Nu e bar precum e banu’, nici pirat ca Sandokanu’

Nu ştiu cât de des vi se-ntâmplă să cereţi indicaţii în Bucureşti ca să ajungeţi într-un anumit loc. Dacă totuşi o faceţi, cred că v-aţi lămurit şi voi ca şi mine că, dacă întrebaţi trei oameni:

– primul te ignoră că-i grăbit;
– al doilea îi bucureştean get-beget, recte mare expert, şi înşiră cu exces de zel un amalgam de nume de străzi de care n-ai auzit niciodată; pe urmă întreabă dac-ai înţeles şi reface încă o dată traseul, enumerând cu totul alte străzi şi direcţii; p-ormă-ţi dă şah-mat şi-ţi spune scurtăturile… succes! :D;
– al treilea îţi zice fain unde să meri, da’ ajungi acolo şi-ţi dai seama că eşti la dracu-n praznic, într-un loc greşit;
– dacă ai noroc şi dai şi de-al patrulea, ăla te trimite unde n-ai fi vrut, deşi ai mai fost.

Noah, cam aşa nu funcţionează lucrurile aici.

Veneam într-una din zile cu o colegă de la munci şi ne abordează o chinezoaică. A se citi cu accent chinezesc, cu o grămadă de consoane:

– Excuse me, do you know how I can get to Banul Andronache street, please?

Io tac şi-mi accept condiţia umilă de provincială neiniţiată-n tainele Capitalei. Colega însă adoptă ferm un aer doct, io mă pregătesc să iau mental notiţe, chinezoaicii i se fac ochii rotunzi din oblici şi, şi!!!…

– Ask a cab driver.

8-|

Dar dac-aţi crezut că totul se opreşte aici, vă-nşelaţi amarnic. În urma noastră auzim o tanti, care indubitabil face parte dintr-una din categoriile milostive de mai sus, dorind să ajute turiştii patriei:

– Ăăă, sigur căutaţi un bar. Staţi să vă zic…

Chinezoaica fericită nota ce înţelegea pe un carneţel.

Un bar. Un BAR. UN BAR! aud eu cu ecou în spatele minţilor mele prăjite.

– O zis cumva bar? îmi întreb nedumerită colega.
– Mdap. :|
– :|

Undeva, în oraşul ăsta, este şi la ora actuală o chinezoaică care tot ce vrea îi să ajungă pe Banul Andronache. Bag mâna-n foc pentru asta. Măcar am aflat de ce au chinezii ochii oblici: de tristeţe c-au întrebat un bucureştean cum se-ajunge-n Asia, mă, de-aia!

Dorel, acum şi în Berceni

După cum bine ştiţi, noi locuim în raza de acţiune a vestitului primar Piedone. Sectorul 4 FTW, cum s-ar zice, bine că nu suntem ai lu’ Vanghelie.

Iarna trecută, când ne-am mutat aici, era aproape imposibil să ajungem de la metrou până acasă uscaţi, neînglodaţi sau fără dureri de picioare. Trotuarul era plin de cratere, iar apa strânsă în ele le făcea imposibil de trecut dacă nu erai Superman sau vreun derivat. Şi acum am la muncă peria de haine cu care îmi curăţam violent, în fiecare dimineaţă, pantalonii stropiţi.

Vara s-o prins şi dom’ Piedone că dacă ne mai lasă aşa o iarnă, o să ajungem insulă. Aşa că ne-o trimis pe stradă o brigadă de Doreli, să rezolve problema. Iscusiţi şi răbdători, că vara era abia la-nceput, aceştia au pus, mai întâi, un rând de borduri, să nu mai curgă valuri de noroi pe asfalt de fiecare dată când plouă. După fo’ săptămână, observând gropile din asfalt iniţial ignorate, s-au gândit să facă ceva şi în privinţa asta. Aşa că au scos bordurile recent puse şi s-au apucat de frezat trotuarul, proces îndelungat şi anevoios, întrucât… deh, vară între betoanele din Bucureşti.

Au turnat asfalt, l-au bătucit bine, apoi au pus din nou bordurile. Au mai stat ei ce-au stat şi aşa, către august, s-o gândit că totuşi, în faţa curţilor oamenilor n-ar trebui să fie borduri, că dacă muritorii de rând au maşină, hă? Atunci ce-i de făcut? Au mai stricat o dată bordurile şi au lăsat drum de acces din şosea în curţi. P-ormă şi-au dat seama că-i prea mult beton, iar spaţiu’ verde e un must la alegeri. Au stricat asfaltul din marginea şoselei de tot, lăsând numai pământ.

Într-un târziu, l-au curăţat bine, l-au arat şi l-au îngrădit. A apărut şi ultima tură de borduri… Dar stai! Gardul e prea mare! Cheamă înapoi sudorii şi lasă-l la jumătate. Zis şi făcut. Apoi, în octombrie, s-au plantat nişte cioturi, care sper că la primăvară o să devină copaci. Acum două zile mergeam către metrou şi am observat că cioturile erau mutate din margine mai către trotuar…

În sfârşit, Piedone şi-a marcat teritoriul, cu o plăcuţă pe care scrie Sectorul 4, spaţiu verde. Să îndrăznesc oare să sper că asta a fost tot?

