la noi, da’ oricum e minoritar în limuzina noastră. Apoi colega zice mai departe cum s-a dus peste tot să-ntrebe de sutienul-minune după 89 şi nu găsea pe nicăieri. Până când, într-un loc…

– Bună ziua, aveţi sutien pentru alăptat?
– Bună ziua! Nu, dar avem chiloţi.

Hăhăiala di pă lume. Io fireşte că mă aflu-n treabă şi acţionez ca un catalizator pentru partea ce-o urmat, care a fost şi mai şi, dacă vă este cu putinţă a vă imagina…

– Hăhăhăhă, zic, păi drept îi că bărbaţii au boxeri de-ăia cu gaură-n faţă.
– IOI! se luminează la faţă altă colegă, pe care n-o aud veci glumind. Când eram mică, am văzut că mama întinsese pe sfoară NUMAI de-ăia. Şi m-am dus la ea să-i spun că râd vecinii de noi că nu îi coase chiloţii lu’ tata!

Rimel prelins, orăcăieli, lacrimi în gură, ălea. P-ormă colega continuă, roşie toată la faţă:

– Şi ştiţi ce-o făcut mama? M-o pus să-i cos io! Şi chiar i-am cusut!

No comment

De când te-aşteptam, mă Shantele…

Nu credeam c-ajung anul ăsta la Balkanik din simplul motiv că m-a prins într-o perioadă cu multă responsabilitate la muncă. După ce-am trecut peste impasul psihic, fireşte c-am dat peste ăl’ fizic. Copii, nu luaţi niciodată CDI-ul din Mureş până-n Bucureşti de nu vreţi să bolunzâţi. Cum adică să nu mai laşi oamenii să se pişe din Sighişoara până-n Bucureşti, cum? Dar am strâns din vezici şi-am ajuns!… la 9 şi ceva în loc de 8 seara, şi aia numa’ pentru că mai ţin minte ceva din oraşul ăla; mă rog, în afară de noul sens unic de pe Dorobanţi, care m-o mai încurcat cu 5 minute, praştia mumii tale, Sorine, care m-ai făcut tu să ratez Mahala Raï Banda şi guriştii lor cu mare aplomb…

Măcar i-am prins pe Taraf de Haïdouks, lăutarii din Clejani care m-au uns la suflet cu Foaie verde, foi trifoi (în link e piesa de două ori, pentru că aşa ceva nu se ascultă o singură dată!) şi Cântec de dragoste, versiunea adăugită şi îmbunătăţită cu versuri despre adulter şi sfârcuri lungi. Ciocârlia lu’ Caliu şi a fiului moştenitor Robert a sunat dement, deşi parcă la un ritm mai puţin alert ca-n concertele de acum doi ani, când Silver Churchu’ era cu fălcile sprijinite de podea în faţa împletirii usain-boltice de sunete de vioară. Costică Boieru în duet cu nea’ Ilie sunt belea în continuare, chit că niciunu’ nu mai arată ca-n clipurile ăstea. Şi totuşi, la 81 de ani şi fără niciun dinte-n gură, nea’ Ilie dansează geamparale în pasul ştrengarului dintr-o parte-ntr-alta a scenei ţinându-se de burtă şi mi se plânge după concert că restul trupei nu-l lasă să cânte mai mult! Mi-ar fi fost milă de el dacă nu mă ţinea de braţ în tot timpul ăsta şi nu l-aş fi simţit cum tremură a bătrâneţe, aşa că lasă, nea’ Ilie, dă-l încolo de cântat, conservă-te şi supravieţuieşte pentru ălea două-trei piese lăutăreşti, că sună divin. Culai şi Căcurică cred că se descurcă singuri la chef şi trotil pe lumea ailaltă şi fără matale.

ca nişte cai fermecaţi alergând pe câmpuri, fix aşa e şi live

Băi, şi ce bine mi-ar fi căzut Când eram în viaţa mea, da’ nici tu nea’ Ilie, nici tu bis, că la ora 23 pă ceas se-nchidea prăvălia cu muzică în Uranus, din cauză de vecini… care nu-nţeleg de ce s-ar fi plâns, având în vedere amplasamentul; poate doar că ar fi intrat mai multe manele?…

Sâmbătă am făcut efortul supraomenesc să nu îmi dorm viaţa, aşa că am prins ceva din prima trupă, ceea ce e o mare realizare pentru cineva într-o continuă stare de extenuare. Balkan Taksim au sunat a rock psihedelic balcanic şi întunecat, dacă există aşa ceva, iar pe mine m-au făcut să-nţeleg că Roman de la Zdob şi Zdub nu glumeşte când sugerează că chitara este doar un alt nume pentru electrocobză. Căci da, cobza aia chiar a sunat hipnotizant şi electric. Şi ce tobe! De urmărit băieţii ăştia; dacă mai strecoară şi nişte versuri care nu sună chiar a Negură Bunget, ar putea deveni chiar interesanţi.

… Ceea ce e mai mult decât pot să spun despre Kottarashky and The Rain Dogs, despre care am reţinut doar că-s bulgari şi a căror muzică a trecut prin mine ca simţul ridicolului prin V. V. Ponta. Sau poate eram prea ocupată să ascult cum povestea lui Vomel făcea iar ravagii în rândul prietenilor mei. De câte ori poţi să şi râzi cu lacrimi din acelaşi motiv într-o viaţă, să-mi explice cineva… A da, uitasem, bulgarii fuseseră miştoci când au spus că “We have a new truck”, adică piesă, nu camion. I lol’d hard.

