In Flames au isterizat Bucureştiul

Am fost la multe concerte în viaţa mea şi, dacă nu crăp curând, probabil mai urmează. Dintre toate, trei trupe s-au remarcat având cei mai isterici, sălbatici şi mişto fani: Placebo, la care inclusiv motocicliştii supăraţi au ţipat şi-au cântat vers cu vers tot concertu’, Iron Maiden, unde metaliştii transpiraţi aproape m-o călcat în picioare pe stadion şi… In Flames, pe care i-am văzut aseară iar, tot la Arenele Romane, prima oară fiind cel puţin la fel de mişto.

Căci mulţimea fremăta sub cioara scheletică…

nice album artwork, ha?

… încă dinainte ca vreun membru al trupei să se fi suit pe scenă, deci vă daţi seama ce s-o iscat când o năvălit băieţii şi ne-au introdus în atmosferă direct cu piesa care le dă titlul noului lor album, Sounds of a Playground Fading, urmată, parcă dintr-o suflare a lu’ Anders, de Deliver Us. Cu toate că eram deja transpirată şi abia mai trăgeam aer în piept de la atâta ţopăială şi headbanging, n-am putut să nu observ că domn’ Anders nu mai e aşa sexos ca atunci când avea dreaduri. Acum arată ca un fel de popă/gnom wannabe. Noroc cu vocea atât grohăită, cât şi melodică, depinde cum vrea muşchii lui. Încă tot îmi vine să-l scarmăn pe burtă, he’s so sweet. :D


:X Aaanders

Am mai ascultat Trigger live acum doi ani, da’ parcă altfel sună în aer liber, unde “Are we dancing all alone?” nu se-aude înfundat, ermetic, ci tare şi clar, în aer liber, din gurile fanilor ale căror voci se unesc. Anders era încântat.


foarte fain o decorat scena

Au cântat şi Colony, spre marea mea fericire, însă fără Jesper parcă nu-i chiar… well, Colony. Şi parcă tobele erau date puţin prea tare, amuţind chitările în părţile esenţial-gâdilitoare în timpane. Oricum, şi dacă nu a ieşit de “ten out of ten”, cum tot spunea Anders în seara aia, a fost super mişto, iar fanii, din nou, dezlănţuiţi. Cam pe-atunci şi-o dat seama şi băieţii că au de-a face cu un public deosebit, iar Anders nu s-o mai putut opri din a comunica atât de cald şi de glumeţ cu mulţimea.

“For those of you who don’t really know what that was, the song is called Colony. It’s… amazing. Amazing! But I wouldn’t know, I just… wrote the shit”.

:)) Râs general şi aplauze. Văzând că lumea reacţionează, Anders o devenit şi mai ghiduş. O-nceput să-şi laude aproape toate cântecele, precum şi noul album, dar totul într-un spirit ludic, vădind mai degrabă modestie decât vreo laudă de sine. Un scump. L-aş ciupi de obrăjori ca pe-un copchilandru. :D Pe-urmă, ne-o ridicat în slăvi pe noi:

“I knew from the beginning Bucharest was gonna rock. You’re not Budapest, you’re Bucharest! We’ve taken this tour to many cities. Stockhom was great, Vienna… so-so. Paris was shit. (pauză de hohote şi aplauze, se pare că urâm francezii, mai nou :))). Bucharest, you are amazing!”.


splendori nordice

Într-o pauză dintre piese, zgâindu-se la un tip din public care-i întindea insistent biletu’ pentru un autograf, Anders a comis-o din nou, glumind în stilu-i inconfundabil.

“Dude, I’m SINGING. I can’t sign an autograph AND sing, not at the same time”.

Din fericire pentru fanul înfocat, pe numele său Andrei (căci da, nenea Andrei al Suediei l-a întrebat cum îl cheamă), i s-a dat un autograf, iar întreg momentul i-a fost dedicat, în aplauzele tuturor. :) Cam mişto, nu? Lucky bastard…

După ce-au mai cântat câte ceva de pe albumu’ cu cioara (dintre care Darker Times în premieră), clasicele Come Clarity şi Only for the Weak (la care ni s-a cerut să fim cât mai energici, că eram filmaţi), In Flames au încheiat concertul cu un trio de piese pur şi simplu delirant: Cloud Connected (la care publicul şi-a scuipat din nou plămânii), The Mirror’s Truth şi Take This Life. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult de la viaţă? Ah, da, ca Jesper să-şi rezolve problemele şi să treacă din nou la chitară. E singurul ingredient care-ar fi făcut seara mai mult decât cum a fost, adică… perfectă. :)

Aşa că m-am decis. Vreau un Anders de pluş. Cu sau fără dreaduri, nu mă-nteresează. :))

(Ah da, în deschidere au cântat Noctiferia, trupă a cărei piesă cu extra percuţie tribală mi-o plăcut la nebunie. În rest… eram prea entuziasmată că urmează In Flames şi n-am fost prea atentă).