Şi totuşi… nimic nu se compară cu Dorelul propriu, din dotare. Fiindcă cuierul nostru întâmpină oareşce probleme în lupta cu gravitaţia, am rugat Fişioru’ să pună mâna pe ciocan şi să se facă util. Rezultatul? Când am ajuns acasă, să fac o criză de apoplexie şi alta nu:

Împricinatul curăţa cartofi în ipostaza asta:

…aşteptând, probabil, să i se aştearnă o muscă şi să se simtă… ;))

In Flames au isterizat Bucureştiul

Am fost la multe concerte în viaţa mea şi, dacă nu crăp curând, probabil mai urmează. Dintre toate, trei trupe s-au remarcat având cei mai isterici, sălbatici şi mişto fani: Placebo, la care inclusiv motocicliştii supăraţi au ţipat şi-au cântat vers cu vers tot concertu’, Iron Maiden, unde metaliştii transpiraţi aproape m-o călcat în picioare pe stadion şi… In Flames, pe care i-am văzut aseară iar, tot la Arenele Romane, prima oară fiind cel puţin la fel de mişto.

Căci mulţimea fremăta sub cioara scheletică…

nice album artwork, ha?

… încă dinainte ca vreun membru al trupei să se fi suit pe scenă, deci vă daţi seama ce s-o iscat când o năvălit băieţii şi ne-au introdus în atmosferă direct cu piesa care le dă titlul noului lor album, Sounds of a Playground Fading, urmată, parcă dintr-o suflare a lu’ Anders, de Deliver Us. Cu toate că eram deja transpirată şi abia mai trăgeam aer în piept de la atâta ţopăială şi headbanging, n-am putut să nu observ că domn’ Anders nu mai e aşa sexos ca atunci când avea dreaduri. Acum arată ca un fel de popă/gnom wannabe. Noroc cu vocea atât grohăită, cât şi melodică, depinde cum vrea muşchii lui. Încă tot îmi vine să-l scarmăn pe burtă, he’s so sweet. :D


:X Aaanders

Am mai ascultat Trigger live acum doi ani, da’ parcă altfel sună în aer liber, unde “Are we dancing all alone?” nu se-aude înfundat, ermetic, ci tare şi clar, în aer liber, din gurile fanilor ale căror voci se unesc. Anders era încântat.


foarte fain o decorat scena

Au cântat şi Colony, spre marea mea fericire, însă fără Jesper parcă nu-i chiar… well, Colony. Şi parcă tobele erau date puţin prea tare, amuţind chitările în părţile esenţial-gâdilitoare în timpane. Oricum, şi dacă nu a ieşit de “ten out of ten”, cum tot spunea Anders în seara aia, a fost super mişto, iar fanii, din nou, dezlănţuiţi. Cam pe-atunci şi-o dat seama şi băieţii că au de-a face cu un public deosebit, iar Anders nu s-o mai putut opri din a comunica atât de cald şi de glumeţ cu mulţimea.

“For those of you who don’t really know what that was, the song is called Colony. It’s… amazing. Amazing! But I wouldn’t know, I just… wrote the shit”.

:)) Râs general şi aplauze. Văzând că lumea reacţionează, Anders o devenit şi mai ghiduş. O-nceput să-şi laude aproape toate cântecele, precum şi noul album, dar totul într-un spirit ludic, vădind mai degrabă modestie decât vreo laudă de sine. Un scump. L-aş ciupi de obrăjori ca pe-un copchilandru. :D Pe-urmă, ne-o ridicat în slăvi pe noi:

“I knew from the beginning Bucharest was gonna rock. You’re not Budapest, you’re Bucharest! We’ve taken this tour to many cities. Stockhom was great, Vienna… so-so. Paris was shit. (pauză de hohote şi aplauze, se pare că urâm francezii, mai nou :))). Bucharest, you are amazing!”.


splendori nordice

Într-o pauză dintre piese, zgâindu-se la un tip din public care-i întindea insistent biletu’ pentru un autograf, Anders a comis-o din nou, glumind în stilu-i inconfundabil.

“Dude, I’m SINGING. I can’t sign an autograph AND sing, not at the same time”.

Din fericire pentru fanul înfocat, pe numele său Andrei (căci da, nenea Andrei al Suediei l-a întrebat cum îl cheamă), i s-a dat un autograf, iar întreg momentul i-a fost dedicat, în aplauzele tuturor. :) Cam mişto, nu? Lucky bastard…

După ce-au mai cântat câte ceva de pe albumu’ cu cioara (dintre care Darker Times în premieră), clasicele Come Clarity şi Only for the Weak (la care ni s-a cerut să fim cât mai energici, că eram filmaţi), In Flames au încheiat concertul cu un trio de piese pur şi simplu delirant: Cloud Connected (la care publicul şi-a scuipat din nou plămânii), The Mirror’s Truth şi Take This Life. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult de la viaţă? Ah, da, ca Jesper să-şi rezolve problemele şi să treacă din nou la chitară. E singurul ingredient care-ar fi făcut seara mai mult decât cum a fost, adică… perfectă. :)

Aşa că m-am decis. Vreau un Anders de pluş. Cu sau fără dreaduri, nu mă-nteresează. :))

(Ah da, în deschidere au cântat Noctiferia, trupă a cărei piesă cu extra percuţie tribală mi-o plăcut la nebunie. În rest… eram prea entuziasmată că urmează In Flames şi n-am fost prea atentă).