Kiril Dzajkovski, ca să fim macedoneni până la capăt, mi-a nimicit fără milă timpanele cu prea mult electro şi prea puţine influenţe balcanice. Avea trompetişti şi îi era frică să-i folosească, sau dacă-i folosea îi acopereau başii. O combinaţie mai dăunătoare pentru auz ar fi putut ieşi numai dacă Kiril ar fi fost italian dubstepăr, că atunci tot muzica ar fi înlocuit ampla gesticulaţie macaronară. Doamne feri! Iar vocalistei cu super accent american tot voiam să-i întind un izopren, nişte gantere, ceva, căci lăsa impresia că face cu lejeritate cardio două ceasuri; am obosit numa’ privind-o.

toate astea fireşte că nu m-au împiedicat să ţopăi ca descreierata la Jungle Shadow, d’oh

Duminica a început cum nu se poate mai nemaipomenit, cu certuri pornite de la “l-aş omorî pe Guţă” şi alte imaturităţi dătătoare de bătăi de cap, care nu pot lipsi de la niciun Balkanik, căci nimeni nu mai ştie unde se termină maneaua şi unde începe hipstereala cool şi social acceptabilă. Iată un subiect care merită tratat într-un articol separat, să nu mă umplu iar de draci scriind despre festivalul ăsta mişto.

Akuiaku a fost o chestie experimentală românească ce a adus 17 artişti pe scenă, dintre care talentul suprem tot Gâdei de la Travka rămâne. Cum să ţi se ridice părul pe tine când cineva improvizează un vers de câcat ca “salutări, Bogdan Şerban!”? Pentru că voce, nene.

Django Lassi au fost simpatici fără a fi memorabili şi poate că le acordam mai multă atenţie dacă nu aş fi fost ocupată să-i aştept cu nerăbdare pe Shantel şi-a sa Bucovina Club Orkestar, adică motivul pentru care mă aflam acolo.

Bună seara mă, săru’mâna fă! BAGĂ, SHANTELE!

Nu ştiu de ce se lăuda omul ăsta ca i-au trebuit 10 ani să vină-n România, când acum fix vreo doi ani a avut un concert în Fratelli, cuibul piţiponcesc în care nu ne-a lăsat nimeni să intrăm pentru că nu corespundeam descrierii clientelei obişnuite. Deci mumu, Shantele, că m-ai nervozat, deşi probabil nu e vina ta.

Shantel nu e un tip foarte talentat, însă e incredibil de deştept. Pe când noi ne ferim ca de împrumuturi bancare de folclorul propriu şi de influenţe ţigăneşti, neamţul le-a strâns şi le-a fructificat într-o manieră modernă şi tare plăcută auzului, şoldurilor, fundurilor şi ţâţelor. De ce el poate şi noi nu n-o să înţeleg vreodată, da’ duminică a fost ultima mea grijă, cea mai mare fiind să nu-mi crape iar oasele călcâielor de la atâta dans. Pentru că Iisuse, ce ştie băiatul ăsta!

Disko Partizani/Boy, Fige Ki Ase Me, Being Authentic, unduiri, ţipete, scuturări, transpiraţie, un Shantel argint viu, care le făcea semne bodyguarzilor să nu vină după el prin mulţime, unde plecase să cânte Bella Ciao. A fost demenţă curată, gardul din faţa scenei stătea să se dărâme. Trupa e plină de personaje unul şi unul, de la trombonistul blond căruia i-ai face diverse până la toboşarul despre care parcă ai citit în cărţile cu puşcăriaşii din Siberia şi trompetistul musculos care cântă zâmbind. Show-ul s-a-ncheiat cu toată lumea dansând pe eternul Andante Levante, aşa cum dovedeşte cu prisosinţă înregistrarea mahmură de mai jos:

Şi a băgat Shantel şi la tobă, şi la dans din buric pe un remix dubios la What the Fuck-ul lui Fatboy Slim, dar mai ales la stropit publicul cu două sticle de şampanie, de plecai din Uranus mai lipicioasă decât dacă m-aş fi scăldat în proviziile gooey ale lui Butters. Nu e de ratat omul ăsta vreodată, serios.

_____

Multe mulţumiri Andrei pentru invitaţie! :)

3 Comments

Concertul selenar şi alte siropoşenii (not really)

În ultima vreme dorm ca prinţesa cu bobul de mazăre sub o duzină de perne. Răscolit, încordat, cu treziri bruşte şi dese. Perna e prea caldă, cearşaful e prea rece, am transpirat prea tare, s-a ridicat iar cămaşa de noapte peste fund şi are Pământul două luni etc. De visat nu mai apuc nici în vis, că viaţa reală oricum e un coşmar continuu – de fapt, cel mai mare dintre toate -: că trece timpul şi viaţa şi tu-ţi dedici cele mai frumoase ore din zi unei cauze pe care chiar dacă o iubeşti, nu îţi aparţine. Trezeşte orice copil la ora 6 dimineaţa şi obligă-l să se joace 8 ore în fiecare zi. O să-i placă?

Poate ţine de reacomodarea cu statutul de necrofag de litere, căci înainte să plec în concediu am terminat în forţă o imensă traducere literară, care a fost lapte şi miere pentru creierul meu. Poate-mi trece peste vreo săptămână, când apuc să m-afund iar într-o traducere, din păcate ştiinţifică – ciocan şi nicovală pentru creierul meu. Poate nu-mi trece niciodată, fiindcă la finalul zilei, când trag linie, tot secătuită sau nervoasă mă întorc de-acolo, iar eu tot capacitatea de detaşare a unei căpuşe o s-o am. Nu zic că nu-i fain să ai bani şi să-ţi permiţi chestii, dar uneori am impresia că timpul e o monedă de schimb mult prea valoroasă. Colac peste pupăză, să-ţi mai cadă ochii peste asta taman într-o zi de luni…

They call it “9 to 5.” It’s never 9 to 5 (…).