Poze de la iConcert şi mahmuri. Nu mă plăteşte nimeni să scriu despre concerte, să-mi pot lua un deselereu serios? :))

Cum s-a văzut şi auzit Ian Brown din spate

Prin urmare, am bifat şi Control Day Out, la Arenele Romane. Zic “bifat” pentru că, din nou, gura mi-o dat şah-mat. Nu ştiu ce am, dom’le, da’ de când cu rezecţia-mi apicală, îs de mândra minune: am o dantură aşa de sensibilă, încât nu pot asculta muzică dată tare. Partea proastă-i că nu simt numai o durere ascuţită-n maxilarul superior. Mai ţineţi minte senzaţia liniarului sau unghiilor care scârţâiau pe tablă? Ei bine, adăugaţi asta la durere, căci exact aşa mă simţeam şi io. De la muzică. Live! Io, Roxa! Nu-mi venea să cred. M-am retras în fundu’ Arenelor, m-am cocoţat acolo şi… am stat. Ca la spectacol. Parcă venisem la teatru, nu la concert. Mişto, nu?

…Asta-n condiţiile-n care Şuie Paparude veniseră hotărâţi să dărâme Arenele. Cu beat-uri mişto, muzică dată tare de tot şi un Bean foarte în formă. A fost odată, Pentru inimi, Moartea boxelor au sunat de cinşpe ori mai bine-n aer liber decât în cortul bumţi-bumţi de la Peninsula, chiar dacă publicul nu se compară. :) Deşi mă enervează comparaţiile Bean vs. Junkyard, tre’ să recunosc că şuiul nostru paparud ştie să cânte, nu doar să vorbească, să strige şi să răpăie – lucru care, de ce să nu recunosc, mă mai călca uneori pe nervi în cazul lui Junkyard. Şi nu, până acum n-am avut privilegiul să asist la un concert ROA, să văd dacă s-o mai schimbat ceva. Să revenim. Deci, în concluzie, foarte fain să-nchei o vară cu un astfel de show marca Şuie Paparude. Superbă atmosfera, s-o simţit până-n capătul opus al Arenelor. Respekta!

Şi apoi… momentul Ian Brown. Acum… nu sunt expertă-n Brit culture, nici măcar în Stone Roses. Ştiu câteva piese, ştiu că omul e o legendă, îi cunosc toate colaborările cu UNKLE, îi simt influenţa-n muzica din zilele noastre. Totuşi, de la concert am plecat dezamăgită. Experienţa a fost prea sintetică pentru gustul meu. Am trecut peste partea cu vocea – şi tipu’ de la Smashing Pumpkins are voce proastă, da’ ce piese face, ce piese! Aş fi trecut chiar şi peste faptul că se auzeau (cu ostentaţie!) o mulţime de instrumente (trompete, viori… la dracu’, io ştiu?.. vuvuzele) dintr-un laptop, da’ o chitară să n-ai în trupa de pe scenă? O chitară?! Prezentă aproape-n toate piesele? Impardonabil. :)) Omul ăsta cântă de toate. Dance, ceva groovy, apoi îţi ia minţile cu una profundă… Dansează, se zbenguie, suferă… nah, cum cere piesa. Ăsta-i stilul Madchester, ăsta-i rockul psihedelic, care, fie vorba-ntre noi, e mai mult dance. :)) E prea îndepărtat în timp să-l înţelegem, prea brut ca să-i dăm o şansă (mie, personal, îmi place mai mult shoegazeu’ :D). M-am bucurat să văd oamenii din primele rânduri vrăjiţi de melanjul de muzică de toate felurile, chiar dacă io, una, nu l-am prea gustat. Sau poate-i prea rafinat pentru mine, mai ştii? Dar degeaba. Ceva nu era în regulă. Măselele au protestat. Stone Roses rămân Stone Roses. And they had a guitar.