Poze de la iConcert şi mahmuri. Nu mă plăteşte nimeni să scriu despre concerte, să-mi pot lua un deselereu serios? :))

Deftones. Bucureşti. 2011. După cinci ani…

I-am văzut pe Chino şi gaşca lui de Deftoneşi şi în 2006, pe când eram copil naiv şi încă neumblat la concerte. Dovada aici, aici şi mai ales aici. După cinci ani, s-o întors. Nu-mi imaginam să-i văd live o dată, apăi de două ori! “Şi-o să-i mai vezi”, spune Fişioru’. Eh, dac-or fi în aceeaşi formă ca azi, şi de zece ori… pe săptămână!

“Parcă-s fraţii tăi de la aceeaşi mamă!”, s-o mirat moldoveanu’ meu când am intrat în Arenele Romane şi-o constatat că nu eram singura-n tricou cu ponei alb pe el. Noah bine, recunosc: juma’ din populaţia concertistă purta acelaşi tricoi. Noroc că nu eram la concert Lady Gaga, să fugim acas’ spărieţi de fashion fail, să ne schimbăm. :D

Păi, ce pot să zic? Mâine dimineaţă, presa o să vă asalteze spunându-vă ce s-o-ntâmplat. Da’ nimeni n-o să vă spună cum s-o simţit. Ei bine, o fac io: răsfăţată. Mă, deci dumnezo cu indie vintage handmade music! Pana mea, se ascultă prea multe leşinătăţuri la ora actuală. Suntem (a se citi sunteţi, da? că io-s păh drumu’ cel bun!) parcă resemnaţi cu ideea că muzica şi-o atins apogeul la mijlocul anilor ’90 şi de atunci se tot reciclează. Ştiţi cum îs babele ălea alzheimeriste, care-şi cumpără loc de veci în cimitir şi coşciug din timp? Aşa-i şi societatea modernă; e comodă, cu speranţa-n muzică mai bună îngropată şi cu tot felu’ de genuri muzicale dubioase-n timpane. Doar pentru că ne e lene să ne deschidem minţile şi către… nu ştiu, altceva. Mai autentic, mai diferit, mai necontrafăcut, mai rău, mai vicios, mai septic, mai… viu. Căci ăsta-i, pentru mine, răsfăţu’ despre care vă povesteam. Ăştia-s Deftones. :)

Iar Deftones pot fi cum vor muşchii lor. M-o adus pe culmile extazului la Change (In the House of Flies), Passenger, Digital Bath şi Knife Party (cu toate că Chino iar n-o cântat înaltele, n-o făcut pe soprana pe partea aia de piesă… ruşinică!). S-o jucat, ghiduşi, ca-n tinereţile lor glorioase, pe Birthmark, Engine no. 9 şi… şi… pfuai, un final glorios: un 7 Words lung, etern, care m-o făcut să mă simpţăsc de parcă ieream iar la liceu, făcând trăznăi. :D Da’ cum m-am isterizat pe Elite, Rocket Skates (una dintre preferatele mele de pe ultimu’ album) şi My Own Summer, de s-o speriat şi Fişioru’ de muierea lui până atunci normală… :D Şi ştiţi cum, după fiecare concert, vă rămâne-n cap o piesă pe care o ştiaţi, da’ când v-o fost cântată live aţi redescoperit-o, de parcă aţi fi auzit-o pentru prima oară? Noah, io-s fixată pe Korea, care-o fost cântată… dumnezeiesc de heavy, tată. M-am înfiorat ca un peşte care se expandează de-ăla.


Arene la lăsarea nopţii, iubire eternă.

Arene noaptea, iubire dincolo de eternă. :X

Iar Chino… o slăbit şi s-o făcut tare fain. Atât de fain încât nu-mi mai luam ochii de la el. Why, if it isn’t fuckable the word I was looking for… :D (Ignoraţi-mă, asta era partea-n care trebuia să-i complimentez vocea…). Era pus pe şotii bătrânu’ Chino. N-o mai comunicat mecanic, ci o fo’ spontan, teatral şi comic. Yes, we could have had beautiful smart kids together. :))


atâta calitate s-o putut în dezmăţu’ ăla…

În deschidere i-am prins ca lumea doar pe Implant Pentru Refuz, în faţa cărora-mi scot pălăria, că-s duri şi mişto şi n-o uitat ce-i aia chitară. Deşi parcă n-aş fi vrut să-nceapă şi ei să cânte-n engleză… Anyway, s-o tuns Vita! :)) Şi încă-i delicios de sexy şi aşa, fără păr lung şi cu aparat dentar. Oare ce tre’ să facă să nu mai bălesc când îl văd? Damn men. :)) De la Luna Amară am prins doo piese, da-i mai văd vara asta, o dată-n Suceava şi înc-o dată la Peninsula. ;;) Oricum, lunari amărui ce sunteţi, mi se pare inadmisibil ca după voi să urmeze Paraziţii, iar voi să cântaţi Loc lipsă cu alt tip pe scenă, nu cu Ombladon. Like… wtf? Măcar de nu era nimeni altcineva. :)) M-am simţit… trădată. :))

Cât despre Paraziţii… i-am văzut cu dosu’. Adică stând la coadă la bere, că nu ştiu ce-o făcut, ce n-o făcut organizatorii, da’ ominii de la standurile cu băutură nu se mişcau deloc, da’ deloc. Oricum nu prea erau ceaşca mea de ceai, dacă mă-nţălegeţi.


am uitat a vă zice că Fişioru’ o auzit concertu’ mono, are-un dop de ceară în ureche; poate de-aia nu-i aşa încântat ca subsemnata tătă un rânjet :D

Şi-n final, transmit un salut pe-această cale tuturor celor pe care i-am văzut p-acol’, de la vreo înălţime sau alta: D, Lee (n-ai coborît nij de-al dracu’! :D), Maria, Silvia (nice to meet you, party animal :D) şi duşmanu’ Dorianu’ (ce-i mai bun la urmă :))).