You know my old saying, “Slavery was never abolished, it was only extended to include all the colors.”

And what hurts is the steadily diminishing humanity of those fighting to hold jobs they don’t want but fear the alternative worse. People simply empty out. They are bodies with fearful and obedient minds. The color leaves the eye. The voice becomes ugly. And the body. The hair. The fingernails. The shoes. Everything does.

As a young man I could not believe that people could give their lives over to those conditions. As an old man, I still can’t believe it. What do they do it for? Sex? TV? An automobile on monthly payments? Or children? Children who are just going to do the same things that they did?

Zice bine domn’ Bukowski, deşi nu e mereu chiar ATÂT de negru dracu’. De multe ori e doar cenuşiu şi sunt multe zile în care Satana chiar străluceşte; până la urmă, oricum o dai, tradusul şi scrisul sunt activităţi solicitante, dar atât, atât de satisfăcătoare, acel rewarding pe care englezii-l au în limba lor şi căruia eu nu-i găsesc corespondent care să-i cuprindă în întregime sensul.

Şi totuşi, cumva, printre toate insomniile şi răscolirile interioare, am reuşit azi-noapte să am cel mai fain vis din ultima perioadă. Am fost la concert… pe lună! Au selectat ruşii (!) cei mai mari fani ai unei trupe pe care subconştientul meu nu mi-a dezvăluit-o şi i-au trimis într-un loc de concert mai… special. Ştiam că-s ruşi după chirilicele de pe navă. Peisajul selenar e bej şi prăfuit, dar când am privit Pământul de acolo, de sus, nu puteţi să vă imaginaţi cât de acută a devenit senzaţia aia de dor pentru punctuleţul ăla albăstrui, care pare atât de nesemnificativ văzut în contrast cu negrul spaţiului. Oricât de departe, era incredibil de vizibil că e viu. Dacă într-o plăsmuire nocturnă poate avea cineva senzaţia aia, oare cum s-or simţi cei care chiar ajung să-l contemple din exterior? Concertul se ţinea pe un stadion din beton, iar eu aveam locuri la o tribună aproape de scenă, de unde am plecat trimisă de fostul meu cu pupile mari ca biscuiţii Oreo, ştiind că n-o să-l mai văd niciodată. Şi din nou senzaţie de dor, de data asta pentru mascul şi pentru lună. Apoi a urmat o parte SF, în care încercam să fac poză la un buletin şi ieşea neagră, pentru că eram pe lună, fireşte! Wtf. Din nu ştiu ce motiv, faptul că n-am ajuns să văd concertul nu m-a deranjat foarte mult, pentru că Nick şi Norah m-au învăţat că un concert propriu-zis nu este cea mai importantă parte a unui concert. :)

În fine. Eu am fost la un concert pe lună. Voi cu ce vă mai lăudaţi?


la naiba, dădui şi io la plesneală sărci pe gugăl la ceva cu moon concert, sigură că nu găsesc nimica interesant, da’ pune-te numa’ cu internetu’, pune-te…

5 Comments

Joshua Homme is real sau o zi la Sziget 2014

Au trecut 72 de ore şi nu mă pot opri din ascultat Queens of the Stone Age. Am spus că ăsta e anul în care trebuie să-i văd şi am făcut-o şi pe asta, chit c-a trebuit să mă deplasez până-n Budapesta. Ţin minte că anul trecut, când n-am mai avut cum să ajung până-n Franţa ca să-i văd acolo, mă simţeam tare năpăstuită de soartă, dar poate chiar totul pe lume se-ntâmplă cu un motiv. N-a fost să fie 12 noiembrie 2013, ci 12 august 2014. I-am văzut acum, exact când trebuia, unde trebuia şi cu cine trebuia.


all you can eat de undeva de pe lângă graniţă :))

De cazare, bilete de drum şi întreaga orientare prin Budapesta s-a ocupat Pavel, fostul coleg de liceu din gaşca de roacheri. Nu mai prea păstraserăm noi legătura anii ăştia, aşa că am fost plăcut surprinsă să constat că a rămas acelaşi tip echilibrat, calm şi overall sweet ca atunci. Adevăru-i că aveam ceva emoţii din cauza asta, dar privind retrospectiv, nu mă-nţeleg nici pe mine… la urma urmei, oamenii care iubesc aceeaşi trupă de aproape 10 ani încoace nu se mai schimbă fundamental, nu? :) Din restul găştii din liceu, Cotoară i-a văzut tot anul ăsta, în Danemarca, şi ne-a trimis tuturor poze din faţa scenei ca să ne facă în ciudă, iar Vlad… trebuia să vină cu noi, dar s-a tras pe cur. Well, he’s a big sucker, pentru că a ratat ceva extraordinar de mişto.

De exemplu, pe Pavel rupând-o binişor în maghiară! Nici nu ştiam că se pricepe, dar a cucerit instant o unguroaică blondină care ne-a îndrumat către locul în care am stat peste noapte. Ce să mai zic de femeia de la cazare… he had her at “semmi baj”. :)) Ce nu ieşea în maghiară se completa cu engleză. Apropo, la festival nu am găsit om din staff care să nu ştie engleză, nici măcar tipii de la security care stăteau la intrare, ceea ce mi se pare fantastic. Taximetriştii aşişderea. Până şi tipa care lucra la autogară a ştiut să-mi spună “downstairs” când am întrebat-o unde-i toaleta. Iar Budapesta… e imensă! Mare, faină, degajată, neaglomerată, relaxată şi civilizată, o-ncântare pentru orice turist. Plus că-n zona de pe lângă Dunăre nu a fost nicio secundă caniculă. Iar noi tocmai acolo aveam treabă, Sziget-ul fiind organizat pe insula Obudai.