La Unkle Sounds n-am mai stat. Era, oricum, doar un DJ set, adevărata experienţă cu oamenii ăştia fiind dincolo de durerile mele tomnatice de dinţi. O să se-ntâmple şi aceea cândva. Am un feeling. :)

Concurs: hai cu noi la concertul Ian Brown

Nu sunteţi străini de faptul că io… sunt câştigător profesionist de bilete la concerte. Să fie şi asta o compensaţie a faptului că mai bine de juma’ de salariu se duce pe chirie. :)) Anyway, de data asta, o câştigat şi Fişioru’ la acelaşi concurs, aşa că ne-am trezit cu… prea multe bilete câştigate. =)) Runia o să crape de ciudă când citeşte asta.

Oricum, ne-am gândit noi că invitaţiile duble fiind pe numele nostre, n-avem cum să le vindem, aşa că vă chemăm cu noi la concert.

Am, deci, două invitaţii de o persoană la concertul Ian Brown de la Arenele Romane, din cadrul Control Day Out, care are loc sâmbăta asta. Două, pentru doi participanţi adică. Dacă nu participă doi omini, le dau pe amândouă singurului înscris. Dacă nu participă nimeni, mă fac bişniţară în faţa Arenelor. :)) Tot ce tre’ să faceţi e să lăsaţi un comentariu în care să spuneţi ce amintiri vă leagă de fo’ piesă a omului ăstuia, cântată cu sau fără UNKLE. Fiţi originali şi creativi, folosiţi-vă bine atuurile lingvistice, că n-o să las onoarea domnului random.org să aleagă, ci o voi face io, cu mintea-mi subiectivă.

Concursul se încheie joi seara spre noaptea, ca să ştiţi că tre’ să faceţi un drum până la Bucureşti, dacă nu vă nimeriţi de prin preajmă. Succes! Hai, că-i mai simplu ca bacu’. :D

Later edit

Aşa cum am promis, revin cu verdictul. Câştigători sunt, evident, Runia şi Cougar, pentru dovada de implicare activă în concurs, acordarea unei atenţii deosebite omului săptămânii, Ian Brown, precum şi pentru faptul că sunt doi oameni normali şi de o sobrietate incomensurabilă. Vă plac glumele mele? :))

Iar acum să ne întoarcem la lucruri serioase. Vin cu noi la concert Ramona, care mi-o mers exact la inimă cu atmosfera povestioarei, precum şi Armand, care se vede că-i îndrăgostit de aerul Brit pe care-l va avea concertul ăsta. Vă trimit mâine detalii despre cum procedăm. În principiu, ne întâlnim la intrare, da’ mai multe… pe mail. Aşa că fiţi pe fază şi felicitări! ;)

Deftones. Bucureşti. 2011. După cinci ani…

I-am văzut pe Chino şi gaşca lui de Deftoneşi şi în 2006, pe când eram copil naiv şi încă neumblat la concerte. Dovada aici, aici şi mai ales aici. După cinci ani, s-o întors. Nu-mi imaginam să-i văd live o dată, apăi de două ori! “Şi-o să-i mai vezi”, spune Fişioru’. Eh, dac-or fi în aceeaşi formă ca azi, şi de zece ori… pe săptămână!

“Parcă-s fraţii tăi de la aceeaşi mamă!”, s-o mirat moldoveanu’ meu când am intrat în Arenele Romane şi-o constatat că nu eram singura-n tricou cu ponei alb pe el. Noah bine, recunosc: juma’ din populaţia concertistă purta acelaşi tricoi. Noroc că nu eram la concert Lady Gaga, să fugim acas’ spărieţi de fashion fail, să ne schimbăm. :D

Păi, ce pot să zic? Mâine dimineaţă, presa o să vă asalteze spunându-vă ce s-o-ntâmplat. Da’ nimeni n-o să vă spună cum s-o simţit. Ei bine, o fac io: răsfăţată. Mă, deci dumnezo cu indie vintage handmade music! Pana mea, se ascultă prea multe leşinătăţuri la ora actuală. Suntem (a se citi sunteţi, da? că io-s păh drumu’ cel bun!) parcă resemnaţi cu ideea că muzica şi-o atins apogeul la mijlocul anilor ’90 şi de atunci se tot reciclează. Ştiţi cum îs babele ălea alzheimeriste, care-şi cumpără loc de veci în cimitir şi coşciug din timp? Aşa-i şi societatea modernă; e comodă, cu speranţa-n muzică mai bună îngropată şi cu tot felu’ de genuri muzicale dubioase-n timpane. Doar pentru că ne e lene să ne deschidem minţile şi către… nu ştiu, altceva. Mai autentic, mai diferit, mai necontrafăcut, mai rău, mai vicios, mai septic, mai… viu. Căci ăsta-i, pentru mine, răsfăţu’ despre care vă povesteam. Ăştia-s Deftones. :)