And remember kids: God bless the Deftones! Data viitoare poate-i prind şi-ntr-un loc cu sonorizare mai bună, să simt basu’ ăla-n chept şi să-mi facă ţăndări timpanele chitara lu’ nea’ Fănică Carpenter cela. Pân’ atunci luaţi d-acilea un clip filmat naşpa, în condiţii vitrege.

De mâine…

…semnez şi încep să lucrez. Şi încă nij n-am apucat a da vreodată cu mopu’ prin casă de când am venit ! :)) S-o şi întâmplat aşa cum mi-am imaginat întotdeauna: o editură la care nu io am depus CV, ci ei m-o găsit pe mine fix acum, cumva… Noroc chior de care sper să fiu suficient de ‘telijentă să profit.

În ultima săptămâna s-o întâmplat şi schimbat mai multe lucruri decât în vreo trei ani.

Trivia: în dimineaţa zilei în care-am pornit cu maşina încărcată încoace, spre Bucureşti, când tocmai se mijea de zori pe la 5, un cal alb cu frâiele rupte galopa de nebun pe şosea, ditamai E60-u’, tăt înainte. :)

The goodbye home post

End of an era, cum ar veni.

Stau aici cu camera plină de bagaje şi nu-mi vine-a crede. Ceea ce visez de… să tot fie vreo patru ani de zile chiar se întâmplă. Mă mut în Bucureşti.

Evident, situaţia stă un pic altfel decât mi-am imaginat-o atunci. Nu plec pentru facultate, ci pentru master. N-o să locuiesc în cămin, ci în viluţa de la Eroii Revoluţiei. N-o să simt că mă sufoc de dor, îi am lângă mine pe cei mai mişto colegi de apartament pe care mi-i puteam dori vreodată. Cel mai probabil n-o să învăţ niciodată să gătesc, având în vedere că Fişioru’ şi Ale se pricep tare bine la asta. Sigur, însă, o să-mi putrezească mâinile de la spălat vase. Asta o fost înţelegerea. :)

Nostalgică şi cu nodu-n gât umblu de vreo săptămână. Nu o dată m-am întrebat dacă fac ceea ce trebuie. Cred că n-o să aflu decât după o lungă şedere departe de casă. Cel puţin doi ani sunt a Bucureştiului. Nu mă sperie oraşul ăsta atât de hulit de ardeleni şi moldoveni laolaltă, uneori chiar şi de ai lor, cum s-ar zice. Îl cunosc şi-o să-l cunosc şi mai bine. Dacă nu suntem compatibili, mă pot oricând întoarce acasă.

Ştiu că sunt suficient de bună să nu mă înghită răutatea gratuită şi omniscientă. Ştiu că sunt suficient de a dracu’ încât să supravieţuiesc. Ce naiba. Cu oamenii ăştia lângă mine mă simt invincibilă. Mi se rupe sufletul că pe o parte din ei îi las aici, vezi tura de boceală cu Runia în binecunoscutul nostru Office Club, cuibuşor de nebunii. Căci deh, cum altfel îmi puteam încheia şederea aici dacă nu zbierând şi exultând la un concert ? :)

O să-mi fie bine şi-o să am grijă să le fie bine şi oamenilor de lângă mine. Cei de-acasă o să aibă mereu o… saltea pneumatică, o felie de pită ş-un borcan de zacuscă la noi în căsuţă, viluţă sau ce-o fi. I love you all and I’m gonna miss you.

În două ore ies pe uşă. În sfârşit, ce mi se-ntâmplă-n capitală n-o să mai intre în categoria trip trippin’.

Hello, Bucharest ! Vin să râd şi pe la tine. :D

Ştiri care se sparg

  • Îmi lipseşte exerciţiul scrisului pe blog. Anu’ ăsta n-am reuşit să iscălesc nici măcar fro tri paragrafe despre festivalurile la care-am fost. Nu tu Sonisphere, nu tu Peninsula şi mai ales nu tu Zilele Municipiului Câmpia Turzii ! :)) I suck. În lunile alea moarte de iarnă o să vă servesc un post gigant despre tăte, cadeaux de Moş Gerilă retrograd. \m/
  • Viaţa mea o scăpat de sub control grav, da-ntr-un sens aşa mişto încât nici că-mi vine-a crede că-i real. Totodată, observ că omu’ îi construit în aşa fel încât să înfrunte mai bine problemele ălea dificile decât lucrurile care-l fac fericit. Şoc şi groază.
  • Am intrat în ultimele doo săptămâni de luzărit acasă, după care mă mut decât la capitală, fată/frate. :] Noah, ce să zic ? Fain, fain… Evident, încă n-am găsit chirie. Pentru asta chiar tre’ să-şi mişte cineva fizicu’ până acolo, să vadă nişte apartamente.
  • Apropo, ce dumnezo-s cu ofertele de chirii din Bucureşti, că aproape nici un apartament n-are centrală ? La 300 de euroi cât suntem dispuşi să dăm păh 2 camere, ar face bine să existe şi luxu’ ăsta. 8-| … Please ?
  • Tre’ să-mi iau laptop ieftin şi bun, chiar şi-n rate. Sugestii ?
  • Tre’ să m-angajez unieva ! Aş întreba “sugestii ?”, da’ mi-i şi frică… Pot să mă autodeclar web content writer dacă am blog din 2004 ? =)) Cre’ c-ar da bine în CV… :D … :|
  • Am doo belete (câştigate şi alea de Fişior =))) la Guns N’ Roses şi nu ştiu dacă ajungem. Mă gândesc ori să le vând, ori să fac concurs aici şi să vi le dau, ori să fac schimb pe bilete la Ozzy Osbourne, că în 2 octombrie măcar suntem în Bucale, intraţi în pâine. Mă mai gândesc. Fireşte, “sugestii ?” :))
  • Vreau să citesc şi nu am timp. Tătă vara am avut timp şi am făcut orice altceva. Şi nu, dacă mă mut în Bucureşti, cu siguranţă n-o să mă vedeţi citind prin metrou şi autobuz. Capacitatea mea de concentrare scăzută şi marele interes pentru tot ce mişcă-n jur n-o să mă lase. Lecturi Urbane haters will be proud of me.
  • Toamna asta… ne număraţi.
  • Ce faceţi de rev ?