Festivalul e de vis

Îi spuneam şi atunci lui Pavel c-o să ne întoarcem în ţară şi-o să ne facă toată lumea snobi şi înfumuraţi c-am ajuns şi noi la un festival “din afară” şi ni se pare c-am descoperit apa caldă şi mersul pe jos. Yeah, I don’t really give a crap, dar mi se pare foarte trist cum O ZI petrecută la Sziget a invalidat sute de concerte şi zeci de festivaluri din ţară. E… altceva, atât din punct de vedere organizatoric, cât şi al calităţii publicului. Nu pot să cred că am trăit atâţia ani cu ideea că îngrămădeala de la Peninsula, praful de la B’estfest sau atitudinea gorilelor de la pază sunt normale. Sziget-ul e uriaş, e un oraş în sine. Într-o zi n-am apucat să descoperim decât 2/3 din el. Nu este coadă la intrare, nu sunt cozi la bere, spaţiul e foarte larg, pe jos este iarbă (de-aia verde şi faină, nu uscăciuni care-ţi intră-n fund) sau pavaj, praful e neglijabil, aerul respirabil; fiind lângă apă, bătea mereu o briză plăcută şi căldura era absorbită, aşa că transpiram chiar numai la concerte, în înghesuială, cu toate că afară ştiţi şi voi câte grade erau. Scenele sunt imense şi orientate foarte bine, astfel încât concertele pot fi oricât de loud, sunetul nu se întrepătrunde. Am fost foarte plăcut impresionată de scena dintr-un cort gigantic, în care nici n-am prea vrut iniţial să intru din cauza căldurii, dar în care erau ventilatoare uriaşe atât în faţă, cât şi în spate (iar intrarea se făcea pe la mijloc) şi unde se putea sta fără probleme. How fuckin’ cool is that? Nici nu ştiam că se poate şi aşa. :))


pruncu’ lu’ George R.R. Martin a ajuns la Sziget

la concertu’ lu’ Brody Dalle, o tipă cu tatuaj fain

schimb de cărţi

pe-un tomberon :))

În fine, cel mai potrivit cuvânt care poate descrie tot locul ar fi “îmbietor”. Te îmbie să te distrezi şi să ţopăi încontinuu. Camping-ul nu e izolat într-o singură parte a festivalului; am văzut corturi peste tot, fără să încurce pe nimeni. În plus, nu pot să uit cum, inclusiv la Peninsula, tipii care păzeau scenele îşi dădeau coate şi filmau cu telefonul descreierarea roacherilor din primele rânduri, de ajungea să-ţi fie jenă că te simţeai bine. Aici nici vorbă. Tot staff-ul e relaxat şi prietenos, fără atitudinea “bitch, I own this place” şi încruntarea caracteristică ăstora de la noi. Vorba lui Pavel, calitatea serviciilor creşte odată cu salariile şi e normal să fie aşa, da’ nu mă aşteptam la diferenţa asta bătătoare la ochi. Acum nu zic că n-or mai fi şi excepţii; sunt convinsă că sunt şi n-am avut noi timp să le identificăm într-o singură zi. OK, dar la noi excepţiile sunt din filmul cel bun, nu invers. Of, mult mai avem de crescut şi de învăţat… Am găsit inclusiv toalete luminate, cu colac normal şi sistem de tras apa! Era mereu hârtie igienică şi apă de spălat pe mâini şi inclusiv toi toi-urile păreau că se curăţă mai des. Ce mai, fascinant de civilizat. Ideea e că am fost vrăjiţi de atmosfera aia şi e mare lucru să te mai impresioneze ceva după atâţia ani de mers la concerte. Ne tot făceam promisiuni ca la anu’ să fim acolo pe toată durata festivalului şi să-i luăm pulsul aşa cum trebuie. It’s a goddamn must.


recomandăm City Taxi

Pavel şi paşaportul de insulă

Trupe văzute, da’ nevăzute

Pentru mine n-a prea contat cine mai cânta în ziua aia. Era clar pentru cine eram acolo. Totuşi, împărţindu-ne timpul între explorarea imensitatăţii ăleia de festival şi dorinţa de a vedea cine ce mai cântă, am mai tot stat pe la concerte, dar n-am văzut niciunul cap-coadă, în afară de cel pentru care venisem, ofc. Am văzut-o pe Brody Dalle, also known as the bitch-wife, soţia lu’ Joshua Homme. Am mai recunoscut 2-3 piese şi una de la The Distillers, fosta ei trupă, şi overall mi-a plăcut mult. Am trecut şi pe la Anti-Flag şi, chiar înainte de QOTSA, pe main stage a fost mare rupere la Ska-P. După momentul zero am văzut ceva din Jimmy Eat World şi Deadmau5. La cel din urmă, Pavel se tot chinuia să-mi explice ceva despre nişte măsuri mai bizare în cântecele pe care le mixa canadianul, dar n-avea cui. N-a funcţionat nici abordarea mai directă:

– Chiar nu-ţi pasă că pe scenă e un tip cu o mască uriaşă de şoarece care pune cântece pentru tine?
– Mmmnope.


la concertul lu’ bitch-wife

two huge fans

Sziget sign

Pipi box!

Putea să fie un negru gol pe scenă, la fel de mult mi-ar fi păsat după ce îi văzusem pe QOTSA. :)) Ah, să nu uităm de Bloody Beetroots, nişte răutăţi electronice care sunau destul de ok, dar de care mi-a păsat la fel de mult, adică deloc. Îmi pare totuşi rău că n-am avut timp de explorat scenele mai micuţe, unde poţi găsi adevărate bijuterii muzicale prea puţin cunoscute, da’ ce să fi şi făcut mai mult într-o singură zi? La anu’, la anu’…


la Ska-P

THE concert

– La Queens of the Stone Age mergem mai în faţă, îmi spune Pavel foarte casual în timpul unei plimbări.
– Bitch please, la QOTSA mergem în faţă de tot! ripostez eu. N-am bătut atâta drum ca să nu-l văd pe Josh Homme din primul rând.