Iar Deftones pot fi cum vor muşchii lor. M-o adus pe culmile extazului la Change (In the House of Flies), Passenger, Digital Bath şi Knife Party (cu toate că Chino iar n-o cântat înaltele, n-o făcut pe soprana pe partea aia de piesă… ruşinică!). S-o jucat, ghiduşi, ca-n tinereţile lor glorioase, pe Birthmark, Engine no. 9 şi… şi… pfuai, un final glorios: un 7 Words lung, etern, care m-o făcut să mă simpţăsc de parcă ieream iar la liceu, făcând trăznăi. :D Da’ cum m-am isterizat pe Elite, Rocket Skates (una dintre preferatele mele de pe ultimu’ album) şi My Own Summer, de s-o speriat şi Fişioru’ de muierea lui până atunci normală… :D Şi ştiţi cum, după fiecare concert, vă rămâne-n cap o piesă pe care o ştiaţi, da’ când v-o fost cântată live aţi redescoperit-o, de parcă aţi fi auzit-o pentru prima oară? Noah, io-s fixată pe Korea, care-o fost cântată… dumnezeiesc de heavy, tată. M-am înfiorat ca un peşte care se expandează de-ăla.


Arene la lăsarea nopţii, iubire eternă.

Arene noaptea, iubire dincolo de eternă. :X

Iar Chino… o slăbit şi s-o făcut tare fain. Atât de fain încât nu-mi mai luam ochii de la el. Why, if it isn’t fuckable the word I was looking for… :D (Ignoraţi-mă, asta era partea-n care trebuia să-i complimentez vocea…). Era pus pe şotii bătrânu’ Chino. N-o mai comunicat mecanic, ci o fo’ spontan, teatral şi comic. Yes, we could have had beautiful smart kids together. :))


atâta calitate s-o putut în dezmăţu’ ăla…

În deschidere i-am prins ca lumea doar pe Implant Pentru Refuz, în faţa cărora-mi scot pălăria, că-s duri şi mişto şi n-o uitat ce-i aia chitară. Deşi parcă n-aş fi vrut să-nceapă şi ei să cânte-n engleză… Anyway, s-o tuns Vita! :)) Şi încă-i delicios de sexy şi aşa, fără păr lung şi cu aparat dentar. Oare ce tre’ să facă să nu mai bălesc când îl văd? Damn men. :)) De la Luna Amară am prins doo piese, da-i mai văd vara asta, o dată-n Suceava şi înc-o dată la Peninsula. ;;) Oricum, lunari amărui ce sunteţi, mi se pare inadmisibil ca după voi să urmeze Paraziţii, iar voi să cântaţi Loc lipsă cu alt tip pe scenă, nu cu Ombladon. Like… wtf? Măcar de nu era nimeni altcineva. :)) M-am simţit… trădată. :))

Cât despre Paraziţii… i-am văzut cu dosu’. Adică stând la coadă la bere, că nu ştiu ce-o făcut, ce n-o făcut organizatorii, da’ ominii de la standurile cu băutură nu se mişcau deloc, da’ deloc. Oricum nu prea erau ceaşca mea de ceai, dacă mă-nţălegeţi.


am uitat a vă zice că Fişioru’ o auzit concertu’ mono, are-un dop de ceară în ureche; poate de-aia nu-i aşa încântat ca subsemnata tătă un rânjet :D

Şi-n final, transmit un salut pe-această cale tuturor celor pe care i-am văzut p-acol’, de la vreo înălţime sau alta: D, Lee (n-ai coborît nij de-al dracu’! :D), Maria, Silvia (nice to meet you, party animal :D) şi duşmanu’ Dorianu’ (ce-i mai bun la urmă :))).

And remember kids: God bless the Deftones! Data viitoare poate-i prind şi-ntr-un loc cu sonorizare mai bună, să simt basu’ ăla-n chept şi să-mi facă ţăndări timpanele chitara lu’ nea’ Fănică Carpenter cela. Pân’ atunci luaţi d-acilea un clip filmat naşpa, în condiţii vitrege.