The hitchhiker`s antiguide to everywhere (1)

Ăsta e clar un fel de antighid, un “aşa nu” care să vă atenţioneze că puteţi să şi păţâţi diverse dacă vă căraţi cu ia-mă nene şi fără bani la mama naibii, cum am făcut io, la aproape 600 de km de casă. Cu toate astea, însă, am sfidat orice lege calitate-preţ, m-am înscris la master împotriva tuturor legilor firii (şi împotrivirilor cu lacrimi ale familionului) şi mi-am luat şi “concediu” p-ormă. O meritat. :D

***

Înainte să plec, zile-ntregi o trebuit să suport o tortură psihologică de cea mai joasă speţă. Muma mă lua când cu binişoru’, când cu bocete şi scâncete, când cu urlete, să nu care cumva să meargă odoru’ să deie admitere-n Bucale. Mă rog, povestea-i lungă, da’ un accident de maşină şi nişte rate mai târziu, ai mei băgau la înaintare netăgăduitul motiv că dacă nij bani de mers la interviu n-au să-mi dea, de unde or avea ca să m-ajute cu chiria până-mi găsăsc de lucru ? Dreptu-i, ziceam io, da’ nici să rămân în oraş nu-i treabă, când tătă cultura-i în capitală, ‘tu-le institutele culturale, librăriile şi editurile ce nu s-or mutat în Ardeal… În fine, cred că singura lor speranţă ierea să nu intru la bujăt sau să nu intru deloc !

D-apăi vă imaginaţi cât mi-o mai abrutizat neuronii, că în momentu-n care-am ieşit pe uşă, am făcut-o mai mult din inerţie, târându-mă şi neavând nici un chef. Atunci era momentu’ să mă fi luat cu forţa, să mă fi trântit pe-un fotoliu şi să-mi fi zis “pe-aici nu se trece !”. Credeţi c-aş fi reacţionat ? Mi-aş fi acceptat trista soartă fără să crâcnesc, doar să se termine tătă prăpădirea odată. Noroc că nimeni n-o ştiut asta şi am apucat să ies păh uşă, însoţită de acelaşi credincios Fişior… că de-mi luam cuţu de pază nu-mi ierea mai fidel şi degrabă săritor la ananghie ca moldoveanu’ aista. :D

Scurtă socoteală: 400 de lei tura trecută, salvaţi din draga de bursă de studiu din care s-o dus aşa: 150 pe taxa de admitere, 40 pe drum, 30 de lei transport prin Bucale + multe sticle de apă rece => AM PLECAT LA DRUM CU 170 DE LEI. Da, două persoane. (!!!) …  Doamne, proşti suntem. =))

La capitală

Nici n-am apucat să ieşim din oraş, că io deja voiam să-mi schimb pantalonii în benzinărie. Nu’sh di ce simţeam (în urină, vorba cuiva) că-n ăia tri sferturi mi-i/îmi va fi frig la un moment dat, deşi afară era soare şi caniculă. Fişioru’ o zis să termin cu prostiile, da’ io nu şi nu, că vreu să-mi iau blugii ăi’ lungi pă minie. Iaca aşa, evident, orice excursie miştoacă începe c-un popas. \m/

După ce mi-am făcut hatâru’, mai lipsea numa’ şuba pe mine. Şi-aşa am stat la dospit în soarele amiezii la ocazie, io cu BV şi Fişioru’ cu B, sigur că el prinde ceva direct dacă inversăm rolurile. Desigur… :-@

După vreo oră jumate în care iar m-am ars cu model ca ultimu’ tractorist din Valea Seacă, o oprit un tip de mai puţin de 30 de ani cu maşină bengoasă, să tot fi fost Merţan. N-am înţeles de ce mergea la Sibiu prin Braşov dacă tot era în Mârgu-Tureş, da’ nici n-am întrebat de teama să nu se prindă că-i absurd ce face şi să nu mai meargă. :D

Pe drum nu ştiu cum vine vorba de mare. Io şi Fişioru’ ne oprim brusc din conversaţie şi ne privim cu subînţeles.

– Ia-ţi gându’, n-avem bani ! zic io, deşi ceva dinăuntru meu se entuziasma deja tot mai tare.
– Dacă o iei aşa, niciodată n-o să ai destui bani încât să zici că poţi să mergi liniştită undeva, vine replica moldoveanului.
– Avem sub două milioane şi tre’ să stăm câteva zile bune-n Bucureşti, omu’ lu’ Dumnezo, răspund io deja râzând.
– Dej merem, zice Fişioru’.
– Merem, aprob io.