Acum înţelegeţi de ce mi-a venit să-l ucid când, cu o juma’ de oră înainte de concert, adică la ultima piesă a celor de la Ska-P, când noi nu eram nowhere near în faţa scenei, Pavel îmi dă minunata veste că el tre’ să se pişe. Serios? L-aş fi bătut, da’ ce să fac, hai fie, bine, du-te… În mod curios, a reuşit să ajungă înapoi chiar la terminarea concertului, când l-am apucat de mână şi-am început să ne croim loc prin mulţime. Îmi venea să mor de râs când mă ghida cu stânga/dreapta din spate, da’ aşa-i când eşti mic; chiar nu vedeam culoarele. Am ajuns chiar lângă gard, dar în faţa noastră erau nişte italieni înalţi (desigur, norocul meu) care filmau cu un GoPro. Puteam vedea de ei, da’ lipită de gard din prima, nu de pe la mijlocul concertului, ar fi fost mult, mult mai mişto. De ce? Păi…


balloons

A fost isterie generală. Cel mai chinuitor concert la care-am fost vreodată. Nu e uşor să ai puţin peste un metru juma’ într-o ţară în care Queens of the Stone Age nu ajung prea des. N-aveţi idee cât de împinsă, turtită şi bruscată am fost… dar nu numai eu. Mulţimea o luase razna. La un moment dat, tot ce aveam în cap era Roskilde şi Pearl Jam. E incredibil de uşor să mori strivit la un concert, da’ noroc că nu-s panicoacă de felul meu. :)) Plus că eram atât de extaziată, încât coatele şi îmbrâncelile mă afecteau prea puţin. Cu toate astea, descrierea e aproape de adevăr:

“Half an hour in, I knew it was life and death. I couldn’t lift my arms. It was difficult to breathe. I lifted my head to feel clean air. I was scared for my life.”

We weren’t exactly scared for our lives cu excepţia unei singure piese, Burn the Witch. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, dar chiar mi se făcuse frică, nu mai puteam trage bine aer în plămâni. Braţele mă dor şi acum, la 3 zile după concert, şi am vânătăi negre de toată frumuseţea. Norocul meu a fost că mulţimea s-a mişcat atât de tare, încât am apucat să pun mâna pe bara din faţă şi am ajuns în primul rând, unde mai ajungea nişte aer. Da’ la naiba, greu a fost!


poză cu Hutch, sunetistul QOTSA

altă poză cu inconfundabilul Hutch

Agonie şi extaz. Nu-mi venea să cred că erau chiar ei pe scenă. Lui Josh i se mişcau pulpanele pe ritm. Yes, he’s real, flesh and bone. Era acolo, la câţiva metri de mine. Nici n-am fost atât de emoţionată pe cât m-aş fi aşteptat. La câte interviuri pe YouTube am văzut în ultimul an, nici n-aveam cum. Parcă se urcaseră pe scenă nişte vechi prieteni demenţi, care voiau să mă chinuie mişcând mulţimea din jurul meu. Am luat-o şi eu complet razna la auzul tobelor de la You Think I Ain’t Worth a Dollar, but I Feel Like a Millionaire. La No One Knows, mulţimea nu se oprea din cântat tap tararap, tap tararap. A urmat First It Giveth, deci primele 3 cântece fix în ordinea de pe Songs for the Deaf. Undeva între cântecele astea, Josh s-a oprit să spună că “it’s so fuckin’ beautiful out here”, uitându-se apoi cu scârbă la norii de deasupra. Delicios şi tipic.


Burn the Witch live @ Sziget 2014

Incredibil cât de mişto se auzea şi din faţă. Mi se ridica pielea pe mine la auzul chitarelor. Oamenii din jur ţipau, ţipam şi eu. Credeam că îmbulzeala se va calma la Make It Wit Chu… vezi de treabă. Isterie şi acolo. Abia la If I Had a Tail s-a mai oprit mulţimea, da’ n-a durat mult; au urmat Little Sister şi Feel Good Hit of the Summer. C-c-c-c-c-cocaaaine! din mii de plămâni. Fairweather Friends a fost descris ca un cântec despre toţi cei care nu erau acolo (da Vlad, Cristi?), iar înainte de A Song for the Dead, gingeru’ nostru preferat a văzut un tip în scaun cu rotile crowdsurfuind. “That is the baddest motherfucker out there”, ne-a zis, îndemnându-ne apoi să strigăm un “fuck yeah” pentru el, which we totally did. Fază mişto, care normal c-a ajuns în presă. Şi apropo de A Song for the Dead, cum poate fi piesa asta atât de… loud? Sunt convinsă că dacă Smells Like Teen Spirit nu revoluţiona muzica rock în anii ’90, ar fi făcut-o cântecul ăsta în 2002. Mi-au bubuit timpanele. Aşa trebuie să sune un concert rock adevărat.

de aici

Asta e mişto la Queens of the Stone Age. E pueril să spui că ai o trupă preferată şi, dacă eşti iubitor de muzică, nu prea poţi să faci alegerea Sofiei. Dar concluzia la care am ajuns cu Pavel e… well, concludentă. :)) Ne plac o grămadă de trupe, dintre care unele foarte mult, dar toate au albume care nu ne prea surâd, inclusiv Pearl Jam şi The Cure, când e vorba de mine. Cu QOTSA însă e diferit. Din 6 albume, toate ne plac extraordinar de mult. They are fuckin’ awesome and they rocked our asses în Ungaria. Şi da, am văzut live cum dă Josh Homme din cur când cântă. Atât de sexy încât poate să oprească lumea-n loc. Pure love.


poză proastă, dar făcută de noi! cu ei! yay! :D

Cireaşa de pe tort

Când să plecăm de la festival, Pavel constată uimit că şi-a pierdut buletinul. Eu, ca o prietenă adevărată pe care te poţi bizui oricând, am început să râd, fireşte. Pe urmă mi-am dat seama că-l chinuie ideea că nu mai poate intra aşa uşor înapoi în ţară şi m-am calmat şi eu. Am umblat prin tot festivalul, nu era de găsit… A fost un pic disheartening să văd cum un om atât de calm şi de echilibrat şi-a muşcat degetul până la sânge întrebându-se de ce a fost atât de prost. Am ajuns chiar să căutăm gunoiul pe care-l aruncaserăm mai devreme pentru a-l găsi. :)) Oh yeah, Romanian all the way. Eram atât de obosiţi când ne-am întors unde eram cazaţi, încât am ocolit toată clădirea în încercarea de a intra, pentru că n-am împins uşa după ce-am băgat cheia înăuntru… Smart, eh? Între timp, am aflat că trebuie să mergem la poliţie şi ambasadă şi să declarăm actul pierdut, da’ Pavel a adormit până să ies eu de la duş, adică pe la 3:30, când l-am întrebat la cât a pus ceasul să sune.

– La 4, relax.

Nu-i aşa că-i mişto să porţi dialoguri cu somnoroşi? :)) Da’ se pare că există un dumnezeu al aiuriţilor. Pavel a sunat a doua zi la ăştia care se ocupă la festival de Lost & Found şi… surpriză, buletinul era acolo. Cineva chiar l-a găsit şi şi-a rupt din timpul său în imensitatea aia de festival să-l ducă acolo. Once again, totally amazing. L-am recuperat în câteva ore şi am putut porni spre casă, nu înainte ca Pavel să le spună ăstora din staff ceva care chiar însumează sentimentele noastre generale în privinţa Sziget 2014, fie şi numai după o singură zi petrecută acolo:

– You guys are awesome!


\m/

2 Comments

Goodbye, Californication

“Yes we are fucking fucked, but we’ve been fucked before. In the ass, legs pinned behind our ears, not a drop of lube – but we always come out smiling. You know why? Because that’s just the kind of happy-go-lucky sluts we are.”

Seriously, if there was an equivalent for grunge music in television, that’s definitely gotta be Californication: many loved it for all the wrong reasons, few grasped the idea behind it and fewer think it’ll live forever although Hank Moody is done. Plus, it’s totally hardcore, in a very fucked up yet sweet way.

Also, it painted beautiful images with nothing but sheer vulgarity and depravation. It was raw, it was authentic, it was awesome at describing the crappy.

And yeah, it should have ended in all its former glory, but got shittier with time instead. But doesn’t life too? Many bad twists could’ve been avoided if someone only gave the central character the superpower to just say ‘no’. The new plots just bored us to death and made us squirm in pain remembering the good times. But doesn’t life too?

Californication was really about continuity and breakdowns, and continuity regardless of breakdowns. It was about going on without hope of a happy ending, because little is better than nothing. It was about that beautiful LA and its endless boulevards framed with palm trees. It was about rock’n’roll. It was Pearl Jam, Led Zeppelin, Nirvana, The Doors, Marilyn fuckin’ Manson and The Rolling Stones, who taught us about love and how you can’t always get what you want. It was about dear Karen. And at some point, it was about us.

Goodbye, motherfucker.

No comment

Not your usual Sunday family scene

Io nu ştiu de ce mă mir că-s aşa zevzecă şi slobodă la gură, când e clar că problemele mi se trag direct din sânul familiei.

Ca de fiecare dată când îmi permite timpul liber, reparam duminica ce reuşise muma să strice pe blogul ei timp de o săptămână. Ai mei îşi făceau siesta cu o cameră mai încolo când, deodată, m-aud strigată. Bănuiesc că în semn de recunoştinţă, muma mă-ntreabă dacă vreau ceva de la Metro, căci taică-mio ar urma să treacă pe-acolo în ziua următoare, să facă tura aia de cumpărături mai serioasă, care se petrece o dată pe lună.

Io, copchil cuminte şi pe banii lui, nu mi-am dorit altceva decât nişte biete deodorante sigilate, nefolosite jumătate pe post de tester, ca prin magazinele din oraş. Da’ dracu’ m-o pus, mă, să deschid cutia Pandorei… Muma, discretă ca alarma de la combinat la ora 10:

– Da’ tampoane ai, nu-ţi trebuie?

N-apuc să am nicio reacţie vădită de maxim regret că nu m-am sustras conversaţiei, că-l şi aud pe taică-mio foindu-se în fotoliu, cu o faţă lipsită de orice mimică şi fără să-şi ia ochii de la tv:

– Da’ ce, eu vă trimit să-mi luaţi prezervative?

Moment în care eu aveam o faţă asemănătoare ăsteia…

… şi nu ştiam dacă să las contur în formă de Roxa prin zid sau prin geam. Ceea ce mă aduce la concluzia firească: părinţii şi sexul ar trebui să existe într-o construcţie gramaticală singulară doar dacă vorbim despre momentul ăla când ai noştri au mituit două berze să facă sex şi să ne aducă pe lume. Altfel, total inacceptabil. :|

3 Comments

Jealous? I’m not jealous!