=))

Tipu’ care conducea (care mai era şi bunăciune pe deasupra) cre’ c-o auzit pe unde avem noi de gând să ajungem, căci odată ajunşi în Braşov n-o vrut să ne ia banii. :D Ba mai mult, ne-o urat drum bun şi ne-o zis să mergem cu autobuzu’ pân’ la ieşire din oraş. I-am mulţumit politicos şi am plecat.

Ne-am urcat într-un 5, sfătuiţi de tanti care vindea bilete să mergem până la capăt de linie. Când am ajuns, Braşovu’ tăt nu s-o terminat, da’ nici nu ştiam exact ce să facem, că-n zare munţii nu arătau foarte prietenoşi. Ba chiar se lăsase un fel de noapte peste zi şi-n zare se vedea cam aşa. Not good. Evident că-n maxim cinci minute s-o dezlănţuit iadul şi pe străzi o-nceput să curgă un fel de potop. Noi eram însă calmi, sorbind cu nesaţ din aerul curat de munte, urându-i pe braşoveni că pot inhala sănătace curată după fiecare ploaie… deci mai tot timpul. Şi aşa, la adăpostul staţiei de otobuz, mai şi arătam semnul cu B din când în când. O trecut chiar şi Pepe Diamant 2, cel care ne-o dus adus în Braşov din Bucureşti în episodul trecut, da’ în haosu’ ăla nu ne-o văzut. :( Dammit.

Dar măcar aveam blugii pe mine şi nu nişte foiţe de pantaloni tri sferturi. Rock ! \m/

Am mai mers c-un otobuz pân’ la capăt de linie, da’ tot nu era suficient, căci trebuia să mai trecem un pod şi să stăm şi după drumu’ ce vine din Săcele, să ne dublăm şansele de reuşită. Aşa că hai… încă vreo 2 km de mers pe jos ne-o făcut pe noi ? :)) Pe drum, vedem pe cineva îmbrăcat într-o mascotă care făcea reclamă la un supermarket ce-o devenit non-stop. Mă uit lung şi tâmp; se benoclează şi Fişioru’.

– Pinguin, decretez.
– Delfin, mă contrazice Fişioru’.

Mai facem tri paşi.

– Nu te supăra… ce eşti ? îl întreabă moldoveanu’.
– Balenă, i se răspunde din interiorul masivului costum.
– Balenă-n munţi, ahahahaha ! Mişto ! Sănătate ! spune Fişioru’ râzând în timp ce şi io hohoteam în neştire. :))

Într-un final, după mai bine de două ore petrecute la poalele Tâmpei (veci n-am înţeles de ce TÂMPA… out of all possible names !), stăteam la ieşire din oraş. N-o trecut un sfert de oră şi eram într-un Logan, în drum spre Otopeni, că acolo aveau treabă cei doi din maşină, un el şi o ea, aşteptând pe cineva la aeroport. Omini cu mult bun-simţ şi tare cumsecade. :) Le-am dat 10 lei, ne-au zis că mai avem câteva sute de metri de mers pe jos până la prima staţie de autobuz, am mulţumit şi nu după mult timp ne-am urcat într-un 783 până la Casa Presei.

… Ierea deja noapte şi la Casa Presei l-am pescuit pe-un fost coleg de liceu de liceu de-al Fişiorului, Bădă(luţă), alt moldovean aflat în Bucureşti, de data asta pe motiv de înscriere la Academia Militară. :> De-acolo un 335 ultraplin până prin Pantelimon, unde aveam de găsit Cougar’s den. Evident că nu am găsit scara din prima şi i-am purtat pe săracii moldoveni noaptea printre blocuri şi alei şi băjeţaji dăh cartier, gie, şi muuulţi maidanezi lătrători, fiindcă deşi am mai stat acolo şi la Sonisphere, mereu am circulat cu taxiu’ când mă înturnam. Inutil să mai zic că peste câteva zile, plimbându-ne pe bulivar, vedem pe blocul cu pricina ditamai afişu’ Orange pe care scria mare numărul scării. Noah, dumnezo. Păţăşti, blondo. :))

Cum Cougar era dus la mare pe biclă fo’ două săptămâni, garsoniera era doar a noastră. Sau ar trebui să zic “decât a noastră”, că doară eram acolo, în decâţime. Păi nu ? Parcă “sudişti” nu mai sună suficient de peiorativ, deoarece dă informaţii despre localizarea geografică, “mitici” e suflat… ta-daaaah: “decâţi” e perfect. Şi mai mişto ar fi ironia muşcătoare “genişti”: îs mulţi cât o armată, sunt geniali şi zic mereu “gen”. =)) Just kidding. I love them all. Srsly.

Revenind. Noaptea aia s-a băut bere de-acasă, cumpărată din Bucureşti. Neumarkt, ce altceva ? :)) Fişioru’ şi Bădă mi-o povestit o grămadă de trăznăi din timpul liceului, iar undeva pe la 3 am căzut toţi laţi de oboseală. A doua zi ăştia o mers să vadă Casa Poporului (pe care io deja o cunoscusem…). Io cică am rămas acasă să mai învăţ pentru admitere. Evident, am dormit cât îi ziulica de lungă. Când o sosit Fişioru’, ne-am pus pe halit ce-am adus cu noi. Şi fiindcă my homemade pizza făcută de muma începea să se usuce datorită căldurii, am mâncat pizza unsă cu pateu, care o alunecat cu apă de Dâmboviţa pusă la pet şi răcită la frigider. \m/ De fapt, asta o fost hrana de bază în cele câteva zile de stat în capitală.