Ieri mi-am dat seama că am două probleme grave:

1. Îmi manifest la fel afecţiunea şi enervarea. Serios, într-o conversaţie cu mine nu există nicio diferenţă sesizabilă între o dezaprobare crasă şi o dovadă de drăgălăşenie. Dacă mi-eşti antipatic, simt nevoia să te-nţep. Dacă mi-eşti drag, simt nevoia să te-nţep. De multe ori nici măcar nu există o diferenţă de expresie facială între sarcasmul de bine şi sarcasmul de rău. De unde naiba să ştie bieţii oameni exact ce reacţie-mi provoacă? Mai ales dacă stau la masă în crâşmă cu şapte-opt oameni care nu mă cunosc. Veşnic neînţeleasă. Uite de-asta o să mor io singură. :))

2. Consider romantismul o dovadă de slăbiciune. Ceea ce şi e, până la urmă, doar că există oameni care se dau în vânt după el şi apoi există oameni ca mine, care-l consideră acceptabil doar după o lungă vreme în care omul pare badass, cool, nesimţit, jerk, inabordabil, distant etc., şi atunci doar pentru o scurtă perioadă de timp, say 2-3 minute. :)) Şi nu e ok, pentru că dacă nu suporţi romantismul şi cineva e dulceag încontinuu, e ca şi cum i-ai spune în faţă că nu îi suporţi personalitatea şi trebuie să şi-o mai dilueze ca să-l consideri tolerabil. Nimeni nu tre’ să pună frână propriei firi pentru nimeni, iar eu cer alterarea asta cu atât mai puţin. You are what you are, ne înţelegem sau nu, bine sau binepa. Uite, şi de-asta o să mor io singură.

OK, cu ăstea două probleme clarificate, să ne plasăm ieri în timp şi spaţiu, în vestita crâşmă, alături de nişte oameni care nu mă cunosc, printre care şi un tip cu care mai vorbesc uneori de câteva săptămâni încoace. Mai în vârstă ca mine, deştept, cu care pot lega mai mult de 2-3 fraze, afemeiat dar ok, nu e ca şi cum m-ar fi atras atât de mult încât să-mi vină să-l înghesui într-un colţ şi să… ştiţi voi. Lejereală şi neimplicare emoţională, dar mi-era drag să ştiu că în fiecare vineri îl găsesc acolo şi pot să-i îndrug verzi şi uscate, că m-ascultă.

– Mi-o trag cu o studentă de la actorie, da’ încă nu ştiu dacă o fac sau nu gagică-mea, spune el, mai mult sau mai puţin în cuvintele ăstea.

În caz că nu ştiaţi, în Târgu-Mureş e un trend să ţi-o tragi cu studente de la actorie şi de la medicină şi, în general, e cool să fii student la actorie sau medicină. Atât de cool încât mi se pare că e plin oraşul de ei şi dacă spui cuiva că tu ai fost la litere, drept sau inginerie, eşti privit cu mare suspiciune şi se ridică mari semne de întrebare în privinţa apartenenţei tale la această minunată urbe. Exagerez, dar nu foarte mult.

În fine, replica nu-mi cade foarte bine, dar apoi mă gândesc că n-am de ce să încadrez asta la clişee tocmai eu, clişeul ambulant, care recunosc c-am fost atât de superficială încât să mă cuplez c-un tip pentru accentul moldovenesc şi pula mare. Cititorii vechi ştie. :)) Mă rog, afişez aceeaşi moacă lipsită de reacţie şi continui să-l sâcâi pe tipul ăsta, mai ales pentru că muream de curiozitate să aflu mai multe. Ironie, sarcasm, tot arsenalul, poate-poate mai scapă ceva. Informaţiile noi n-au întârziat să apară:

– Mi-e bine cu ea, mă simt confortabil, îmi place că face patul dimineaţa şi-mi lasă bileţele prin pat.

La asta îmi pică faţa. Say what, motherfucker? :)) Mă scutură câteva hohote sincere în timp ce dau dezaprobator din cap. Bileţele de amor… serios, ce mai, întruchiparea maturităţii emoţionale la 40 de ani. Sincer, aş considera un motiv mai valabil ţâţele mari şi curu’ rotund. Să râd, să plâng, să răstorn masa şi să plec? Cum se procedează în cazuri de-astea? mă gândeam cu disperare. There’s only one way:

– Vezi că e studentă la actorie şi s-ar putea să mimeze bine orgasmul!

:)) Da, acum râd c-am zis asta, dar la dracu’, DA, am fost geloasă! Altfel, ce treabă am eu cu gusturile omului şi cu ce-l stimulează? Ţâţe sau bileţele, tot acolo. I’m not a judgemental bitch, just a bitch. :)) Să nu credeţi că replica mea acidă a fost interpretată diferit faţă de restul, deşi fondul era total altul. La urma urmei, cine îşi dă seama? Doar v-am spus că reacţionez la fel şi nici măcar mimica nu mi se schimbă. Poate nu-i o problemă, e un avantaj.

Şi aşa, plină de spume şi draci, am ajuns vinerea acasă la ora 11 noaptea în loc de ora 4 dimineaţa, scăpărând toată şi fiind convinsă că nu mai pot cu omenirea. Şi apoi se-ntâmplă: dau drumul la laptop şi mi se fute încărcătorul nou-nouţ, cumpărat acum patru zile. Brusc, cu laptopul mort şi conştientă de asta, mă părăseşte orice urmă de nervi şi mă umflă râsul. Pun pe iPod nişte Queens of the Stone Age şi adorm râzând cu Flavius la telefon şi cu Cristi pe chat de toate failurile, gândindu-mă ce probleme de lumea-ntâia am şi eu. :)) Geloasă? Eu? Never!

No comment

Faţa galbenă care râde

Întrerupem acest blog pentru o veste horror: summer is coming!

Simt deja cum mi se comprimă creierul de la căldură şi cum îs tot mai obosită şi rămân în urmă cu traducerea şi mă cuprinde panica şi realizez că transpir mai tare la gândul că pa şi pusi concediu decât de la faptul că-i cald, cald şi umed şi… totul e un ciclu infinit vara, când îmi vine doar să hibernez. Rant over, aer (condiţionat) în piept şi hai să devenim mai coerenţi.

V-am zis vreodată că şi muma are blog? Pentru cititorii noi, muma = maică-mea şi nu, nu e doar poreclă de blog, chiar îi zic aşa şi-n viaţa reală. În fine, nu vă dau adresa, că mi se strepezesc dinţii de la siropoşenie, dar pot să vă zic un lucru: filmuleţul ăla celebru cu faţa galbenă care râde e real! Da, te umple de drăgălăşenie, dar şi de spume. :))

Nu vreţi să ştiţi cât s-a chinuit săraca mumă într-o zi să-şi amintească parola de la blog, care coincide cu aia de la Gmail şi făr’ de care nu-şi poate lua doza zilnică de interneţ. I-am făcut cont frumos, i-am arătat două-trei manevre, câte mai ţineam şi io minte de pe blogspot, apoi mi-am văzut de treabă. Evident, după două zile mă sună, în culmea disperării, că nu mai poate să intre şi nu ştie ce să facă. Că deh, în caz că nu ştiaţi, muma nu e numa’ maică-mea, ci şi mama Panicii.

Şi aşa, între o treabă şi alta, am catadicsit s-o ajut. Îşi uitase deci parola, pe care porcu’ de Gmail o cere mai complicată. Noroc că la secondary email avusesem inspiraţia să-l trec pe-al meu şi am putut-o reseta. Mă rog, n-a prea înţeles ea cum devine cu securitatea online, dar s-a bucurat nespus când s-a văzut din nou intrată în contu’ de mail şi implicit pe blogu-i. Fireşte, pe urmă am luat markeru’ şi i-am scris pe-un A4 parola cu litere de cal, apoi am subliniat-o de 5 ori.

Toată enervarea s-a scurs din mine când, sincer şi cu o ingenuitate autentică, în momentul în care s-a văzut din nou în editorul blogului, muma mi-a zis:

– Vaaai! Apăi, în tine au mai multă încredere ăştia de la Gmail… cred că îşi dau seama că io-s mai nepricepută. :D

Şi aşa, pentru prima oară în viaţă, am simţit că muma e pe deplin mândră că-s progenitura ei! În plus, ar fi ceva ca pe viitor Google să te lase să intri-n cont doar cu o amprentă virtuală bazată pe self-confidence în momentul clickuirii, nu? :))

7 Comments

“Look around you, see how beautiful we are together!”

Dacă e vară, e sezonul privitului concertelor prin livestreaming şi folosirii tot mai dese a expresiei “mi-aş da ţâţa dreaptă să-i văd live pe Cutărică”. De anul trecut încoace, Cutărică e invariabil Queens of the Stone Age. De o viaţă de om încoace, Cutărică sunt Pearl Jam şi The Cure. Există oameni care nu vor să moară fără să călătorească pe toate continentele, ca să poată spună că au văzut întreaga lume într-o viaţă. Şi apoi suntem noi, veşnicii îndrăgostiţi de muzică, care ne dorim să vedem live cât mai multe trupe, pentru că şi muzica e până la urmă un fel de călătorie în lume, doar că interioară. O explorezi cât poţi local, cu căştile în urechi când iese câte-un album nou, încercând să surprinzi toate fineţurile chitarelor, dar în Noua Zeelandă şi Australia şi Antarctica şi Ecuadorul firii poţi ajunge numai prin muzică live.

Toate astea-mi treceau prin cap alaltăseară, când m-am uitat, pe net, desigur, la Rock am Ring. Am prins un pic din Kings of Leon, ale căror prime albume cu groove rock sudic se pişă de sus pe Sex on Fire, şi apoi… Queens of the fuckin’ Stone Age. De prin toamnă nu-i mai văzusem nici măcar streamuiţi, aşa că recunosc: dorul a fost mare. M-au trecut toate leşinurile şi transpiraţiile şi eternele “Josh, marry me”, numai ca să mor de-a binelea la Better Living Through Chemistry.

N-am mai auzit-o niciodată live şi mi-am dat seama că pe album i-am cam ignorat potenţialul, numai pentru că se afla fix după Auto Pilot, preferata veşnică de pe Rated R. Dar alaltăieri, la Rock am Ring… pfoai, doamne. Ce frumos mi-au amintit oamenii ăştia că nu degeaba cântă stoner rock. Ce frumos se împleteşte basul adus mult prea în faţă pe streamul ăstora cu chitara dementului de Troy, ce frumos e interludiul aerat, ce frumoasă e senzaţia aia de lipsă de structură muzicală, aşezată însă pe nişte tobe ţepene, ce frumos pluteşti, dom’le, pe piesa asta!

Apoi am ajuns pe YouTube la Better Living Through Chemistry cântat cu o săptămână înainte în Portugalia.

Josh îşi pune publicul să ridice luminiţele telefoanelor în aer şi apoi le zice “Look around you, see how beautiful we are together!”. Ce chestie memorabilă a ieşit din câteva cuvinte simple. Băi, serios, mi-au dat lacrimile.

Şi uite-aşa mi-am dat seama că toţi banii strânşi de nişte luni încoace nu se vor duce nici pe laptop nou, deşi e mare nevoie, nici pe telefon nou, deşi e şi mai mare nevoie, nici pe alte căcaturi volatile. Queens of the Stone Age live prin ochii lui Roxa trebuie să se întâmple în 2014, nu mai târziu.

4 Comments