A doua zi dimineaţa, în ajunul interviului pentru master, Fişioru’ o gătit plăcintă de cartofi în timp ce io am făcut o scurtă baie. Ies curată, fresh, cu părul ud…

– Ce oare poate să miroasă în halu’ ăsta ?! mă loveşte dintr-o dată ca un retevei pe după ceafă.
– Apăi… miros de plastic ars, hihi. Cred c-am ţinut tigaia la foc prea mare, se disculpă Fişioru’.

Blestem cât blestem şi-mi pun şi spray-u’ de corp la mine, ştiind ce odoare minunată de plastic prăjit avea să se îmbibe în pleata mea cea jilavă. La interviu. Just awesome. M-oi duce la Cărtărescu să-i zic de la o distanţă considerabilă: “Hey Cărty, I smell so bad you don’t want me near you. Dă-mi 10 ca să plec. ;;) “

APROPO ! Ştiaţi că pe undeva între Ploieşti şi Bucureşti există o localitate, o comună, ceva, pe care o cheamă Jilavele Fierbinţi ? =)) Să mă fi scremut intelectual să găsesc un nume cu o conotaţie sexuală mai puternică şi n-aş fi găsit.

În fine. Puneţi un pix d-ăla de 20 de bani în foc, înmulţiţi mirosul cu 1000 şi v-aţi putea apropia de feelingu’ din apartament la acel moment. Ne-am şi ameţât de cap la cât era de puternic, dar cumva, cu un taxi pentru că, of corz, eram în întârziere, am ajuns şi la Universitate. Acolo m-am întâlnit cu Ale şi cu Elena, cele care-mi vor deveni în viitorul apropiat colege de apartament, aşa că veţi mai auzi de ele. :D Fiecare ne-am înscris la alt master. Tri ardelence o vinit să facă orânduială “la capitală”. \m/ Elena urma să intre la interviu şi era tare relaxată. O fost prima despre care am aflat c-o reuşit la bujăt. Ale, în schimb, era mai circumspectă, ca să nu zic de-a dreptu’ disperată că ăia ai ei o torturat-o psihic pen’ că ierea din provincie. Aşa cum mă aşteptam, Ale făcea ce ştia ea mai bine: being a drama queen. :)) O intrat prima la masteratul ei, cap de listă. Am rămas io.

Pai… m-au intervievat un tip şi Ioana Pârvulescu. Noroc că nu ştiam că sunt faţă în faţă cu Ioana Pârvulescu; am aflat p-ormă. :)) Nu m-au chinuit mult, maxim 7 minute, în care am rămas uimită că… io chiar mi-am deschis gura şi am legat trei fraze coerente la un interviu. În viaţa mea n-am mai fost la vreunu’ şi tare frică mi-i de ele. Era să mă blochez când m-o-ntrebat cum aş promova propria mea colecţie de cărţi (e.g. Raftul Roxanei :)) ). Dup-aia am dres-o şi singura apostrofare a fost că metodele mele ar cam falimenta editurile. Oh well… cum se procedează de fapt cu promovarea de la ei tre’ să-nvăţ. Cum care “ei” ? Păi îmi vor fi profi, printre alţi meseriaşi, Mircea Cărtărescu şi Simona Popescu. :X

A urmat apoi o jumătate de zi de promenadă prin centrul Bucureştilor, în aşteptarea afişării rezultatelor. Io şi Fişioru’, o ardeleancă ş-un moldovean. :D Am luat la talpă toate librăriile din zonă, apoi ne-am plimbat asudând pe la Operă, apoi pe Magheru şi terasele de lângă… şi tooot aşa până ni s-o lungit urechile de foame. Ne-am cumpărat o sticlă de Nestea, o pungă cu turtă dulce şi trei covrigi proaspeţi, aburinzi şi delicioşi. Am ales să prânzim astfel pe lângă fântâna de la Universitate, la peste 30 de grade.

Cum era de aşteptat, ceva tăt trebuia să se-ntâmple. De data asta, o chestie care chiar m-a impresionat. Cum ronţăiam noi la covrigi pe o băncuţă din faţa fântânii, apare lângă noi un aurolac tuciuriu. Când zic aurolac, mă refer la unul dotat cu tot tacâmu’, inclusiv punga mirositoare a diluant şi probabil şi neşte păduchi. A cerut ceva de mâncare. Io şi Fişioru’, hămesiţi şi săraci, ne-am făcut că nu-l băgăm în seamă. Aurolacu’ n-a insistat, a rămas doar să privească. Ni se uita în gură. Noi discutam ca şi când nimic nu s-ar întâmpla, deşi mirosul de diluant ne lua minţile. Era insuportabil şi obsedant deopotrivă. :D Când a venit vremea să împart al treilea covrig cu Fişioru’, mi s-o făcut milă, deşi era ultimul. Aurolacu’ se uita fix la el, deşi nu zicea nimic. Sufla în pungă. Pe când mă pregăteam să-i zic Fişiorului că am de gând să-l împart la trei, acum că ştiu niţel ce-nseamnă să faci foamea, apare lângă noi un tip în uniformă. Presupun că era ceva gardian pe la fântână sau la vreo firmă din apropiere.

– Hai, du-te de aici, deranjezi lumea, îi spune liniştit aurolacului.
– Nununu!!!! începe să strige împricinatul, legănându-se şi strângând punga la piept.
– Hai, te rog frumos să pleci mai încolo, continuă în acelaşi ton paznicul, punându-i mâna pe umăr.
– NUNUNU!!! Lasă-mă !
– Te rog du-te mai încolo, nu mai sta aici.
– Du-te tu ! Du-te-n pizda mă-tii !! urlă aurolacul privind în gol.

Io şi Fişioru’ deja ne simţeam prost. Gardianul avea şi instrument d-ăla de ciomăgeală, ca jandarmii. Eram siguri că se lasă cu scandal. Însă, spre uimirea noastră, numa’ ce auzim din gura paznicului prefăcut indignat, pe acelaşi ton calm:

– Da’ de ce vorbeşti aşa cu mine ? Eu n-am vorbit urât cu tine. Te-am rugat foarte frumos, chiar.

Aurolacu’ a tăcut şi cred c-am citit în ochii lui vinovăţie. :) Cu la fel de multă blândeţe, gardianul l-a convins până la urmă şi l-a condus până mai încolo, loc din care aurolacul a părut că ştie încotro se-ndreaptă. În scurt timp a dispărut de tot.

Oarecum puşi pe gânduri, ne-am hotărât să aşteptăm rezultatele la litere, înăuntru. Ne-am cuibărit pe-o bancă de marmură, la răcoare, aşteptând să coboare cineva cu foaia cu rezultatele. Nimeni nimic. Era deja cam 6-7 seara. Nu-i bai, aşteptăm ! Zăcând astfel, observam ce se întâmplă în jur. Facultatea e păzită de vreo trei tanti late-n umeri şi înalte cât dulapu’, ale căror rol nu e doar cel de străjuire a instituţiei, ci şi cel de acompaniere a indivizilor veniţi să caute ceva prin ea. Îi plimbă cu liftul, îi duce în cutare amfiteatru etc. Buuun. Face-se că peste o zi urma să fie admiterea ai’ mare la facultate; în consecinţă, tăţ’ părinţii, bunicii şi rudele de diverse grade veneau şi întrebau tăt câte-o chestie, să fie siguri că plozii lor, viitori boboci, ajung unde trebe a doua zi dimineaţă.

Tot aşa şi un bunic (presupun). Şi iaca aşa a avut loc următorul schimb de replici, taman în interiorul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. =))

– Bună ziua ! Nu vă supăraţi, am pe cineva care mâine are admitere… Când începe şi ce mai trebuie să aducă ?
– Decât cu pixu’ să vină, mâine dimineaţa la ora 7 ! îi răspunde o tanti-tanc din cele trei.

Pfuai, decât ce râs m-o pufnit ! Decât noroc că m-am înfundat cu nasu’ decât în tricoul Fişiorului şi am putut decât să râd spasmodic, în linişte, zic, gen. Gen, zic. :))

De fapt numa’ de râs nu-mi ardea mie. Emoţiile erau în toi şi cum foaia aia întârzia să apară, ne-am hotărât să urcăm noi până la etajul 1 şi să vedem dacă nu era afişat pe-acolo ceva. Ei bine, era. După ce mi-am sunat buburuze, Irinuţ, Diană şi tăt ce-aveam mai apropiat să le dau vestea, am sunat-o şi pe muma zicându-i în felul următor:

– Noah servus, mumă ! S-o afişat rezultatele. Din păcate, mă simt nevoită să te anunţ că nu mai tre’ să scoţi şampania de la frigider sau să apeşi butonu’ de Play făcând party pe Macarena şi Coco Jambo după ce închizi. N-ai motiv de bucurie, am luat 9.25 şi-s bu-je-ta-ră ! Am intrat !
– Ioi, tu copilă… :(

Previzibil, nu ? :))

După calmarea spiritelor, tolănită pe-o bancă aproape de Cişmigiu, am îmbrăţişat Fişioru’ şi-o-nceput partea diluviană. De ce ? Că urmează să mă mut în Bucureşti, evident, şi nu-s mai aşa înfiptă ca atunci când am mai încercat o dată asta, acum trei ani. Daaar melodrama asta necesită un post separat. Ideea e că m-am cam smiorcăit pe-acolo, hipersensibiloasă cum eram, la capătul puterilor după o licenţă şi o admitere dată, plus un război psihologic venit ca bonus. Dar eram bine. Sunt bine. ;))

P-ormă ne-am dus către centrul vechi, unde ne-am întâlnit cu Ale şi o prekină de-a ei, să sărbătorim. Am dat vreo trei ture pe-acolo. Terasele sunt inimaginabil de mişto pe timpul nopţii. Arhipline. Lumea viermuieşte şi tot câte-un alt gen de muzică se aude la tot pasul. Mai există şi localurile care se respectă şi-şi aduc muzicanţi proprii. Ca de exemplu frumosul caz al restaurantului cu specific maghiar, recognoscibil după ditamai sigla UDMR/RDMSZ care veghează la intrare. :)) Pentru două secunde, m-am simţit ca acasă. E un alt univers acolo, în inima oraşului. Aia e esenţa binelui şi răului bucureştean.

Ne-am cinstit şi omenit în Big Mamou (deh, tot club de ruacheri), după care am purces cătră căşi, fără nici un plan pe-a doua zi. Habar n-aveam că-n dimineaţa următoare aveam să ne decidem să purcedem mai departe… spre Constanţa.

P.S. Până la postarea următoarei părţi nu va mai trece o lună. In fact, you might actually be surprised. :D